Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [61]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a.
***
Faţă de supuşi, voievodul trebuie să manifeste compasiune, ca să fie toţi în linişte, pentru că îngrijirea păstorului este odihna turmei [1]; pe prieteni şi pe cei ce s-au arătat vrednici trebuie să-i recompenseze cu demnităţi, pentru ca dregătoriile cele înalte să fie ocupate de oameni cinstitţi şi credincioşi, iar ţara să fie administrată în pace[2], dar voievodul are a se feri de inamicul care se arată în calea ta graţios, blând, prietenos, ca înşelăciunea vulpii, pentru că cel ipocrit caută ocazie ca să te înşele [3].
Însă de vrăjmaşii învinşi nu-ţi bate joc, o, fiule, căci soarta este comună şi viitorul neprevăzut [4]. Dar, mai mult decât toate celelalte înfrumuseţează pe domn conştiinţa cea bună, dreaptă şi nesfâşiată, căci atunci bogăţia şi cinstirile curg ca apa. Coroana încununează pe împăraţi şi domni, iar sufletul domnilor şi al celor mari îl încununează dreptatea dumnezeiască şi frumuseţea sufletească [5]. Cei nevoiaşi au nevoie de mângâiere şi de cuvinte de blândeţe [6], iar pe cei clevetitori se cuvine ca domnul să-i alunge departe de sine, ca pe hoţi [7].
În fine, cea de-a treia şi ultima secvenţă parenetică a acestei lucrări – pentru că a patra şi ultima este concepută ca o selecţie de rugăciuni ce urmau a fi rostite de domnitor – este dedicată exclusiv virtuţii rugăciunii, care are rolul de a-l desăvârşi pe om, fiind culmea virtuţilor. Această a treia parte poartă titlul: Alte stihuri politice de opt silabe ritmate, tratând despre rugăciune, pentru că aceasta este virtutea principală şi aici mitropolitul face apologia rugăciunii, aducând în sprijinul său şi pe Sfântul Apostol Iacov, pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur.
Mai întâi de toate, filosofează însă despre dubla natură umană, fizică şi spirituală şi despre existenţa unor îndoite virtuţi pe care trebuie să le cultive omul, atât sufleteşti, cât şi trupeşti, în conformitate cu această dublă fire omenească:
Dumnezeu cel binefăcător şi Creator a toate, ne-a zidit dintru început luând ţărână din pământ şi ne-a insuflat duh prin suflare dumnezeiască şi ne-a creat cu o îndoită fire, într-o minunată amestecare. De aceea, prea luminate şi iubitorule de Dumnezeu, avem datorie în viaţă să înfrumuseţăm amândouă firile, şi sufletul şi trupul cel făcut din pământ, cu bune şi frumoase obiceiuri, cu mulţimea virtuţilor [8].
După această lecţie despre natura umană, autorul trece la punerea în lumină a ceea ce el socoteşte a fi dumnezeiască şi doamnă a virtuţilor, rugăciunea fierbinte şi curată adusă lui Dumnezeu [9].
Despre aceasta îşi învaţă princiarul ucenic: Aceasta curăţă sufletul şi bucură pe Cel Înalt, nimiceşte păcatele şi înfrumuseţează pe om şi-l face în fiecare zi cu inima veselă şi cu mintea neprihănită şi de har luminată, care se înalţă peste ceruri spre a-L vedea pe Dumnezeu, după cum spun toţi înţelepţii şi teologii, ca Vasile cel Mare, fala Cezareei [10].
Despre rugăciunea cu mintea şi cu inima curată vorbeşte cel mai mult teologia marilor Părinţi isihaşti, întrucât ea conduce către extazul duhovnicesc şi către vederea luminii dumnezeieşti, iar Antim dogmatiseşte destul de mult în omilii despre acest lucru, mai ales în cele dedicate sărbătorii Schimbării la Faţă a Mântuitorului, fiind el însuşi un adept al rugăciunii neptice şi predicând despre vederea luminii dumnezeieşti, învăţătură pe care, cu patru secole mai înainte, mai ales, o apărase cu tărie Sfântul Grigorie Palama, împotriva adepţilor teologiei scolastice.
