Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [56]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a.
***
Antim se preocupă, pe parcursul acestui cronograf, şi de punerea în paralel a istoriei poporului ales, poporul evreu, cu evenimentele cele mai importante din istoria lumii.
După ce, la început, a vorbit despre cei trei fii ai Sf. Noe, din care s-au format, după potop, toate seminţiile şi popoarele – menţionând că numai pentru neamul lui Sim vom zice mai cu dinadinsul, pentru că din seminţiia lui… S-au născut Hristos [1] – şi despre cele patru împărăţii care au apărut ulterior (despre răsărit împărăţiia asiriianilor…; despre apus împărăţiia sihimeilor…; despre miazănoapte împărăţiia schithilor…; despre miazăzi împărăţiia eghiptenilor…[2]), autorul a căutat să facă o paralelă între lumea iudaică şi cea păgână, cel puţin din punct de vedere al datelor istorice, pentru a oferi o imagine mai completă, de ansamblu, a istoriei universale.
Astfel, corespunzător unor epoci sau evenimente importante din istoria biblică a Israelului, se petreceau lucruri demne de remarcat şi în viaţa popoarelor care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu, iar Antim ne oferă, de mai multe ori, detalii în consecinţă.
Spre exemplu: pe când trăia Tharrus (Thara), care se trăgea din spiţa lui Heber – de unde vine numele de „evrei” –, din neamul lui Sem[3], şi care era tatăl Sf. Avraam, atunci au aflat Zoroastru meşteşugul vrăjii. Leat 3184. Facerea, cap. 11 [4]. Pe vremea Patriarhului Iuda au dat Feronie lege elinilor [5], în timp ce, în vremea Patriarhului Iosif, au început Elada a face grâu şi Atlas au aflat astronomiia [6]. La fel, în vremea robiei lui Israel la Eglon, împăratul moavitenilor [Jud. 3, 12-14], s-au făcut, de Palamid, slovele elinilor [7], iar în vremea lui Iair [Jud. 10, 3-5] au izvodit Carmentie slove latinilor [8].
La leatul 3959 de la facerea lumii, în perioada în care Tola era judecător peste Israel [Jud. 10, 1-2], împărăţiia la Troada Priamos [9], iar în vremea lui Şalum, care l-a ucis pe Zaharia şi s-a făcut rege în locul lui [IV Regi 15, 10], s-au rânduit de elini numărul anilor, care se chiamă Olimbias [10]. În timpul Sf. Prooroc Isaia, s-au început Roma. Leat 4459 [11]. Pe când domnea Nabucodonosor în Asiria, în Elada avea cinste Sofoclis şi Evripidis, poeticii [12], iar Darius, împăratul Medo-Persiei, a fost contemporan cu Platon filosoful [13].
Pe vremea lui Artarxerxe, numit şi Asur (Ahaşveros) şi al Estherei, învăţa Aristotel la Platon, filosoful [14], iar Dimosten şi Aristotel erau profesori de retorică şi filosofie pe când Artarxerxe Cothos au adus iarăşi la ovrei birurile care lăsase Esdra [III Esdr. 16-31][15]. În timpul lui Ptolemeu Filopator, împăratul Egiptului, au stăpânit romanii pe Elada şi Schipion au biruit Africa [16], iar după dinastia Ptolemeilor n-au mai fost alt împărat la Eghipet, fără numai Cleopatra, care biruindu-se de Antonie, s-au mutat împărăţiia Eghipetului la Roma. Pe vremea aceasta au fost împărat la Roma Iulie Chesar [17]. În timpul domniei lui Alexandru Macedon, era vestit Aristotel [18], etc.
După cum se poate lesne observa, Antim subliniază nu numai evenimentele istorice importante care au avut loc în decursul istoriei umanităţii, dar şi pe cele culturale, cu mare impact în societatea şi cultura antică şi nu numai.
Antim relatează şi despre istoriile lui Alexandru Macedon – citând chiar Istoriia lui Alexandru [19] –, a lui Darie, împăratul Midiilor [20] şi feciorul lui Istaspu [21], care au stricat Vavilonul şi au omorât şi pre Valthasar, împăratul Vavilonului [22] şi i-a îngăduit lui Zorobabel să rezidească Templul din Ierusalim[23]; a lui Cirus, fiul lui Darius, care a împărăţit după el şi în timpul căruia Sfântul Daniil a dejucat viclenia preoţilor lui Bel şi a fost aruncat în groapa leilor[24], dar care: să birui Chir de împăratul masagheţilor şi, tăindu-i capul, l-au băgat într-un burduf plin de sânge. Şi, săltând împrejurul lui, masageţii zicea: „De ţe-au fost sete de sânge, bea sânge”. Leat 4778 [25]; a lui Nabucodonosor, a doi împăraţi persani cu numele Artarxerxe şi a altor doi împăraţi Ptolemei, ai Egiptului[26].
