Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [59]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a.
***
III. 5. Sfătuiri creștine-politice
Antim Ivireanul este şi autorul unei pareneze în literatura noastră, scriind în tradiţia iniţiată de domnitorul Neagoe Basarab, prin celebrele sale Învăţături către fiul său, Theodosie, pareneza fiind o specie foarte iubită în literatura bizantină, de unde a pătruns şi în cea slavă.
Antim avea, de bună seamă, modele numeroase pentru a concepe această lucrare, el însuşi tipărind, în 1691, la Bucureşti, una dintre marile opere parenetice ale literaturii bizantine, A lui Vasile Macedoneanul, împăratul grecilor, Capitole îndemnătoare şeasezeci şi şase, către fiul său, Leon Înţeleptul.
Aceasta este chiar prima carte care menţionează numele şi prezenţa lui Antim la noi, şi pe care N. Şerbănescu o considera – am văzut la timpul potrivit – tipărită din dorinţa voievodului Constantin Brâncoveanu de a dărui fiilor săi un manual de comportament moral-duhovnicesc şi princiar, pe care el însuşi nu avea timpul necesar de a-l scrie. Lucrarea fusese tradusă în româneşte de către Dosoftei, pe la mijlocul secolului al XVII-lea[1].
Aceste învăţături, tipărite de Antim şi adresate împăratului Leon al VI-lea Filosoful, ar fi fost scrise, în opinia unora, de un alt autor, şi anume chiar de Sfântul Fotie cel Mare[2], patriarhul Constantinopulului, care, rechemat din exilul dureros ce îi fusese impus de acelaşi împărat Vasile Macedoneanul, a fost numit de acesta, din nou, profesor la Academia Magnaura şi, în acelaşi timp, al fiilor săi, Constantin, Leon şi Ştefan, Sfântul Fotie fiind cea mai strălucită minte a vremii sale şi omul care a realizat o recenzie a tuturor cărţilor importante ale Antichităţii şi ale primului mileniu creştin (el a trăit între 820(?)-891), numită Miriobiblon sau Bibliotheca.
Datorită staturii sale intelectuale şi spirituale impunătoare, având în vedere că s-a ocupat îndeaproape de educaţia lui Leon Filosoful, mulţi au fost înclinaţi să-i acorde paternitatea asupra învăţăturilor amintite mai sus, cu atât mai mult cu cât Vasile Macedoneanul parvenise pe scara socială şi ajunsese la tron prin asasinarea predecesorului său.
Literatura bizantină avea însă un fond important de astfel de capete (capitole) parenetice, între care se numărau Peri vasileias a lui Synesios, compusă pentru Arcadius, fiul Sfântului Theodosie cel Mare, Ekthesis Kephalaion parainetikôn a diaconului Agapet, scrisă pentru Sf. Justinian – operă care a fost tipărită întâi la Veneţia, în 1504, în latină, cunoscând apoi ediţii numeroase în toată Europa – sau Paideia vasilikê a Sfântului Teofilact de Ohrida, dedicată lui Constantin Porfirogenetul – şi care a fost şi ea tipărită prima oară în 1651 la Paris, în ediţie greco-latină[3].
Împăraţii bizantini, unii dintre ei, au scris pareneze şi îi putem aminti pe Constantin Porfirogenetul (913-959), care scria pentru fiul său, Romanos (operă tradusă şi tipărită în secolul trecut, şi în limba română), sau pe Manuil al II-lea Paleologul, care, la 1417, era ultimul autor de pareneze din literatura bizantină, cu un veac înainte ca Neagoe Basarab să îşi redacteze opera sa[4].
La începutul secolului al XII-lea, marele cneaz al Kievului, Vladimir Monomahul a dăruit patrimoniului cultural slav „unica scriere parenetică a literaturii ruse vechi”[5].
În literatura noastră însă, Neagoe Basarab iniţiază un astfel de demers, deosebit de valoros din punct de vedere literar, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, scriind în limba slavonă, demers pe care, „urmându-l scriitorii noştri vor străbate spaţiul dintre cartea de învăţătură scrisă de Matei al Mirelor ori Sfaturile către Moise Movilă, compuse de fratele său, mitropolitul Petru, şi până la historiile veacului al XIX-lea”[6].
