Iubiții mei[1],

aceasta e a 3-a predică catehetică, în care voi răspunde, cu harul lui Dumnezeu, la încă 10 întrebări folositoare pentru toți. Până acum sunt 20 de întrebări la care am răspuns…iar după întrebările zilei voi vorbi despre Evanghelia zilei [Lc. 7, 11-16], adică despre învierea fiului văduvei din Nain [Ναΐν]. Pentru că învierea lui vorbește despre învierea noastră din păcate.

Prima întrebare: Ce ne învață clopotul Bisericii?

Că rugăciunea în Biserică, împreună, e mai importantă decât somnul, decât munca în exces sau decât relaxarea păcătoasă. El ne adună la Biserică, ne anunță că cineva a murit, ne anunță mari evenimente din comunitate, dar, mai întâi de toate, el ne învață să ne pocăim.

Clopotul Bisericii e glasul pocăinței, e plânsul care ne învață să plângem, e tânguirea de care avem nevoie. De la el trebuie să învățăm să fim sobri în vorbire și în viața noastră, atenți în tot ceea ce facem, pentru că viața și cuvintele noastre se aud până departe, dacă sunt duhovnicești.

Însă clopotul este povățuitorul continuu al ierarhiei bisericești, atunci când propovăduiește și decide lucruri importante pentru Biserică. Pentru că trebuie să propovăduim cu putere duhovnicească în Biserică, cu tărie de caracter, fiind una cu ceea ce spunem, pentru că deciziile și propovăduirea Bisericii au un ecou tot la fel de mare și de puternic ca și al bătăilor de clopot.

A 2-a întrebare: De ce avem Bunavestire iconizată pe ușile împărătești?

Pentru că, așa după cum spune și troparul praznicului Buneivestiri: „astăzi [este] capul/ punctul de început al mântuirii noastre [ήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον] și arătarea tainei celei din veac [καὶ τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[2]. Motiv pentru care și Sfântul Lucas își începe Evanghelia cu Bunavestire [Lc. 1, 26-38], pentru că Bunavestire e momentul zămislirii Domnului în pântecul Născătoarei de Dumnezeu. Iar când „Fiul lui Dumnezeu, fiu al Fecioarei Se face [ὁ Υἷός του Θεοῦ, υἱὸς τῆς Παρθένου γίνεται]”[3], când El Se întrupează în uterul ei, când Se zămislește în uterul ei, atunci El Își începe iconomia Lui mântuitoare pentru noi. Iar iconomia/ lucrarea Lui mântuitoare pentru noi este taina cea din veac ascunsă în Dumnezeul treimic, Care a dorit mântuirea și sfințirea noastră prin întruparea Fiului.

Iar noi, iconizând Bunavestire pe ușile împărătești, arătăm că zămislirea Lui în pântecele Fecioarei ne-a deschis nouă Raiul, pentru că altarul Bisericii vorbește despre Raiul Sfinților Lui. Și cine intră pe ușile împărătești, pe ușile Împăratului ceresc, ca să slujească Lui, e sfințit de El în Taina Hirotoniei, pentru că crede în toată iconomia mântuirii Fiului întrupat și o propovăduiește spre mântuirea tuturor. De aceea și când predicăm, noi predicăm de aici, din fața ușilor împărătești, pentru că aici e începutul mântuirii noastre. Pentru că iconomia mântuirii noastre a început cu întruparea Fiului din Fecioara Maria și s-a încheiat cu înălțarea Lui la cer, întru slavă, de-a dreapta Tatălui, pentru ca la Cincizecime, Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt să ne umple de slava Lui și să avem în noi slava Treimii Celei deoființă și nedespărțite.

A 3-a întrebare: De ce îi miruim pe credincioși după Dumnezeiasca Liturghie?

Pentru ca să le aducem aminte de Taina Sfintei Mirungeri, pe care au primit-o la Botez, în care au primit slava lui Dumnezeu în ei înșiși, și pentru ca să punem Crucea Domnului, arma mântuirii noastre, pe frunțile tuturor celor care au venit la Biserică și pentru ca toți să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin mâna Preotului care îi miruiește și care, în acest context, poate să aibă o scurtă întrevedere cu fiecare în parte.

Miruirea e luarea pulsului parohiei după Liturghie și predică, pentru că, față în față cu Preotul, fiecare credincios vine cu starea pe care și-a câștigat-o stând la slujbă. Și acum, când miruie, Preotul își continuă predica de după predică, întrebând, binecuvântând, explicând, felicitând, îndemnând, încurajând, bucurând pe cei pe care îi miruie.

Însă, în ed. BOR 2012, pe care o folosesc, se spune: Preotul „vine apoi la iconostas, unde împarte anafura sau, dacă este obiceiul, [îi] miruiește pe [cei] credincioși, zicând: Ajutor de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul (Psalm 120, 2)”[4].