El istoriseşte evenimente răsunătoare din istoria Babilonului, a Imperiului Persan, a Egiptului şi a Imperiului Roman, despre războiul lui Crasus cu parţii şi proclamarea lui Iulius Cezar ca împărat[27], având însă grijă ca cele relatate să fie în relaţie cu alte eveniente cruciale din istoria Israelului, Iudeea şi Galileea fiind supuse şi transformate în provincii ale Imperiului Roman, atunci când Hristos S-a întrupat şi S-a născut pe pământ.
Ajungând la Hristos, la 42 de ani ai împărăţiei lui Octavie Avgust, S-au născut Iisus Hristos, în Vitleemul Iudeii, în noaptea spre duminecă [28], după ce trecut-au, precum scrie Roxie către Fericitul Avgustin, de la zidirea lumii până la zidirea Râmului, ani 4474 şi de la zidirea Râmului până la Naşterea lui Hristos, ani 715 (…) După 13 ani a Naşterii lui Hristos, s-au numărat norodul cetăţenilor Râmului şi, în vremea lui Octavie, s-au aflat de 90 de ori câte 380 de mii. Aşa zice Roxie [29]. Iar acest Tiverie au împărăţit înaintea pătimirii Domnului ani 18 şi după pătimire ani 5 [30].
În legătură cu Naşterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, din Fecioară, în timpul lui Octavian Augustus, Antim reproduce una din prorociile sibiline, care aminteşte despre construcţia unor palate de către acest împărat roman, despre care sibila a prorocit că vor cădea când o Fecioară curată va naşte Fiu, veste pe care Octavian Augustus a interpretat-o în favoarea sa[31].
Însă urmarea a fost alta: Deci la 42 de ani ai împărăţiei lui, născându-să Hristos din Fecioara Maria, chiemă Prorociţa Sivilla pre Octavie şi-i arătă lui, în soare, pre Fecioara, ţiind în braţele ei pe Hristos. Şi zise lui: „Aceasta iaste Fecioara aceia care au născut Pruncul”. Şi îndată căzură casele [palatele]. Iar locul acela, întru care era casele, să numeşte: Locul Ceriului. Acestea zic istoricii [32].
Viaţa Prea Curatei Fecioare Maria este reprodusă pe scurt, existând mai multe surse patristice ortodoxe pe care Antim le-ar fi putut consulta cu privire la acest subiect: Fericita Fecioară Maria era de 15 ani când au luat în pântece de la Duhul Sfânt, prin bunăvestirea Îngerului. Pentru că de 3 ani au fost când au întrat în Sfânta Sfintelor şi, după 12 ani, bine i să vesti. Şi au trăit după Înălţarea lui Hristos, ani 24 şi fu înălţată la ceriuri la 72 de ani ai vieţii ei, ce au trăit pre pământ [33].
La fel şi viaţa pe pământ a Mântuitorului este relatată foarte concis, conform Noului Testament: Care Mântuitor al nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel ales, de 30 de ani era când S-au botezat de Ioann prorocul în Iordan, învăţând, în urma botezului, 3 ani şi 3 luni şi după aceia răstignindu-Să, murind şi îngropându-Se, a treia zi S-au sculat din morţi şi S-au arătat ucenicilor Lui de 12 ori în cele 40 de zile ce au petrecut pe pământ, după Înviare. Iar la 40 de zile S-au înălţat la ceriuri şi au şăzut de-a dreapta Tatălui. Iar la 50 de zile după Înviare, au trimis ucenicilor Lui Duhul Sfânt, întărind pre ei, cărora le-a dat putere a face minuni şi a dezlega păcatele [34].
Evenimentele adiacente precum şi faptele pline de cruzime ale celor trei regi ce au purtat numele de Irod (Irod Ascalonitul sau Idumeul, Irod Antipa sau Tetrarhul şi Irod Agripa), nu sunt, desigur, trecute cu vederea de autor – o triadă cu adevărat monstruoasă, primul fiind ucigaşul a paisprezece mii de prunci, între care şi trei copii ai săi, cu scopul de a-l omorî pe Hristos, al doilea poruncind execuţia Sfântului Ioan Botezătorul, iar al treilea fiind prigonitor şi ucigaş de Apostoli[35].
Cronograful lui Antim se încheie prin reliefarea dogmelor esenţiale ale credinţei ortodoxe, în citate cuprinzând versete grupate din Vechiul şi Noul Testament.