Antim Ivireanul cunoştea cu siguranţă operele lui Synesios şi ale Sfântului Teofilact – autori predilecţi, pe care îi citează în omiliile sale – dar erudiţia sa cuprindea, cu siguranţă, o listă mai vastă de autori şi opere parenetice, şi avea un model recent în cartea mitropolitului Petru Movilă al Kievului, care o scrisese pentru fratele său, Moise, domnul Moldovei.
Autorul nostru îşi compune învăţăturile în versuri greceşti şi le adresează domnitorului Ştefan Cantacuzino, titlul complet fiind: Sfăturiri creştine-politice către Prea Credinciosul şi Prea Înălţatul Domn şi Stăpân a toată Ungro-Vlahia, Ioan Ştefan Cantacuzino Voievod, de Prea Sfinţitul şi păzitul de Dumnezeu Mitropolit, Antim din Ivir, în Prea Sfânta Mitropolie din Bucureşti, în anul mântuirii 1715 [7].
După versurile la stemă şi după introducerea autorului, lucrarea propriu-zisă este structurată în patru părţi, care evoluează în sens ascendent, într-un climax spiritual ce urmăreşte o pedagogie vizând desăvârşirea omului, a voievodului, în speţă. Primele trei părţi cuprind sfaturi şi învăţături, pentru ca în a patra parte să fie introduse rugăciuni pentru toate zilele săptămânii, pe care domnitorul avea datoria să le rostească, dacă dorea să îşi sfinţească viaţa.
Versurile la stemă scot în evidenţă cele trei însemne ce reprezentau investirea domnitorului cu putere, ca urmaş al vechilor împăraţi bizantini Cantacuzini (vulturul), ca prinţ al Valahiei (corbul) şi ca apărător al credinţei şi al Bisericii lui Hristos (Crucea).[8] Versurile par măgulitoare pentru noul voievod – care nu a domnit, de altfel, decât doi ani – dar sunt şi, implicit, un apel la responsabilitate şi demnitate.
Introducerea lui Antim prezintă această carte ca pe o culegere de sfaturi şi învăţături pe care a alcătuit-o ştiind, prea credinciosule şi iubitorule de Hristos domn, iubirea cea prea fierbinte şi dorinţa intrinsecă ce are Măria ta, ca să stăpânească în mod evlavios şi plăcut lui Dumnezeu pe supuşii pe care ţi i-a încredinţat Dumnezeu, cunoscând încă şi râvna ce are ca să-şi înfrumuseţeze moravurile cu înţelepciune şi cu o cultură demnă de o domnie [9].
Autorul anunță următorul conţinut al lucrării sale: am adunat din sentinţele vechilor filosofi şi dascăli (înţelepţi şi Sfinţi Părinţi, pentru că pe aceştia din urmă îi numeşte Antim dascălii Besericii noastre – n.n.) pe cele mai minunate şi mai potrivite, câte, adică, contribuie la o astfel de stăpânire şi am făcut o antologie de sfaturi din diferite cărţi cu învăţături. Şi câte învăţături am adunat, le-am pus în stihuri simple politiceşti ritmate, pentru ca să fie mai uşor şi mai cu lesnire de ţinut minte [10].
Antim a avut – după cum am arătat – numeroase modele pentru această întreprindere scriitoricească, însă pareneza lui, vom vedea, nu este o compilaţie, ci chintesenţierea originală a unora dintre cele mai importante învăţături morale şi duhovniceşti ale Răsăritului ortodox, aşezate în acord cu situaţia de faţă. Ca în toate operele lui Antim, cartea esenţială care a stat la baza şi a acestei lucrări este tot Biblia, astfel încât nu îl putem acuza pe demnul mitropolit de compilaţie sau de lipsă de originalitate.
Dar să pătrundem în materia textului, nu înainte însă de a face precizarea că Antim a făcut şi efortul realizării unui acrostih, în originalul grecesc: în fruntea stihurilor am pus titlul manualului prezent. Luând dar cineva întâia literă din fruntea fiecărui stih, va afla tot titlul întreg…[11], iar titlul acrostihului (al primei secvenţe din lucrare) este : Smeritul Mitropolit al Ungro-Vlahiei Antim din Ivir, prea înălţatului şi prea iubitorului de Dumnezeu Domn şi Stăpân a toată Ungro-Vlahia, Ioan Ştefan Voievod Cantacuzino, în Sfântul Duh iubit şi binefăcător al smereniei noastre, har, milă şi ajutor de sus, de la Părintele cel Atotputernic, încă şi binecuvântare apostolică [12].