De unde înțelegem că miruitul credincioșilor după Dumnezeiasca Liturghie e un obicei care nu se practică peste tot în România, și, în loc de miruire, Preotul împarte anafura celor credincioși. Adică sunt două obiceiuri încetățenite în țara noastră: împărțirea anafurei sau miruirea credincioșilor. Însă, în amândouă cazurile, se spune același verset psalmic. Iar Ps. 120, 2, LXX e acesta: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel care a făcut cerul și pământul [ἡ βοήθειά μου παρὰ Κυρίου τοῦ ποιήσαντος τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν]”. Dar dacă scoatem pe „meu” din ecuație și impersonalizăm zicerea psalmică, atunci ar fi trebuit să avem: „Ajutorul de la Domnul, Cel care a făcut cerul și pământul”.

De unde înțelegem că anafura sau miruirea sunt văzute ca ajutor haric de la Dumnezeu pentru viața noastră.

A 4-a întrebare: Cine este podoaba Bisericii?

Ideea acestei întrebări mi-a venit…având deschis lângă mine un Catehism editat în 1952, în timpul Patriarhului Justinian Marina. Și una dintre întrebări suna astfel: „Care este cea mai frumoasă podoabă a unei Biserici?”[5], având următorul răspuns: „cea mai aleasă și mai mișcătoare podoabă a unei Biserici este pictura[6] ei.

Însă adevărata podoabă a Bisericii nu e nici pictura, nici înălțimea ei, nici mărimea ei, nici Icoanele, nici vasele și veșmintele din ea, ci…credincioșii Bisericii. Podoaba duhovnicească vie și rațională a Bisericii sunt credincioșii ei, fără de care zidurile nu pot sta în picioare.

Pentru că oamenii zidesc zidurile și ei le pot zidi și rezidi în scurt timp, dacă ei sunt oameni duhovnicești, dacă ei sunt conștiințe vii, dacă ei sunt credincioși autentici.

Da, când privim Biserica de zid, autentica pictură bizantină, bisericească, e podoaba care ne îmbrățișează și ne bucură de la un capăt la altul al Bisericii! Dar când întrebăm, la propriu, care e cea mai frumoasă podoabă a Bisericii, răspunsul e unul singur: credincioșii Bisericii sunt cea mai frumoasă podoabă a Bisericii.

Pentru că putem sta și fără pictură în Biserică, putem sluji Liturghia în diverse clădiri, putem sluji și fără Biserică de zid, dacă un incendiu, un cutremur sau o inundație ne-a omorât Biserica, dar nu putem sluji fără credincioși și nu putem fi o Biserică decât împreună: ierarhia cu credincioșii.

Tocmai de aceea, tot efortul nostru predicatorial e pentru ca cei credincioși să fie oameni ai lui Dumnezeu, oameni frumoși, oameni ascetici, oameni plini de rugăciune și de fapte bune, adică vii duhovnicește. Iar frumusețea reală a Bisericii, podoaba ei duhovnicească, este formată din curăția și sfințenia oamenilor credincioși.

Pentru că pictura Bisericii ne învață teologia care ne face frumoși duhovnicește. Însă numai dacă noi învățăm teologia Bisericii din pictura, din viața și din teologia ei, ajungem frumoși în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

A 5-a întrebare: Ce înseamnă să ne plecăm capetele lui Dumnezeu?

Asta cu referire la îndemnul liturgic: „Capetele noastre, Domnului să le plecăm [Τὰς κεφαλὰς ἡμῶν τῷ Κυρίῳ κλίνωμεν]!”[7].

Înțelesul prim, literal, fără doar și poate, e acela de a ne pleca capetele înaintea Domnului, căci Trupul și Sângele Lui sunt pe Sfânta Masă, înaintea noastră, a celor care suntem în Biserică.

Însă înțelesul duhovnicesc e acesta: că prin plecarea capetelor noastre, adică prin încovoierea trupului și plecarea capetelor noastre, noi ne plecăm întreaga noastră ființă în fața Domnului slavei. Pentru că îndemnul liturgic nu ne cere o aplecare liturgică formală în fața Domnului, ci una duhovnicească, în care ne supunem întreaga noastră viață lui Dumnezeu. Căci prin plecarea înaintea Lui noi Îl recunoaștem pe El ca singurul nostru Stăpân și recunoaștem faptul că doar înaintea Lui trebuie să ne plecăm. Pentru că nu trebuie să ne plecăm trupului și sângelui, așa după cum spune Preotul în rugăciunea de după, ci înfricoșătorului Dumnezeu [τῷ φοβερῷ Θεῷ][8].

Iar dacă ne plecăm în fața Lui și doar pe El Îl recunoaștem ca Domn, Stăpân, Răscumpărător, Mântuitor și Judecător al nostru, atunci ne apropiem de El cu evlavie și ne împărtășim cu El întru/ spre iertarea păcatelor [εἰς ἄφεσίν ἁμαρτιῶν] și întru/ spre viața de veci [καὶ εἰς ζωὴν αἰώνιον][9].