Formula acestui cronograf, însoţit şi de portrete ilustrative ale persoanelor despre care istoriseşte textul, este, după cum se poate vedea, foarte complexă. Se pune întrebarea firească, dacă au existat lucrări asemănătoare care să îl inspire spre această întreprindere foarte dificilă pe neobositul mitropolit al Ungrovlahiei. După unele opinii, „ideea a putut-o găsi ilustrată în mănăstirile de la Athos (deşi nu avem dovezi în legătură cu trecerea lui pe acolo – n.n.), unde anumite fresce reprezintă aşa-numitul Arbore al lui Iesei (tatăl lui David), adică descendenţa Mântuitorului…”[36].
Se consideră că „sugestii pentru complicata structură grafică, compusă din cele 503 portrete în medalion şi de schiţele şi desenele cuprinse în carte ar fi putut oferi tema Arborele lui Iesei, familiară programelor iconografice din Bucovina şi de la Athos (absentă însă în ansamblurile din Ţara Românească)”[37].
Antim face adesea trimiteri, în text, la portretele şi desenele care ilustrează afirmaţiile sale: Dintr-acest Nathan, feciorul lui David, s-au tras Fericita Fecioară Maria, după ce au trecut multe neamuri, precum să arată aici, pre dunga această verde, care să pogoară până la dânsa [38]; sau: De aicea încep împăraţii cei ce au împărăţit, în urma lui Solomon, pre cele 10 neamuri ale lui Israil, precum să vede că sunt puşi în dunga aceasta verde, unul după altul pogorându-să, începând de la Ierovoam (…) Iară pre dunga aceasta roşie, din mijloc, sunt împăraţii Iudei, carii au împărăţit în urma lui Solomon… [39].
Potenţiale descrieri sunt suplinite cu trimiteri la schiţe şi desene: Într-acest chip sunt porţile Ierusalimului, care le-au zidit Noemiia, în urma mutării de la Vavilon: poarta împăraţilor, a preoţilor, a boiarilor celor de cinste, a norodului, a prorocilor şi poarta pre care scotea din cetate gunoaele, precum să vede într-acest rotocol [40].
Uneori Antim oferă chiar variante ale aceluiaşi lucru reprezentat, în funcţie de sursele de la care şi-a cules informaţiile: „La f. 6, de pildă, arca lui Noe este imaginată în două maniere, potrivit descrierilor lăsate, pe de o parte, de Beda Venerabilul şi Strabon şi, pe de altă parte, de Fericitul Augustin. Legendele însoţitoare trimit exact: Aceasta iaste însemnarea lui Vid şi a lui Stravon, gheografilor ; Aceasta iaste însemnarea lui Avgustin”[41] .
Mitropolitul Antim Ivireanul face el însuşi numeroase trimiteri la izvoarele bibliografice utilizate, sursa principală rămânând Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în cea mai mare parte, dar şi a Noului Testament.
În afară de cărţile Scripturii, la care – după cum am văzut – autorul face trimiteri exacte, îi citează şi pe Filon din Alexandria, Iosif Flaviu, Strabon, Sfântul Ieronim, Sfântul Augustin, Sfântul Metodiu din Olimp, Sfântul Beda Venerabilul, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Ioan Gură de Aur, făcând uneori trimiteri explicite la opere lor, cum ar fi Cartea întrebăciunilor a lui Filon din Alexandria[42], un comentariu la cartea Sfântul Isaia al Sfântului Ieronim[43], un alt comentariu la Evanghelia după Luca al aceluiaşi[44], o scrisoare a lui Roxie către Fericitul Avgustin [45]; pe lângă care mai aminteşte o istorie bisericească [46], Istoriia lui Alexandru (Macedon)[47] şi un comentariu la cărţile Regilor/ Împăraților, Tâlcuiala Împărăţiilor[48], fără a pomeni autorii acestor lucrări.
Adesea însă spune simplu: zic unii, zic istoriile, zic jidovii (termenul de „jidov” nu era unul peiorativ, cum este astăzi), zic unii din istorici, zic istoricii, etc.
La un moment dat vorbeşte chiar despre toţi Sfinţii Părinţi, că ar fi fost de acord cu Sfântul Ieronim în ce priveşte moartea în timpul potopului a lui Matusalem[49], referindu-se, desigur, la Sfinţii Părinţi de seamă care s-au pronunţat asupra acestui fapt şi nu la Sfinții Părinţi în totalitatea lor, dar şi aşa bibliografia lui Antim creşte simţitor, ca şi autoritatea sa de teolog şi cărturar.