În descendenţa Părinţilor neptici, Sfântul Antim afirmă: Cât har nu vom câştiga, dacă ne vom ruga cum se cuvine? (…) Sfântul Duh vine prin voia lui Dumnezeu şi locuieşte în inimă şi o umple de mulţumire [11].
Antim Ivireanul pretinde voievodului să nu se limiteze la o singură lectură a acestor învăţături şi sfaturi, ci, după cum el, mitropolitul, s-a ostenit şi am făcut aceste sentinţe, numindu-le Antologie de învăţături în versuri, adunând cugetările cele bune ale înţelepţilor, câte curăţesc sufletul şi-l împodobesc pe om şi înfrumuseţează pe domni în veci de veci [12], la fel şi domnitorul, pentru a-şi imprima acestea în memorie şi în conştiinţă, trebuie să le citeşti adesea şi să le studiezi, ca să petreci viaţă bună şi în mare fericire [13].
Efortul lui Antim de a concepe această culegere parenetică este cât se poate de lăudabil şi de nobil, la acesta adăugându-se şi efortul literar de a scrie în versuri greceşti. E posibil ca tocmai dorinţa sa de a concepe această lucrare în versuri, pentru a ajuta memoria lectorului, să fi fost motivul pentru care nu a redactat această operă în română, care nu îi oferea încă, la acea vreme, posibilitatea de a egala aceste performanţe prozodice la care putea ajunge în limba greacă, pentru că, având în vedere diglosia domnitorilor, mitropolitul avea posibilitatea să recurgă la oricare dintre aceste două limbi şi nu de puţine ori a arătat că preferă româna, limbă în care şi-a rostit omiliile şi în care a scris cronograful dedicat lui Constantin Brâncoveanu.
În primele două secvenţe ale acestei lucrări, predomină stilul sentenţios, care aminteşte foarte mult de Pildele Sfântului Solomon – o carte din canonul biblic care este citată de autor chiar de la debut –, în care sunt întreţesute învăţături patristice şi filocalice, însă stilul filocalic este evident mai ales în penultima secvenţă, în care se tratează despre rugăciune.
Învăţăturile adresate de Antim Ivireanul lui Ştefan Cantacuzino nu se deosebesc în mod esenţial, ca mesaj, de cele ale lui Neagoe Basarab, nici în ceea ce priveşte problemele moral-spirituale şi nici în ceea ce priveşte pe cele administrative şi politice, comportamentul care trebuie adoptat faţă de străini sau de boieri, faţă de supuşi sau de inamici, alegerea prietenilor şi a sfetnicilor, recunoştinţa faţă de cei care s-au dovedit credincioşi, etc. Dan Horia Mazilu este de părere că „Antim scrie, semnificativ, ca Neagoe Basarab”[14].
Acelaşi exeget consideră că mitropolitul avea la dispoziţie copii foarte bune ale Învăţăturilor lui Neagoe[15], dar şi faptul, că printre izvoarele la care a apelat autorul s-au aflat, cu certitudine, operele parenetice redactate de diaconul Agapet şi de Vasile Macedoneanul, dacă nu cumva, în ultimul caz, autorul este Sfântul Fotie cel Mare[16].
S-a obiectat că Antim ar fi fost prea măgulitor faţă de un voievod ca Ştefan Cantacuzino, pe care istoria îl acuză de implicare în complotul care a dus la mazilirea şi uciderea lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei lui.
Însă considerăm că formulele reverenţioase instrumentate de autor sunt specifice stilului de adresare către domn, după cutuma vremii şi nici pe departe nu este vorba de „linguşire” sau vreun mod de a face „temenele” verbale, ceea ce nu îi era deloc caracteristic mitropolitului nostru.