A 6-a întrebare: Ce înseamnă ca Dumnezeu să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a cunoașterii Sale celei dumnezeiești?

Întrebarea se referă la textul rugăciunii Preotului de dinainte de citirea Dumnezeieștii Evanghelii de la Dumnezeiasca Liturghie. La rugăciunea prin care Preotul se roagă ca întreaga Biserică să se umple de slava lui Dumnezeu și de luminare dumnezeiască, pentru a înțelege Evanghelia zilei, dar și predica la Evanghelia zilei.

Rugăciune care, în ed. BOR 2012 a Liturghierului, începe astfel: „Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale”[10]. În limba greacă însă, de unde s-a tradus Liturghierul românesc, textul e următorul: „Strălucește în inimile noastre, Stăpâne, Iubitorule de oameni, lumina cea curată a cunoașterii Tale celei dumnezeiești [Ἔλλαμψον ἐν ταῖς καρδίαις ἡμῶν, Φι- λάνθρωπε Δέσποτα, τὸ τῆς Σῆς θεογνωσίας ἀκήρατον φῶς]”[11].

Iar între „cunoașterea Ta cea dumnezeiască”, pe care ne-o propune textul original, și „cunoașterea Dumnezeirii Tale”, pe care ne-o propune ediția sinodală a Liturghierului, e o adevărată prăpastie.

De ce? Pentru că ediția sinodală românească vorbește despre o cunoaștere a ființei lui Dumnezeu și nu a slavei lui Dumnezeu. Căci de aceea a tradus Dumnezeire și nu dumnezeire. Dacă ar fi fost cu literă mică și nu cu literă mare cuvântul dumnezeire, atunci s-ar fi referit la slava lui Hristos. Însă textul se referă la cunoașterea dumnezeirii lui Hristos, adică a ființei Lui.

Însă noi nu putem și nici nu vom putea cunoaște vreodată, aici și în veșnicie, dumnezeirea lui Hristos sau a Treimii. Iar traducerea sinodală e greșită în acest punct, pentru că cuvântul tradus e θεογνωσία [teognosia], care înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu sau cunoaștere dumnezeiască și nu „cunoașterea Dumnezeirii” Lui.

Însă, când ești credincios limbii grecești, când traduci corect textul liturgic și ajungi să ai următorul text: „Strălucește în inimile noastre, Stăpâne, Iubitorule de oameni, lumina cea curată a cunoașterii Tale celei dumnezeiești”, lucrurile sunt clare. Pentru că textul liturgic spune următoarele: Hristoase, Stăpâne, Iubitorule de oameni, strălucește în inimile noastre lumina Ta cea curată, slava Ta cea veșnică și necreată, coboară în noi slava Ta, pentru ca să cunoaștem în mod  dumnezeiesc, prin luminarea Ta, ceea ce Tu ne spui în Evanghelia Ta!

Pentru că Preotul se roagă aici pentru o cunoaștere duhovnicească, prin luminare dumnezeiască, a lui Dumnezeu și a voii Lui cu noi și nu pentru o înțelegere literalistă sau filosofică a textului evanghelic.

Iar dacă textul liturgic al rugăciunii e acesta, atunci autorul său a presupus că în Biserică se află doar oameni duhovnicești. Pentru că toți trebuie să fim duhovnicești, plini de har și de sfințenie, și nu neînțelegători ai rugăciunilor Bisericii.

A 7-a întrebare: Ce înseamnă „și deschide ochii minții noastre întru înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri [καί τοὺς τῆς διανοίας ἡμῶν ὀφθαλμοὺς διάνοιξον εἰς τὴν τῶν εὐαγγελικῶν Σου κηρυγμάτων κατανόησιν]”[12]?

E vorba de continuarea rugăciunii începută anterior. Și în întrebarea a 7-a eu am tradus textul din limba greacă. Singura diferență majoră dintre textul sinodal și traducerea mea se leagă de cuvântul διανοία [diania]. Căci în textul sinodal avem G. sg. τῆς διανοίας [tis dianias] tradus prin gândului[13], pe când eu l-am tradus cu sensul de bază: minte și a rezultat minții. Da, al doilea sens al lui διανοία este gândire, gând, idee.

Numai că aici nu putem spune „și deschide ochii gândului nostru” ca în ediția sinodală, ci trebuie să folosim sensul prim, de bază, al lui διανοία și să spunem: „și deschide ochii minții noastre”. Pentru că gândul e un produs al minții, închis în sine, pe când mintea e cea care se poate deschide mereu, pentru că ea poate produce mereu gânduri.

Și când textul liturgic vorbește despre ochii minții, el se referă nu în primul rând la puterea de înțelegere a minții, ci la puterea de vedere a duhului nostru, care e partea prin care sufletul nostru vede cele dumnezeiești în extaz. Și ceea ce duhul nostru vede extatic sau înțelege prin luminare dumnezeiască, acele cunoașteri devin obiectele de înțelegere și de aprofundare  ale minții.

De aceea, propovăduirile evanghelice ale Domnului se pot înțelege cu adevărat numai dacă noi le înțelegem duhovnicește, adică dacă ne deschidem duhul nostru spre slava lui Dumnezeu, ca El să ne învețe prin slava Lui și prin luminarea slavei Lui mesajul evanghelic al Domnului.

Iar cunoașterea lui Dumnezeu întru slava Lui, adică cunoașterea extatică, prin vedere dumnezeiască, și cunoașterea Lui prin luminare dumnezeiască, în care înțelegem ceea ce citim și ceea ce vedem în această lume prin luminarea Lui, sunt cele două moduri autentice de a înțelege și de a face teologie și de a propovădui cunoașterea lui Dumnezeu. În afară de ele, simpla cunoaștere teologică prin citire ne poate duce la multe derapaje, la multe înșelări, dacă nu suntem luminați de Dumnezeu asupra a ceea ce citim și înțelegem.

A 8-a întrebare: Ce înseamnă să trăim duhovnicește?

Înseamnă să simțim mereu, în sufletul și în trupul nostru, că locuiește slava lui Dumnezeu și că El ne călăuzește, prin slava Lui, în fiecare clipă a vieții noastre, fără ca asta să însemne că El ne privează de faptul de a alege binele sau răul. Tocmai de aceea, noi putem oricând păcătui, chiar dacă suntem plini de slava lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne îndrumă spre tot lucrul bun, dar pentru a trăi cuvios și în sfințenia lui Dumnezeu, trebuie ca și noi, de fiecare dată, să alegem ceea ce dorește Dumnezeu să alegem. Căci tot ajutorul și toată întărirea noastră e de la Dumnezeu, dar păcatele ne aparțin. Ele sunt alegerea noastră rea, greșită.

A 9-a întrebare: Ce ne spune reverenda preoțească?

Că cel hirotonit este mort pentru lume și viu pentru Dumnezeu. Negrul ei ne vestește moartea Preotului pentru lumea aceasta, asceza lui, renunțarea lui la patimi pentru a trăi cu și pentru Dumnezeu. Tocmai de aceea, cei care nu suportă asceza, nu suportă nici negrul, pentru că negrul ne vorbește despre pocăință și despre moarte.

A 10-a întrebare: Ce înseamnă afurisire, caterisire și anatemă?

Sunt trei substantive dureroase, pentru că ele desemnează 3 mari pedepse bisericești la adresa creștinilor.

Afurisirea înseamnă oprirea de la împărtășire. Cel afurisit de către Preot sau Episcop în Taina Sfintei Spovedanii e oprit de la primirea Sfintei Euharistii pentru o anume perioadă de zile, luni sau ani.

Caterisirea înseamnă îndepărtarea din rândul ierarhiei bisericești a unui Episcop, Preot sau Diacon. Unul ca acesta este caterisit.

Anatema [ἀνάθεμα] este pedeapsa bisericească cea mai mare și ea înseamnă scoaterea cuiva din Biserică, adică din rândul celor credincioși. Asupra ereticilor condamnați sinodal s-a dat anatema și ei au fost anatematizați.

Așadar, afurisirea unui credincios, adică oprirea lui de la împărtășire, se face de un Episcop sau de un Preot, caterisirea clericilor se face de un sinod eparhial sau mitropolitan sau de Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale sau autonome, iar anatematizarea cuiva se face de către Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale sau autonome, de un Sinod panortodox sau de un Sinod Ecumenic. Așadar, toate cele trei pedepse se dau de către ierarhia Bisericii și nu de simplii credincioși.

Însă în DEX lucrurile sunt cu totul confuze în ceea ce privește cei 3 termeni, pentru că autorilor le-a lipsit cunoașterea teologică.

Dacă căutați în DEX 2009 cuvântul a afurisi, veți găsi că „înțelesul bisericesc” e acela de „a arunca anatema asupra cuiva, a anatemiza”[14]. Însă a afurisi înseamnă a opri de la împărtășire, pentru că a anatematiza înseamnă a scoate pe cineva cu totul din Biserică, a-l exclude din Biserică datorită ereziei pe care o propovăduiește. Așa că nu putem pune nicidecum semnul de egalitate între afurisire și anatemă.

În același DEX 2009, a caterisi înseamnă a răspopi[15]. A răspopi e un cuvânt arhaic, care nu e înțeles de oameni. Însă Șăineanu, în Dicționarul său din 1929, e mult mai explicit decât 2009: „a destitui, a depune (vorbind de preoți)”[16]. Adică a destitui, a scoate din preoție.

Anatema, în DEX 2009, înseamnă „excludere din sânul Bisericii sub acuzația de erezie; afurisenie”[17]. Însă afurisirea, după cum spuneam, nu e sinonimă cu anatema.