În mod sigur printre sursele sale s-a aflat şi Herodot şi poate şi alţi autori antici greci şi latini (ultimii trebuie să fi cunoscut şi traduceri în greacă, aşa cum şi cei greci au fost traduşi în latina medievală).
De asemenea, Antim nu îi aduce în discuţie pe filosofii antichităţii – pe care îi va aminti şi în predici – cu aerul că a auzit vorbindu-se despre ei, ci având siguranţa cunoscătorului, a celui care a lecturat cel puţin o bună parte din operele lor.
Această operă nu poate fi decât originală, în ce priveşte recurgerea la izvoare şi modul de compilare a lor, cât şi stilul de cronicar şi, în mare măsură, chiar în ce priveşte ideea însăşi a alcătuirii ei. În această lucrare, Antim a oferit măsura capacităţii şi a erudiţiei sale ca istoric şi cronicar, comprimând cărți mari și izvoare numeroase într-un cronograf bine proporţionat, care cuprinde mai mult de jumătate din istoria universală.
Mitropolitul nostru nu s-a lăsat furat de tentaţii stilistice sau de dorinţa detalierii amănunţite a unor istorisiri, nu s-a pierdut în dezbateri pe care, de multe ori, i le puteau facilita înseşi istoriile menţionate. „Limba acestor povestiri…este cea a cronicilor, fermecătoare şi curată”[50].
Chipurile Vechiului şi Noului Testament demonstrează cu prisosinţă că Antim nu era lipsit nici de talentul literar al povestirii, nici de capacitatea de a nara întâmplări şi de a se păstra mult timp într-un registru pur epic şi e nevoie să reţinem această remarcă atunci când vom trece la studiul Didahiilor, pentru că uneori, cercetându-se doar predicile, s-a tras concluzia contrară, evident falsă, în legătură cu performanţele sale în domeniul narativităţii.
Opera sa, în totalitate, este proteică şi relevă mereu o nouă ipostază a marelui cărturar şi mitropolit – şi vom avea o perspectivă completă asupra lui Antim ca scriitor şi asupra ansamblului virtuţilor sale literare abia după ce vom sfârşi toate capitolele dedicate operei sale.
Dan Horia Mazilu este îndreptăţit să afirme, prin urmare: „Chipurile…par a aduce în literatura românească un alt Antim”[51], dar această operă „se arată a fi perfect complementară apariţiilor definite de celelalte scrieri”[52].
[1] Idem, p. 254. [2] Idem, p. 255.
[3] Cf. Flavius Josephus, op. cit., p. 28-29.
[4] Opere, p. 257.
[5] Idem, p. 262. [6] Idem, p. 263. [7] Idem, p. 267.
Aici Ştrempel greşeşte când consideră că Antim se contrazice, pentru că anterior atribuise scrierea lui Enoh (cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 229). Antim nu se contrazice deloc, pentru că întâi a vorbit despre inventarea scrisului pe pământ, de către Sfântul Enoh, iar acum re referă la stabilirea alfabetului grecesc, ceea ce este cu totul altceva.
[8] Opere, p. 269.
[9] Idem, p. 270. [10] Idem, p. 288. [11] Idem, p. 289. [12] Idem, p. 302. [13] Idem, p. 303. [14] Idem, p. 306. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 307. [17] Ibidem. [18] Idem, p. 308. [19] Idem, p. 291, 308. [20] Idem, p. 300. [21] Idem, p. 302. [22] Idem, p. 300. [23] Cf. Idem, p. 302. [24] Cf. Idem, p. 301.
[25] Ibidem. Herodot istoriseşte despre uciderea lui Cirus de către masageţi, episodul acesta fiind amintit, pe scurt, și de Miron Costin, în poemul Viiața lumii. De la Herodot a preluat și Eminescu numele reginei masageților, Tomiris, în poemul Gemenii.
[26] Cf. Idem, p. 295-297, 302-307. [27] Idem, p. 314. [28] Idem, p. 316. [29] Idem, p. 318-319. [30] Idem, p. 318. [31] Cf. Idem, p. 316. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 316-317. [35] Cf. Idem, p. 317-320.
[36] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 232.
[37] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 330.
[38] Opere, p. 279.
[39] Idem, p. 280-281. [40] Idem, p. 302.
[41] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 330.
[42] Opere, p. 254.
[43] Idem, p. 254, 304. [44] Idem, p. 315. [45] Idem, p. 318-319. [46] Idem, p. 318.
[47] Idem, p. 291. [48] Idem, p. 282. [49] Cf. Idem, p. 249.
[50] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 228.
[51] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 333.
[52] Ibidem.