Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a.

***

Antim prescrie ca permanent să ardă, în biserica mănăstirii, trei candele, una în Sf. Altar înaintea Sfântului Agneţ [1] şi celelalte două la icoana Tuturor Sfinţilor şi, respectiv, la icoana celor patru Sfinţi: Sfântul Nicolae, Sfântul Antim, episcopul Nicomidiei, Sfântul Alexie omul lui Dumnezeu şi Sfânta Agata. S-a acreditat ideea – pe care am reprodus-o şi noi – că aceste două icoane au fost pictate de însuşi Antim Ivireanul, aparte de pictura întregii biserici, pe care a realizat-o Preda zugravul şi fiii săi.

Cere, de asemenea să se facă slujbe deosebite pentru aceşti patru Sfinţi, pomeniţi anterior (raţiunile pentru care ei erau cinstiţi în mod aparte le-am expus cu o altă ocazie), în zilele sărbătoririi lor, zile în care se făceau din nou milostenii la săraci şi la alte biserici.

De ziua Sfântului Antim, se împărţea la 40 de beserici câte un ort [2], la Sfântul Nicolae se dădeau la săraci 40 de bani [3], iar la zilele Sfintei Agata şi ale Sfântului Alexie, se dăruiau o costumaţie completă unei fete sărace, respectiv, unui băiat sărac şi treizeci de bani fiecăruia. Fata primea ie, roche, cizme şi brâu, iar băiatul cămaşă, izmene, dulamă, nădragi, cizme, işlic şi brâu [4].

În luna noiembrie, de asemenea, hotărăşte Antim, sub ameninţarea blestemului, ca să se facă Sfânta Liturghie în toate zilele săptămânii şi în fiecare zi să fie pomeniţi dascălii şi învăţătorii săi (luni), părinţii duhovniceşti (marţi), toţi cunoscuţii săi, prietenii şi făcătorii de bine (miercuri), toate slugile (joi) şi cei pe care i-a nedreptăţit (vineri) şi în fiecare din aceste zile să se miluiască din nou cei săraci cu câte patruzeci de bani[5].

Ne-ar fi oare îngăduit să vedem în rânduiala tuturor acestor slujbe – şi poate şi a milosteniilor sau cel puţin a o parte din ele – un canon propriu, pe care l-a respectat cât a trăit şi pe care a dorit să fie continuat şi de urmaşi săi? Este de crezut că el se ruga astfel şi că, atât cât a putut, a ţinut astfel slujbele.

Despre puternicul simţ al dreptăţii cu care era înzestrat Antim, vorbeşte învederat şi această sentinţă: Las cu mare blestem ca cine va sluji la această casă, veri om bun va fi, veri rău, nici cu un mijloc să nu i se oprească simbriia pre cât va fi slujit…, ci să aibă a-i da peste ce-i va face simbriia 1 taler mai mult şi 3 pite să-i fie de cale [6].

Iar în cazul în care un slujitor murea fiind încă la mănăstire, să aibă datorie casa să cheltuiască bani 300 să-l îngroape şi să-i facă şi 3 liturghii fără bani, a tria zi şi a nooa şi la 40. Iară lui ce-i va rămânea simbrie să nu-i fie plătit casa, au din hainele lui, au veri ce i-ar rămânea, mult-puţin, las cu blestem să nu să oprească nimic în casă, ci să se dea au la părinţii lui, de va avea, au la rudeniile lui [cei ce slujeau în mănăstire erau necăsătoriţi, după prevederile lui Antim – n.n.], să facă cu iale ce vor vrea. Au de nu va avea pre nimeniea, să se dea toate la săraci, pentru sufletul lui…[7].

Cei ce făceau daruri mănăstirii erau consideraţi de Antim în rând cu ctitorii: pentru că ei sunt ctitori, de vreme ce au miluit beserica [8]. Şi pentru aceştia a stabilit zile speciale de pomenire[9].

După cum era şi firesc, mitropolitul se îngrijeşte îndeaproape şi de tipografie – avea şi litere greceşti, şi româneşti –‚ stipulând ce remuneraţie trebuie să primească tipograful împreună cu ajutoarele sale, dar, de va dori să imprime ceva din proprie iniţiativă, să nu îndrăznească tipograful să tipărească vreo carte împotriva Besericii şi a legii noastre, măcar de i-ar da pe coală câte 100 de galbeni de aur. Iar de va călca porunca, să fie al anathemii [10].