Mai pe scurt, dacă nu cunoști termenii teologici din cărțile teologice, poți să ai o înțelegere eronată a lor, dacă te iei după dicționarele explicative care nu au de-a face cu viața Bisericii. Și de acum începem discuția despre Evanghelia zilei!

Și spuneam la începutul predicii că învierea tânărului din Nain vorbește despre învierea noastră din păcate. Cum așa? Pentru că Scriptura nu are doar un sens literal, ci și unul duhovnicesc.

Dacă o citim literalist, adică din punct de vedere istoric, ea ne vorbește doar despre învierea lui din morți, a tânărului din Nain. Ea ne vorbește, așadar, despre ce s-a petrecut atunci, în timpul Domnului. Pentru că „s-a ridicat cel mort și a început a vorbi [ἀνεκάθισεν ὁ νεκρός καὶ ἤρξατο λαλεῖν]” [Lc. 7, 15, BYZ]. Și oricine citește acest verset 15, înțelege că mortul a înviat. Și așa este: mortul a înviat la porunca Domnului! Pentru că El i-a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală-te [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14].

Dar dacă citim Evanghelia de azi duhovnicește, dacă o raportăm la noi și la viața noastră interioară, ea vorbește și despre noi. Și despre această înțelegere duhovnicească a textului evanghelic voi vorbi cu precădere astăzi, pentru că ea e importantă pentru viața noastră.

Căci ce folos interior primim din aceea că Domnul a înviat un tânăr, dacă nu ne înviază și pe noi? Care e folosul nostru practic din faptul de a afla că o mamă văduvă își ducea la groapă pe „fiul [ei] cel unul-născut”? De ce trebuie să știm că mama și fiul ei erau din Nain? Și de ce trebuie să știm că Domnul i-a spus femeii: „Nu plânge [Μὴ κλαῖε]!” [Lc. 7, 13]?

Însă, dacă aflăm că Evanghelia aceasta vorbește și despre noi…nu numai despre ce a fost acum 2.000 de ani, dacă aflăm că întreaga Scriptură vorbește și despre noi, despre prezent, nu numai despre trecut, atunci Scriptura are relevanță practică, contemporană și personală.

Și de aceea, începând din predica de azi, așa cum am început întrebările catehetice, de care avem nevoie cu toții, nu doar unii, de azi voi începe explicațiile duhovnicești la Scriptură.

Pentru ca să înțelegem că Scriptura e mereu actuală, că ea vorbește despre noi, dacă o citim duhovnicește. Și avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu pentru ca să citim duhovnicește Scriptura, dar și de atenția dumneavoastră sporită. Pentru că trecem de la literalitatea Scripturii la Duhul Scripturii, adică la hrana tare, teologică și duhovnicească a Scripturii.

Cine „intra întru cetatea numită Nain [ἐπορεύετο εἰς πόλιν καλουμένην Ναΐν]” [Lc. 7, 11]? Domnul! Fiul Tatălui Cel Unul-născut, Care S-a făcut om pentru noi, nedespărțindu-Se nicidecum de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru ca pe noi să ne împace cu Dumnezeu. Iar pentru a ne împăca cu Dumnezeu, trebuia să ne învețe toate cele folositoare nouă, să pătimească pentru noi, să moară pentru noi, să învieze din morți pentru noi și să ne ridice pe noi, în umanitatea Sa, de-a dreapta Tatălui. Pentru că aceasta e adevărata împăcare cu Dumnezeu: comuniunea cu El pentru toți vecii.

De aceea El intra în cetatea numită Nain, care înseamnă Fermecătoare[18]. Pentru că intrarea Lui din Lc. 7, 11, înțeleasă duhovnicește, înseamnă intrarea Lui în lume prin întruparea Sa din Fecioara Maria cea preacurată și preasfântă. El intra în lume…în lumea numită Nain, adică Fermecătoare. Pentru că lumea era sedusă de un arhon [ἄρχων], de un stăpânitor al lumii [In. 14, 30, BYZ], care o făcea să se închidă în frumusețea văzută și plăcută și să nu dorească să privească la Făcătorul lumii, la Dumnezeu.

Pentru că Satana, stăpânitorul lumii, îi fermeca pe oameni cu patimile de tot felul, prezentând lumea aceasta ca fermecătoare, tulburătoare, încântătoare și, în același timp, prezenta viața de aici ca fiind „singura de dorit”. Tocmai de aceea, oamenii simțeau că patimile nu îi împlinesc, că patimile nu îi mântuiesc, doreau eliberarea, doreau libertatea duhovnicească, dar niciun om nu le-o putea da. Pentru că toți erau sub păcat [ὑφ᾽ ἁμαρτίαν] [Rom. 3, 9, BYZ].

Și pentru aceasta a venit Cel fără de păcat, Făcătorul lumii, pentru ca să îl scoată pe om din Nain, adică din fermecarea, din robia Satanei. Pentru că numai El putea să îl scoată pe om din robia demonilor, robie în care ajunsese umanitatea din cauza păcatelor ei.

„Și destui Ucenici ai Lui mergeau împreună cu El [καὶ συνεπορεύοντο Αὐτῷ οἱ Μαθηταὶ Αὐτοῦ ἱκανοί] și mulțime multă [καὶ ὄχλος πολύς]” [Lc. 7, 11, BYZ]. Pentru că și înainte și după întruparea Domnului, El a avut Ucenici ai Lui. Sfinții sunt Ucenicii Lui. Sfinții din orice veac și din orice loc și din orice neam și de orice vârstă sunt Ucenicii Lui. Cei care Îl urmează pe El cu adevărat și nu de ochii lumii.

Iar Ucenicii Lui Îl urmează pe Domnul dimpreună cu mulțimea multă și necunoscută decât de El a Îngerilor Lui. Căci în Scriptură, la Apoc. 5, 11, ni se spune că „numărul lor era zeci de mii de zeci de mii și mii de mii [ἦν ὁ ἀριθμὸς αὐτῶν μυριάδες μυριάδων καὶ χιλιάδες χιλιάδων]”. Tocmai de aceea și Puterile cerești sunt „mulțime multă”.

Și Puterile cerești, dimpreună cu toți Sfinții Lui din toate secolele formează un singur cor, o singură adunare, o singură Biserică, pe care Sfântul Ioannis Evanghelistul a văzut-o în vedenie ca pe o cetate și ne-a spus: „și pe cetatea sfântă, pe noul Ierusalim, am văzut-o coborând din cer [καὶ τὴν πόλιν τὴν ἁγίαν, Ἱερουσαλὴμ καινήν, εἶδον καταβαίνουσαν ἐκ τοῦ οὐρανοῦ], de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită bărbatului ei [ἀπὸ τοῦ Θεοῦ, ἡτοιμασμένην ὡς νύμφην κεκοσμημένην τῷ ἀνδρὶ αὐτῆς]” [Apoc. 21, 2, BYZ]. Pentru că Împărăția Lui e Împărăția Sfinților, e Împărăția celor care L-au dorit pe El…în locul lumii fermecătoare, acaparatoare pentru mulți.

Și când Domnul vine cu Îngerii și cu Sfinții Lui, cum ne găsește? Ne găsește la înmormântare. Ne găsește morți. Pentru că toți suntem păcătoși.

Căci Domnul, când „S-a apropiat de poarta cetății [ἤγγισεν τῇ πύλῃ τῆς πόλεως]” [Lc. 7, 12], adică de simțurile noastre, a văzut cum cei din Nain „scoteau afară un mort [ἐξεκομίζετο τεθνηκώς]” [Lc. 7, 12].

Pentru că morții se dau gropii și nu mai stau printre cei vii. Însă cei morți cu sufletul, deși sunt printre cei vii, deși merg și trăiesc pe pământ, ei sunt deja morți, deja în Iad, pentru că nu înviază prin pocăință din moartea lor sufletească.

Căci, iubiții mei, mortul scos afară…dintre cei vii, mortul dus spre groapă suntem noi, fiecare dintre noi, dacă suntem morți sufletește prin păcatele noastre!

Și noi, cei din Nain, cei fermecați de viața de aici, care nu mai știm ce să facem ca să ne „eternizăm” pe pământ, murim cu sufletul când păcătuim…și murim și trupește apoi, atunci când sufletul nostru se desparte de trup. Și suntem morți atâta timp cât nu ne pocăim pentru păcatele noastre și nu venim ca să ne spovedim păcatele înaintea Duhovnicului nostru și să primim iertare, prin el, de la Dumnezeu.

Pentru că Domnul vine mereu și ne caută pe noi, caută pocăința noastră…dar noi suntem tot morți, mereu duși spre groapă. Viața noastră de păcătoși nepocăiți e o ducere spre groapă, chiar dacă toți ne felicită, ne aplaudă, ne salută pentru „realizări” și „împliniri”. Pentru că una e ce văd alții din noi și alta e ce vedem noi în noi înșine. Și noi știm cine suntem și ce facem. De aceea, numai noi ne putem schimba, numai noi ne putem curăți, numai noi ne putem înfrumuseța duhovnicește prin pocăință și prin iertarea lui Dumnezeu.

…Și mama noastră plânge pentru noi, căci, pe lângă faptul că ne-a pierdut, mai e și văduvă. Cine este mama noastră, care plânge pentru noi, pentru fiul ei cel unul-născut? E conștiința noastră. Ea plânge pentru noi, pentru sufletul nostru. Pentru că noi ne-am văduvit conștiința de norul slavei lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu l-a creat pe om plin de slava Lui. Dar moartea noastră sufletească ne-a văduvit de slava lui Dumnezeu. Și în loc să ne acoperim cu slava Lui și să fim plini de slava Lui, noi ne-am acoperit cu păcatul ca și cu niște haine. Numai că hainele păcatului sunt transparente și, prin ele, ni se văd rănile, bolile, moartea, stricăciunea noastră interioară.

Însă, dacă vrem să înviem din morți, dacă vrem ca moartea din noi să fie scoasă și să fim umpluți iarăși de viața lui Dumnezeu, trebuie să urâm păcatul, tot păcatul pe care l-am făcut și pe care suntem îmbiați să îl facem, pentru ca slava lui Dumnezeu să ne iubească pe noi și să se sălășluiască în noi din destul.

Căci sufletul e condus de conștiință ca o mamă, ca un învățător, ca un prieten, învățându-l ce să facă, ce să aleagă, cum să trăiască. Dar când nu ascultăm de conștiința noastră, atunci suntem duși spre groapă de mama noastră văduvită de slava lui Dumnezeu, și, alături de ea, ne conduce spre groapă „mulțimea multă a cetății [ὄχλος τῆς πόλεως ἱκανὸς]” [Lc. 7, 12, BYZ].

Cine e cetatea? Trupul și viața noastră pământească. Căci mulțimea organelor trupești sunt duse și ele la groapă, dacă sufletul nostru a murit duhovnicește. Pentru că păcatul, aidoma cernelii, din suflet se extinde și în trup, și nu avem numai un suflet mort pentru Dumnezeu, ci și un trup mort pentru virtute. Tocmai de aceea și cetatea trupului merge să se înmormânteze, dacă sufletul, conducătorul cetății, a murit, pentru că nu a ascultat de mama lui, de conștiința sa, care îl învăță la bine.

Însă cu cine se întâlnește cortegiul mortuar? Cu Domnul! Cu Stăpânul vieții și al morții. Iar Lui „I s-a făcut milă de ea [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ]” [Lc. 7, 13], de conștiința omului și i-a spus: „Nu plânge [Μὴ κλαῖε]!” [Lc. 7, 13].

Cum să nu plâng, Doamne, dacă sufletul meu este mort pentru Tine? Cum să nu plâng, dacă nu mai e timp pentru pocăință? Pentru că viața de acum e viața pocăinței.

Însă Domnul nu ne spune prin Nu plânge! să nu mai plângem, pentru că plânsul pentru păcatele noastre e folositor și curățitor! Ci El ne spune să nu mai fim disperați, să nu mai fim deznădăjduiți pentru viața noastră, să nu ne mai vedem mântuirea ca „salvare personală”, ci să ne vedem mântuirea ca relație cu Dumnezeu.

Pentru că atunci când mântuirea este o obsesie a noastră, când o vedem ca pe o scăpare a pielii proprii, înțelegem că trebuie să facem tot ce se poate…pentru ca să ajungem în Rai. Însă această perspectivă soteriologică e plină de egoism, e plină de indiferență, e plină de neiubire. Pentru că mântuirea o vedem ca pe „o salvare proprie”, ca pe o realitate pe care o dobândim prin ceea ce facem. Dar când înțelegem că această perspectivă e cu totul greșită și că noi nu ne putem mântui fără legătura de iubire și de credincioșie față de Dumnezeu, pentru Care trăim și facem tot ceea ce facem, atunci nu mai suntem obsedați de faptul de „a ne mântui”, ci suntem mereu îngrijorați de faptul de a nu răni iubirea Lui, relația cu Dumnezeul iubirii noastre.

Tocmai de aceea, cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat nu se îngrijesc în primul rând de mântuirea lor, ci de mântuirea altora. Pentru că ei știu că dăruirea de sine lui Dumnezeu și oamenilor înseamnă propria lor împlinire, bucurie și mântuire. Pentru că mântuirea e comunională și nu singularizantă. Mântuirea nu ne face reci, indiferenți și insensibili la chemările oamenilor, ci, dimpotrivă, ne face înfocați, atenți și gata oricând pentru a-i ajuta pe oameni. Iar Împărăția lui Dumnezeu e plină de persoane iubitoare, atente, gata să vină în ajutorul tuturor, pentru că au învățat tot binele de la Dumnezeul slavei, de la Dumnezeul nostru treimic.

De aceea, noi trebuie să ne plângem păcatele, dar să nu deznădăjduim de iertarea lor! Noi trebuie să ne pocăim pentru ce am greșit și Dumnezeu ne va ierta ca un Dumnezeu, în mod profund și desăvârșit, și nu ca unul care socotește iertarea în funcție de cât am plâns noi.

Pentru că El iartă, când vede că omul vrea cu adevărat să se îndrepteze. El iartă, când omul e cu adevărat sincer cu Dumnezeu, cu oamenii și cu el însuși. Și când El ne iartă, atunci El mângâie conștiința noastră, o liniștește, pentru că iertarea înseamnă acoperirea noastră cu slava Lui.

Pentru că Domnul nu stă la distanță de noi când ne înviază din morți, ci El Se apropie și Se atinge de sicriul nostru [Lc. 7, 14]. Și e de ajuns să se atingă de sufletul și trupul nostru și să ne poruncească să ne sculăm din morți, că pe îndată înviem [Lc. 7, 14].