Această primă parte a parenezei conţine numeroase parafraze scripturistice, în prelungirea cărora mitropolitul îşi ţese învăţăturile, avertizând că întâiul sfat este şi întâia poruncă a lui Dumnezeu: iubeşte, cinsteşte şi slăveşte pe Dumnezeu, Creatorul tău şi să aibă întotdeauna sufletul tău teamă de El; pentru că având teamă de El, devii şi înţelept în sineţi, după proverb [cf. Deut. 6, 5 şi Pilde 1, 7] [13].
Antim începe astfel pareneza sa de la respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi mai ales de la cele mai înalte virtuţi creştine, iubirea şi frica de Dumnezeu şi continuă cu actualizarea perifrastică a unor învăţături vechi şi nou-testamentare, împletite cu sfaturi morale şi politice, dar şi cu sentinţe teologice: niciodată să nu te juri… dacă voieşti să te mântui [cf. Mt, 5, 34] (…) Ochiul este lumină pentru trup [cf. Mt. 6, 22], domnia este sprijinul cetăţii. Deci ochiul sănătos ţine echilibrul trupului, iar domnitorul drept îşi întăreşte tronul său (se face o paralelă între vederea dreaptă, curată şi conducerea dreaptă – n.n.).
Mare răsplată iei de la Dumnezeu pentru sufletul tău, dacă în viaţa ta vei judeca cu dreptate şi pe prieteni şi pe vrăjmaşi. Aruncă de la tine osânda şi clevetirea, ca pe un şarpe cu două capete… Iubeşte pe supuşi cu omenie… Supărarea sălbatică să nu te cuprindă niciodată… Modest, blând şi liniştit să fii cu cei buni… Să ai sfetnici buni… Îndepărtează pe boieri de la nedreptate… Să domneşti, prea puternice, cât mai mult prin iubire…[14].
În concepţia autorului, voievodul trebuia să fie ca soarele şi ca ochiul care vede toate şi alege dreptatea (Proprietatea soarelui este să strălucească, iar a domnului bun este de a se îngriji de toţi [15]), deoarece era necesar ca el să aibă cunoştinţa lucrurilor care se petreceau în ţara sa, dar şi raţiunea şi discernământul de a o conduce.
Era concepţia străveche, bizantină, pe care o enunţă şi Dimitrie Cantemir: …că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, aşé chipul împăratului cătră senatori şi alalţi supuşi ieste, şi precum în prezenţiia lui toate să fac nevădzute, iar în lipsa lui cea cât de mică şi de departe lumineadză şi scânteiadză, aşé înaintea feţii împăratului toate chipurile supuşilor să micşoreadză şi toată gura slobodă să înfrâneadză [16].
[1] Cf. N. A. Ursu, Dosoftei necunoscut, în rev. Cronica, nr. 6 (523), 6 februarie, 1976, apud Al Andriescu, în studiu introductiv la: Dosoftei, Opere, op. cit., p. XIV.
[2] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 229.
[3] Cf. Idem, p. 229-230. [4] Cf. Idem, p. 228-230. [5] Idem, p. 230. [6] Idem, p. 228.
[7] Cf. traducerii lui Constantin Erbiceanu, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XIV (1890-1891), p. 334-355. Întrucât limba acestei traduceri, specifică epocii respective, sună foarte desuet pentru vorbitorul actual de limbă română, ne-am luat libertatea de a înlocui unii termeni care sunt cu totul anacronici, diortosind textul acestei traduceri, pentru a avea o perspectivă cât mai obiectivă asupra operei lui Antim, neobturată de factori lingvistici opţionali.
Citatele oferite sunt astfel îndreptate, fără a avea intenţii minimalizante faţă de efortul înaintaşilor, al lui C. Erbiceanu, în speţă, care a tradus această lucrare antimiană. Deplângem, în acest sens, inexistenţa unei traduceri moderne, care să fie adăugată în volumul integral de opere al lui Antim.
[Ulterior, soțul meu, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, a diortosit și publicat online această operă a Sfântului Antim: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/29/sfantul-antim-ivireanul-sfatuiri-crestine-politice-2010/].
[8] Cf. Idem, p. 334. [9] Idem, p. 335. [10] Idem, p. 335. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 336. [14] Idem, p. 336-337. [15] Idem, p. 336.
[16] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P.P Panaitescu şi I. Verdeş, studiu introductiv de Adriana Babeţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997, p. 35-36.