Pentru a asigura perpetuarea acestui meşteşug al imprimării cărţilor, prin care se răspândea mult mai repede învăţătura şi cultura, decât prin manuscrise, Antim decide: Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe merşterşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşterşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor, pentru folosul ţării şi pentru ajutoriul casei [11].

Şi tot din zelul mitropolitului şi din iubirea lui pentru carte şi pentru învăţătură izvorăşte şi decizia lui de a înzestra mănăstirea cu bibliotecă, despre care afirmă că doreşte să funcţioneze cu regim de împrumut, ceea ce nu ştim dacă a mai existat înainte: Câte cărţi am lăsat în vivlioteca noastră, atâta greceşti, cât şi rumâneşti, după cum scriu în catastihul Besericii (acest catastih ar fi „primul catalog de bibliotecă atestat astfel în Ţara Românească”[12], dar care nu s-a păstrat – n.n.) las cu blestem să nu îndrăznească să ia cineva vreuna să o înstrăineze. Iară de va trebui cuiva să i vreuna, au să cetească pre dânsa, au să o scrie, au să caute caute ceva într-însa, fără răvaş iscălit de la cela ce o cere, cu făgăduială cum că o va trimite înapoi şi cu vreme hotărâtă, să nu se dea. Şi să poarte grije să o ceară [13].

Antim solicita ca mitropolitul ţării să fie prezent, dacă se putea, la Sfânta Liturghie a hramului şi la cea de a doua zi[14], de unde probabil s-a păstrat obiceiul până astăzi ca patriarhul să fie prezent la hramul Mănăstirii.

Se prevede ca cei bolnavi sau aflaţi pe patul de moarte să fie vizitaţi de egumen sau de unul dintre ieromonahi sau dintre preoţi şi să nu fie lăsaţi la o parte nici ţiganii, de vreme ce sunt şi ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi [15].

Ctitorul nu pierde nimic din vedere în testamentul său; el prescrie toate câte considera că este bine să se săvârşească, în diferite situaţii: la moartea egumenului, la alegerea unui nou egumen sau a unui nou epitrop, pentru o gestionare corectă a venitului mănăstirii – pentru care stabilea ca zece la sută din venituri să fie economisite pentru a fi refolosite în caz de strâmtorare sau de calamitate[16] – etc.

Stareţul trebuia să nu fie vreun om strein… adecă svetagoreţ au sinait, au ierusalimitean, pentru multe pricini care s-ar putea întâmpla [17].

Condescendenţa mitropolitului nostru faţă de cei aflaţi în nevoi merge până acolo încât dispune ca, în cazul în care veniturile Bisericii ar creşte foarte mult, în timp, atunci toate cele stipulate pentru a fi împărţite la săraci, sume de bani sau lucruri, să fie dublate numeric, pentru ca milostenia să fie pe măsura posibilităţilor sporite ale Mănăstirii:

Iară Dumnezeu, Carele sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, de va îmbogăţi şi va înălţa casa aceasta cu vreo milă mai mare, [încât] să aibă nişte câştiguri mai multe decât are acuma, din mila Sfinţiei-Sale, această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem într-aceste capete, poruncim egumenului carele va fi după vremi să le îndoiască toate, pentru ca să se laude şi să se mărească mai mult numele Lui cel Sfânt şi Preasfânt [18].

La primele treizeci şi două de capitole, Antim adaugă alte opt şi un cap osebit. Aceasta pentru că „până la 24 aprilie 1713, mitropolitul Antim redactase mai întâi aşezământul cu cele 32 de capete”[19], iar ulterior, „mai precis după 14 octombrie 1715, când Ştefan Cantacuzino confirmă însuşi acest aşezământ, mitropolitul redactează cele 8 capete adiţionale. Cât despre cap osebit, care are data 15 martie 1716, este limpede că vine după hrisovul din 4 martie 1716 al lui Nicolae Mavrocordat” [20].