Și să știți că lacrimile noastre de durere le putem vărsa oriunde, tot la fel ne putem pocăi oriunde, dar Domnul Se atinge de sicriul vieții noastre, de noi cei morți, numai aici, în Biserică, când noi venim și ne spovedim păcatele. Căci noi spunem în fața Lui, cu inimă îndurerată, păcatele noastre, pentru care ne căim, pe care nu le suportăm, pe care nu le mai vrem, care ne fac să ne simțim pe noi înșine insuportabili…dar învierea din morți se produce atunci când Duhovnicul ne dezleagă de păcatele noastre și când El, prin Duhovnicul Lui, face acest lucru.

Așadar, cea mai mare înviere din morți e învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, în Taina Sfintei Spovedanii! Căci ca să ne spovedim venim în coșciug…și plecăm cu picioare vesele, cu aripi duhovnicești, iertați și miluiți de Dumnezeu. Venim morți și plecăm vii! Venim morți sufletește și plecăm cu sufletul și cu trupul vii, pline de slava lui Dumnezeu.

De aceea, cine nu iubește viața, nu iubește nici Spovedania. Dar cine iubește Spovedania, atunci urăște păcatele, luptă cu patimile din el și nu se suportă prea mult ca om păcătos, ci vine mereu și mereu ca să…învieze din morți.

De ce Domnul i-a spus tinere și nu i-a spus pe nume, ca unul care știa toate numele oamenilor? Pentru că, prin faptul de a fi tânăr, El a spus despre mort că nu păcătuiește de mult. Cu alte cuvine i-a spus: „Tu, cel care nu păcătuiești de mult, scoală-te din moartea ta!”. Și mortul s-a ridicat și a început să vorbească [Lc. 7, 15] ce trebuie, lucruri plăcute lui Dumnezeu.

Căci atunci când suntem morți duhovnicește nu mai vrem să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Dar când Dumnezeu ne înviază din morți și ne dă în grija mamei noastre, adică a conștiinței noastre, atunci venindu-ne în fire, recunoaștem că izvorul vieții noastre e Dumnezeu și nu noi înșine. Și de aceea, când trăim potrivit conștiinței  noastre luminate de Dumnezeu, când trăim potrivit teologiei lui Dumnezeu, atunci Îl slăvim pe Dumnezeu cu frică dumnezeiască [Lc. 7, 16].

Și astfel, citind duhovnicește Evanghelia zilei, cred că v-ați dat seama ce înseamnă să urci de la literă la Duhul Scripturii. Pentru că înțelegerea duhovnicească a Scripturii pleacă de la litera ei, dar depășește cu mult litera. Și, în adevăratul sens al cuvântului, Dumnezeu de aceea ne-a dat Scriptura: ca să nu rămânem studenții perpetui ai istoriei, ci, mai ales, să învățăm din ea cele ale înduhovnicirii noastre. Adică cum să ne sfințim viața citind Scriptura și văzând-o ca referindu-se la noi înșine în primul rând și nu doar cu referire la trecut sau viitor.

Așadar, iubiții mei, am răspuns la 30 de întrebări catehetice până acum, în 3 predici, iar în predica de azi mi-am asumat, cu luminarea lui Dumnezeu, o citire duhovnicească a Evangheliei. Lucruri pe care nădăjduiesc să le fac și pe viitor. Pentru că amândouă ne ajută să ne îmbogățim înțelegerea noastră teologică și duhovnicească, chiar dacă nu am ajuns cu toții să trăim teologic și duhovnicește. Însă învățătura înaltă a teologiei și a vieții sfinte trebuie pusă ca un munte în fața tuturor, pentru ca toți să înțeleagă spre ce tind în viața lor creștină.

Dumnezeu să ne miluiască și să ne înțelepțească pe fiecare în parte, pentru ca tot ceea ce citim și înțelegem să fie spre folosul nostru, al tuturor! Amin.


[1] Începută în ziua de 5 octombrie 2016, zi cu soare, de miercuri, 14 grade la ora 10.00. Și terminată pe 6 octombrie 2016, cer înnorat și apoi soare, zi de joi, 4 grade la ora 9.00.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 404/ http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 200.

[5] Învățătura de credință creștină ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Înalt Prea Sfințitului Justinian, Patriarhul României, Ed. IBMO, București, 1952, p. 285.

[6] Ibidem.

[7] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 184/ http://glt.goarch.org/texts/Oro/Daily_Liturgy.html.

[8] Ibidem/ Ibidem. [9] Idem, p. 188/ Ibidem.

[10] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 147.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Daily_Liturgy.html.

[12] Ibidem.

[13] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 147.

[14] Cf. https://dexonline.ro/definitie/afurisire.

[15] Cf. https://dexonline.ro/definitie/caterisire.

[16] Ibidem.

[17] Cf. https://dexonline.ro/definitie/anatema.

[18] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nein.

Did you like this? Share it: