Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [60]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a.
***
Autorul are extraordinara capacitate de a îmbina sfaturi morale cu îndrumări duhovniceşti şi cu învăţături asupra strategiei politice şi militare pe care trebuie să o adopte voievodul, în consens cu politica internă şi externă la care trebuia să recurgă, întâietate având însă întotdeauna învăţăturile creştineşti, a căror respectare atrage binecuvântarea divină, mila şi ajutorul dumnezeiesc în toate acţiunile întreprinse de domnitor.
Astfel, domnul este consiliat să cugete şi să filosofeze asupra naturii umane şi a statutului său între semenii săi, care, în funcţie de perspectiva adoptată, poate fi considerat privilegiat sau nu: întotdeauna cugetă asupra firii omului, că este făcut din ţărână, şi urmează celor buni. Urmează faptele cele bune ale împăraţilor… Îngrijeşte-te a-ţi înfrumuseţa viaţa ta cu lucruri bune, oricâte vei putea, până când eşti în viaţă… [domnitorul] să aibă iubire sinceră, din inimă… Fă-te exemplu bun al strămoşilor tăi… Sentimentul de compătimire către cei mici cu dreptate s-a lăudat de către filosofi… Iubeşte pe prieteni ca pe tine însuţi… Pentru cei buni, lumea se consideră noapte şi pedeapsă, dar pentru cei răi cu viaţa, se consideră ca paradis. (…)
Socoteşte virtutea ca singura nobleţe… Să ştii, fiul meu, că toate sunt trecătoare în lume, nestabile, nesigure, pline de toată nevoia; liniştite, sigure, bune şi adevărate sunt cele viitoare, imuabile. Lumea este o privelişte, după Teologul Grigorie, iar noi ca nişte negustori, în această lume falsă. Dând cele trecătoare, luăm Împărăţia…Binefacerea învinge moartea, cum zice Solomon, şi îl aseamănă pe om cu Dumnezeul cel viu… Acum, fiindcă te afli în această stăpânire, iei decizii şi ai putere în domnie, fă-te trandafirul virtuţii şi floarea binefacerii, pentru ca să te faci şi fiu al Împărăţiei de sus.
Gândeşte-te cum că au trecut toate împărăţiile, s-au sfărâmat ca visul şi stăpânirile (cunoscutul topos al deşertăciunii deşertăciunilor şi al vieţii ca vis, pe care îl întâlnim, în literatura noastră, şi la Miron Costin, în poemul „Viiaţa lumii” dar şi la Eminescu, cu predilecţie în poemul „Memento mori” – n.n.), iar lucrarea virtuoasă trăieşte şi persistă. (…)
Mulţi domnitori au fost în această domnie, dar puţini au câştigat Împărăţiia de sus. (…) Prea luminate şi prea puternice, având trupul muritor, iar sufletul cu totul nemuritor, în toţi vecii, caută să-ţi luminezi şi sufletul tău cel nemuritor. De ai şi ajuns domnitor şi de te vei face şi împărat, ai să laşi viaţa şi ai să iei numai trei coţi de pământ! [1].
Parcă erau aceste cuvinte spuse cu glas de foc şi ele aveau să se împlinească în curând! Mărirea lui Ştefan Cantacuzino va trece foarte repede, iar el urma să fie mazilit după nici doi ani de domnie şi omorât prin sugrumare în beciurile unei închisori din Istanbul.
Aceste sentinţe şi cugetări asupra naturii duble a omului, materială şi spirituală în acelaşi timp, şi asupra vieţii şi a morţii, străbat ca un fir roşu întreaga construcţie a acestei opere parenetice şi sunt un avertisment dur pentru a lua seama la adevăratele coordonate spirituale ale existenţei şi a nu se îmbăta de putere şi pentru a avea în minte aceste considerente totdeauna în momentele decizionale, în orice situaţie.
Ele punctează traseul propedeutic al lui Antim şi sunt aşezate, în discursul parenetic, cu o precizie didascalică remarcabilă şi cu o justeţe psihologică şi pedagogică lăudabilă, astfel încât au efectul unei supravegheri neîncetate asupra conştiinţei celui ce lecturează aceste pagini.
De altfel, spre sfârşitul cărţii, autorul va pretinde o lectură periodică a acestor texte, din partea voievodului consiliat, pentru a putea fi eficace cu adevărat aceste învăţături, eficacitate sporită – cu o fină şi subtilă raţiune psihologică – prin versificarea sentinţelor, spre consolidarea lor în memorie.
Mitropolitul adoptă o tactică pedagogică imbatabilă atunci când, în loc să grupeze învăţăturile sale după sens şi funcţionalitate, el face să alterneze sfaturile duhovniceşti cu cele morale şi cu îndrumările privitoare la aspectul administrativ şi politic al lucrurilor, astfel încât să confere impresia unui complex organic, nediferenţiat, nescindat de taxonomii pur raţionaliste, având asemănarea vieţii în desfăşurarea ei naturală, fără schizoidii intelectualiste forţate.
Ca pe un portativ ascendent şi descendent, Antim coboară de la tonurile înalte şi foarte severe ale consideraţiilor reproduse anterior, către lucruri mai pământeşti, care rămân însă totdeauna suspendate de o oglindă celestă, în care se reflectă consecinţele lor, ale tuturor actelor umane.
Această alternanţă permite atât momente de reflecţie şi de adâncire în cugetare, cât şi momente de atenţie maximă sau de contemplare mută, atunci când mitropolitul prescrie voievodului: Înţelept judecător să-ţi fii ţie însuţi.(…) Judecă mai înainte faptele tale ca în oglindă, iar lucrările netrebnice alungă-le ca pe furi.(…)
Să consideri pe supuşii tăi ca pe fiii tăi. Dacă vrei să fii îmbogăţit cu toate darurile de la Dumnezeu, tratează cu cinste pe sărmanii străini, pentru ca să laude pretutindeni nobleţea neamului tău. Numele tău bun, blând şi ospitalier auzindu-se pretutindeni, să alerge la tine din toate marginile lumii. Se chinuie nefericiţii în locurile necredincioşilor. (…)
Ca un părinte fii lor îndurător, fă-te blând asupra lor, fie-ţi milă de copiii tăi. (Antim avea încă înaintea ochilor comportamentul plin de condescendenţă al lui Constantin Brâncoveanu faţă de cei care îi solicitau ajutorul şi spera ca noul domnitor să urmeze în această virtute pe marele voievod şi martir ce domnise înaintea lui – n.n.) (…)
Numai frica de Dumnezeu să o ai în sufletul tău, pe care să o ai şi ca liman în viaţa ta. (…) Cunoaşte şi iubeşte pe Dumnezeu cu dor, după cum voieşte… (Antim insistă pe cunoaştere, pentru că iubirea de Dumnezeu vine din cunoaşterea Lui şi nu din ignoranţă, iar erudiţia teologică este imperios necesară pentru înţelegere, din care vine iubirea – n.n.) Aruncă din amintirea ta invidia… iartă pe duşmanul tău… Să nu fie nesăţios (omul credincios, nici voievodul – n.n.) (…)
Prin trei lucruri bune se cunoaşte, de toţi, conducerea cea bună, după filosofi: dacă se găseşte pâine cu îmbelşugare în piaţă, justiţie luminată în tot locul şi dacă siguranţa există pretutindeni, pentru ca să umble oamenii fără frică şi fără anevoinţă. (…) Binefacerile şi toate dăruirile, ca nişte peceţi închid gurile vrăjmaşilor. (…)
Afaceri necugetate să nu faci fiind pe tron, ci te sfătuieşte întotdeauna cu cei ce se tem de Dumnezeu. Fugi de îngâmfare şi de mărirea deşartă… Dacă te sfătuieşti cu doctori sufleteşti, te faci ascultător al poruncilor celor bune şi vei învăţa de la ei ce trebuie să faci, cum trebuie să te porţi şi ce fapte sufleteşti să săvârşeşti ca să câştigi viaţa veşnică. Virtutea, o, fiule, este liniştea sufletului, cuviinţa domnitorului şi a tuturor celor ce se mântuiesc. (…)
Sileşte-te, întrece-i pe toţi în bunătate, dacă voieşti să câştigi mare biruinţă asupra vrăjmaşilor. (Se pretinde de la domnitor să fie la înălţimea prerogativelor sale şi să îndeplinească o exigenţă cu mult mai mare decât un om obişnuit, pe măsura statutului său în societate, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor – n.n.)
O, fiule, caută să învingi mai întâi patimile, să fii blând şi îndurător către supuşii tăi. (…) Model, lumină, exemplu fii oilor tale, spre a lumina ca soarle faptele tale; să ai prieteni ai tăi, buni şi credincioşi slujitori, dintre aceia ce s-au arătat credincioşi către alţi domnitori.
Pe omul pe care-l iubeşti, fă-ţi-l prieten, laudă-l cu plăcere şi îl cinsteşte. Căci începutul iubirii este lauda… (aici nu e vorba de a linguşi pe cineva, ci de faptul că e nevoie ca cel apreciat şi iubit să cunoască acest lucru, pentru ca să nu se întristeze şi să se îndepărteze crezând că nu este apreciat la adevărata valoare, ci acela care îşi vede virtuţile recunoscute şi puse în valoare, se bucură şi se arată cu atât mai credincios prieten; aici vedem un mod de a gândi al celor vechi care ne poate lumina multe necunoscute şi care se referă la adevărata prietenie şi la dragostea sinceră între oameni, sentimente pe care noi le recunoaştem mai greu astăzi şi faţă de care ne ascundem cu „pudoare” postmodernă – n.n.) ; …să ai prieteni ai tăi pe cei ce spun adevărul…
Să ai pe Dumnezeu ajutor şi nu vei avea război niciodată. …fugi de iubirea de argint ca de o fiară, de mânie ca de ceva fosrte sălbatic, şi de patimă. (…) Ridică-le nedreptatea [celor săraci] şi-i eliberează, trimiţând boieri drepţi, care curând îi vor scăpa. (…) Totdeauna evită pe oamenii linguşitori, nedrepţi, mincinoşi şi pe cei prea desfrânaţi (pentru că aceştia pot fi lesne corupţi – n.n.)…
Linguşitorul este ca o ciocănitoare, iar mincinosul ca un tâlhar, nedreptul ca un mojic… (linguşitorul te face găunos, dacă te culci pe o ureche crezând laudelor lui deşarte, mincinosul îţi fură avuţia fie a păcii interioare, fie a prieteniei cu cineva, sau chiar mai mult decât atât, dacă te pleci vorbelor lui, iar nedreptul nu poate fi decât lipsit de subtilitatea sentimentelor şi a moravurilor frumoase, pentru că el nu urmăreşte decât scopurile lui egoiste – n.n.)
Cel ce se adună cu oamenii cei buni se civilizează, se cinsteşte, îşi înfrumuseţează obiceiurile. Să cunoşti ca mare medicament la întristările tale, vindecarea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, care e fericirea desăvârşită a domnitorilor, să dea toată dreptatea supuşilor. Prietenia celor neciopliţi are o temelie putredă, de aceea ia sfat de la înţelepţi şi de la oamenii cu experienţă [2].
Rădăcina binelui şi a fericirii, inclusiv a celei pământeşti, se află – după cum se poate lesne observa – în virtute şi anume în virtuţile creştineşti. Frazele sunt astfel construite, ca din rădăcina unei virtuţi sau a unei porunci divine să răsară, cum ar spune autorul, floarea binelui public şi a fericirii personale a domnitorului, de care soarta poporului este legată inextricabil.
Sunt reglementate atitudinea şi comportamentul pe care voievodul trebuie să le adopte în interacţiunea sa cu istoria şi cu societatea contemporană lui, în special cu ceilalţi factori de decizie interni şi cu cei externi, dar şi cu populaţia anonimă, dar a cărei guvernare înţeleaptă are consecinţe gigantice atât în imediat, cât şi în eternitate, pentru persoana domnitorului, dar şi pentru oameni.
Înţelepciunea se cultivă, iar conservarea unei situaţii prospere pe plan intern şi pacifice în context internaţional, se face prin înconjurarea domnului de o societate nobilă, în purtări şi caracter, cultă, erudită, virtuoasă, care a dovedit loaialitate şi credinţă, care preţuieşte adevărul, dreptatea şi sinceritatea, fără a face din abilitatea politică un lucru pervers. Toate aceste virtuţi se obţin şi se păstrează numai prin credinţă, prin cugetarea neîncetată la Dumnezeu, la condiţia umană şi la moarte.
Viaţa e vis şi lumea e umbră trecătoare şi imuabil şi nemuritor este numai Dumnezeu, de care omul trebuie să atârne în orice clipă, pentru a fi fericit în eternitate, iar Antim afirmă cu tărie o alternativă creştină şi patristică la celebrul aforism al lui Socrate, susţinând un adevăr incontestabil pentru cine vrea să îşi trăiască viaţa în Hristos: Acela se cunoaşte pe sine şi condiţia sa, care Îl cunoaşte mai întâi pe Creatorul său [3].
În descendenţa teologică a Sf. Părinţi, mitropolitul proclamă că această cunoaştere de Dumnezeu vine în om atât din practicarea virtuţilor, cât şi din învăţătura teologiei: Virtutea este foarte bună, bună este însă este însă şi ştiinţa, care creşte prin învăţătură [4]. Afirmaţia de mai sus poate fi înţeleasă şi în sens isihast, întrucât adevărata cunoaştere de sine o dă omului numai teoptia (vederea lui Dumnezeu).
Vom observa în continuare că sensul acestui discurs parenetic, ca şi în opera lui Neagoe Basarab, este unul spiritual, şi anume, tot sensul acestui discurs rezidă în faptul de a demonstra cum destinul unui domnitor este proniat de Dumnezeu, iar domnia este o cale ca oricare alta – deşi poate mai grea – către mântuire.
Ţelul unei domnii cât mai drepte şi mai aproape de desăvârşire nu este o prosperitate lejer obţinută în manieră machiavelică, ci scopul unui parcurs voievodal triumfător este mântuirea domnitorului, ceea ce impune excluderea unei sinonimii între „triumfător” şi „triumfalist” şi reclamă repurtarea unei biruinţe duble, atât în plan orizontal, terestru, cât şi în plan vertical, spiritual.
Sensul vieţii este în mântuire, pentru Antim, iar domnitorul are de parcurs o cale în care cel mai important moment îl constituie – ca pentru orice creştin – finalizarea. Însă această cale este împovărată de o responsabilitate cu mult mai mare, faţă de un destin oarecare.
În a doua secvenţă a acestei opere parenetice – al cărei titlu este: Alte stihuri politice în alt chip. Trei stihuri despărţite cuprind o idee, având în începutul versului acest acrostih: „Mult doritul meu domnitor Ştefan” –, autorul subliniază încă şi mai pregnant faptul că domnia este un dar de la Dumnezeu.
Anterior afirmase că domnia şi biruinţa le-ai luat de la Dumnezeu, pe care păzeşte-le ca pe o comoară [5], dar acum precizează că domnitorul este icoana lui Dumnezeu pe pământ: Tip şi icoană vie a preaputernicului Dumnezeu este domnitorul cel drept, blând şi milostiv, căci astfel fiind, domnul este imaginea lui Dumnezeu pe pământ [6].
Această credinţă este o moştenire bizantină. În Imperiul Roman de Răsărit, Dumnezeu, ca Împărat şi Stăpân al lumii, era Prototipul conducătorului pământesc, iar acesta era imaginea Lui, dar nu oricum şi în orice circumstanţe, ci numai atunci când el însuşi vroia să se asemene, prin bunătate, lui Dumnezeu. Binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu şi mântuirea se pogoară, deci, către domnitor, numai atunci când el tinde spre Prototipul şi Imaginea sa cerească.
Antim a mai exprimat această concepţie şi în omilii, anterior venirii la domnie a lui Ştefan Cantacuzino: împărăţiia iaste un dar desăvârşit, carele să pogoară de sus, de la Părintele luminelor, asupra celor aleşi şi îmbunătăţiţi[7]; iar în dedicaţia către acelaşi Ştefan Cantacuzino, din Ceaslovul tradus de el şi tipărit la Târgovişte, în 1715, mitropolitul face aceeaşi aserţiune, că domnia este o întruchipare în plan uman a atributului dumnezeiesc al puterii şi al stăpânirii: …Dumnezeu, a Căruia eşti icoană vie pre pământ cu stăpânirea domniei [8].
Însă acest statut de conducător nu este un privilegiu, în mod automat, pentru domnitor, ci mai degrabă este o realitate constrângătoare la un comportament cât mai mult pe măsura unei asmenea demnităţi covârşitoare, pentru că reversul medaliei este cu atât mai grav cu cât demnitatea este mai mare, căci mulţi domnitori au fost… dar puţini au câştigat Împărăţiia de sus [9].
Această a doua secvenţă din excursul parenetic este mai scurtă decât prima şi ea aduce în discuţie, în general, aproximativ aceleaşi idei şi teme, cu unele variaţii. Apelul la cugetarea asupra morţii şi a condiţiei umane este nelipsit, însă pe o altă tonalitate: Lumea aceasta socoteşte-o călătorie şi cale, prin urmare să călătorim cu bine, pentru ca să fim lăudaţi de cei ce vin după noi în lume [10].
După ce anterior a surprins tema lumii ca vis şi deşertăciune, autorul apelează acum la un alt topos străvechi, ce defineşte instabilitatea lumii, şi anume cel al vieţii ca drum şi călătorie care se sfârşeşte într-un punct. Antim îl parafrazează chiar pe Sf. Antonie cel Mare afirmând: O, fiul meu! Gândeşte-te la acestea şi nu vei greşi, adu-ţi aminte din ce eşti creat şi unde vei merge şi unde vei rămâne în veşnicie [11].
Condiţia umană şi calitatea vieţii s-au degradat într-atât încât păcatul viclean urmează pe oameni ca umbra trupul nostru când ne plimbăm [12].
Domnitorul trebuie să aibă un foarte bun simţ de a discerne şi de a alege totdeauna ce este drept şi adevărat, căci un domnitor mare fără dreptate este ca un râu fără apă, după cum se exprimă mulţimea dascălilor învăţaţi [13], iar mărinimia voievodului este bine să se împartă fără discriminare tuturor: Fii soare tuturor, întinde razele şi luminează cu faptele şi cu binefacerile pe toţi supuşii tăi, şi pe cei străini [14].
Iubirea adevărului este o calitate rară, dar esenţială pentru un conducător şi de aceea Antim îi cere domnitorului ţării: Pe cei ce trăiesc în timpul tău iubeşte-i şi cinsteşte-i, mai ales nu pe aceia care îţi laudă faptele tale, ci pe aceia care te atacă şi-ţi dau sfaturi, când greşeşti [15].
[1] C. Erbiceanu, Maximele şi sentinţele lui Antim Ivireanul, op. cit., p. 338-343.
[2] Ibidem. [3] Idem, p. 339. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 341. [6] Idem, p. 344-345.
[7] Opere, p. 86.
[8] Idem, p. 411.
[9] Antim Ivireanul, Sfătuiri creştine-politice, op. cit., p. 343.
[10] Ibidem. [11] Idem, p. 344. [12] Idem, p. 345. [13] Idem, p. 343-344.