De altfel, am văzut că în toată această lucrare, nu există decât învăţături şi îndemnuri, nu şi laude gratuite sau nemeritate la adresa voievodului. Antim scrie nu spre elogierea gratuită a voievodului, ci spre educarea şi trezirea lui la conştiinţa copleşitoarei responsabilităţi la care fusese chemat, acesta trebuind să se arate vrednic şi înaintea lui Dumnezeu, şi faţă de înaintaşi, precum şi faţă de contemporani. Nu este, în niciun caz o carte elogiatoare, ci una paideutică, chiar dacă unele formule par encomiastice, din perspectiva noastră istorică.
Pe de altă parte, una este perspectiva noastră istorică şi alta este perspectiva lui Antim, care îşi punea mari speranţe în noul domnitor, care provenea dintr-o familie care îşi manifestase făţiş, de multe ori, aversiunea faţă de opresiunea otomană. El cinstea în Ştefan Cantacuzino pe domnitorul Valahiei, ca icoană a lui Dumnezeu pe pământ, după modelul împăraţilor creştini bizantini.
Că speranţele sale i-au fost înşelate, acesta este un alt subiect, dar mitropolitul dorea sincer ca acesta să se arate vrednic de înalta demnitate la care fusese chemat, motiv pentru care scrie şi îi dedică această carte parenetică, deşi era bolnav şi se afla la o vârstă înaintată. Convingerea noastră este că Antim nu ştia de aportul pe care îl va fi avut Ştefan Cantacuzino la înlăturarea lui Brâncoveanu – întrucât astfel de intrigi se vor fi ţesut la curtea otomană în mare taină – sau dacă totuşi ar fi auzit ceva, în mod sigur nu credea în zvonuri, fiind purtat, mai ales, pe aripile năzuinţelor sale de eliberare de sub jugul păgânului [17].
Facem aici observaţia că întotdeauna oamenii mari nu sunt atenţi la detalii mărunte şi perfide, refuză să analizeze sub microscop fiecare fir sau milimicron de noroi din mlaştina morală care se întinde în jurul lor. Este foarte sugestivă, în acest sens, afirmaţia pe care o făcea Del Chiaro despre Constantin Brâncoveanu: „Brâncoveanu era de o fire atât de naivă, că nu credea în posibilitatea unei trădări. Observai cu surprindere că la Curtea sa nu se ştia ce e secret de Stat”[18], în timp ce se ţeseau în jurul său „cursele întinse de acei ce rod ca viermii rădăcina ţării, şi cari erau invidioşi de mărinimia şi strălucirea lui (Brâncoveanu)”[19].
E nevoie însă să remarcăm şi faptul că Antim nu a mai făcut un efort de anvergura celui depus pentru redactarea Chipurilor Vechiului şi Noului Testament, poate şi din cauza înaintării în vărstă, dar şi din cauză că personalitatea noului voievod nu era la fel de măreaţă ca cea a înaintaşului său, iar Antim era conştient de acest lucru.
În capitolul ce va urma vom începe studiul operei care a adus cu adevărat faima lui Antim Ivireanul şi care l-a făcut să aibă un loc de cinste şi între filele istoriei literaturii române, nu numai în istoria Bisericii. Predicile lui Antim sunt importante şi ca document social, istoric şi literar, nu numai ca operă omiletică, dar ne vom concentra atenţia cel mai mult asupra virtuţilor literare şi stilistice şi asupra hermeneuticii profunde, teologice, a textului, fără a neglija cu totul nici celelalte aspecte cu care acestea din urmă sunt în strânsă legătură şi care conturează foarte pregnant personalitatea autorului nostru, relevând un gânditor foarte adânc, pe lângă un erudit de mare clasă.
[1] Ibidem. [2] Cf. Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 345. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 346. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 347. [12] Idem, p. 346. [13] Ibidem.
[14] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 124.
[15] Idem, p. 122. [16] Cf. Idem, p. 125.
[17] Opere, p. 158.
[18] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 41.
[19] Ibidem.