Între altele, adaugă Antim, în aceste opt capitole, că nu trebuie să se facă, în interiorul bisericii, morminte înalte au scrise cu slove [21] şi nici în curtea bisericii să nu se facă morminte [în care] să se îngroape fietecine; că fiind curtea strâmtă, se grozăveşte locul, fără numai vreun om de cinste. Însă pietri iară să nu pue, ci să se îngroape creştinii la bolniţă şi acolo să facă în toate sâmbetile un preot Sfânta Liturghie…[22]. Egumenul este avertizat în mai multe rânduri să nu dea pricină de sminteală oamenilor, ci să se comporte cu o corectitudine exemplară.

Ceea ce la un moment dat prevedea Antim că s-ar putea întâmpla, anume creşterea considerabilă a veniturilor Mănăstirii, s-a şi întâmplat, mai repede decât se aştepta, printr-un hrisov al lui Nicolae Mavrocordat (era un gest politic al domnitorului, care, nici el, nu se aştepta să fie „adulat” în ţara de care era cu totul străin şi al cărei tron îl cumpărase cu bani grei, hrisov prin care spera, probabil, să-şi atragă simpatia mitropolitului), aceasta fiind raţiunea pentru care Antim a scris şi acel cap osebit, în care – după cum stabilise anterior – dispunea următoarele: câte mile sunt rânduite în cele 32 de capete să se facă pre an la săraci, să se îndoiască toate, pentru a măriei-sale vecinică pomenire şi a răposaţilor părinţilor măriei-sale [23]. La acestea a adăugat şi alte zile de pomenire şi rugăciuni pentru domnitor.

Patriarhul ecumenic Cosma a aprobat, în septembrie 1714, toate reglementările stabilite de mitropolitul Antim Ivireanul cu privire la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitoria sa.[24] „Însă aici (în gramata patriarhală – n.n.), nu se vorbeşte de «aşezământ», ci «cuprinzând toate pe care le-a gândit cu dreptate în treizeci şi două de capete, însemnându-le şi scriindu-le, una câte una, în gramata lui arhierească iscălită şi sigilată, după însuşi al lui sfat». În martie 1715, în acelaşi mod, confirmă şi Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului, care se referă şi la gramata confirmativă a patriarhului Cosma”[25].

Însă, la un an după asasinarea lui Antim, în octombrie 1717, noul patriarh ecumenic, Ieremia, împreună cu Hrisant, „anulează autocefalia Bisericii Tuturor Sfinţilor şi o pune sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei. (…) Înlăturând autocefalia, pentru toate celealte, mitropolitul Ungrovlahiei este dator «să păzească şi să facă neschimbate şi necălcate câte a orânduit (dietaxato) ctitorul Mănăstirii», Antim”[26].

Mai târziu, Mănăstirea va ajunge chiar metoc al Mănăstirii Argeşului, însă statutul său, aşa după cum i-a hărăzit ctitorul ei, a redevenit, astăzi, cel prevăzut în Aşezământ.

Adeziunea lui Antim Ivireanul la progresul spiritual şi cultural al oamenilor simpli este evidentă, în modul cel mai clar cu putinţă.

Dacă prescripţiile lui s-au păstrat intacte, măcar o perioadă de timp şi s-au respectat, mulţi oameni au beneficiat de pe urma acestei – cu adevărat – strălucite minţi şi „lumina învăţăturii”, cum spunea el, trebuie să fi pătruns în multe suflete.

În orice caz, darurile lui s-au revărsat şi se revarsă încă, foarte îmbelşugat, peste oameni.


[1] Idem, p. 333. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Cf. Ibidem. [5] Cf. Idem, p. 334. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 334-335. [8] Idem, p. 335. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 335-336. [11] Idem, p. 336.

[12] Aurelian Sacerdoţeanu, Antim Ivireanul arhivist, bibliotecar şi topograf, art. cit., p. 374.

[13] Opere, p. 336.

[14] Idem, p. 337. [15] Idem, p. 338. [16] Idem, p. 340. [17] Idem, p. 341. [18] Idem, p. 342-343.

[19] Aurelian Sacerdoţeanu, art. cit., p. 880.

[20] Ibidem.

[21] Opere, p. 345.

[22] Ibidem. [23] Idem, p. 346.

[24] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, art. cit., p. 878.

[25] Ibidem. [26] Ibidem.

Did you like this? Share it: