Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [64]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a.
***
Mergând mai departe, la o predică închinată Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel – intitulată Luna lui iunie, 29 de zile. Cazanie la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – ‚ observăm că imaginea centrală este tot o comparaţie simbolică, prin care protagoniştii acestui tablou, îi voiu asemâna cu cei doi luminători mari, adecă cu soarele şi cu luna [1]. Întreaga predică este construită pe baza acestei comparaţii, susţinând dezvoltarea alegorică a două portrete, de o mare frumuseţe plastică. Astfel:
La capul cel dintâi al „Facerii” spune Moisi cum că Dumnezeu au făcut doi luminători mari: unul mai mare şi altul mai mic; şi pre cel mai mare, adecă pe soare, întru stăpânirea zilii, iar pre cel mai mic, adecă pre lună, întru stăpânirea nopţii. Şi pre aceştea, i-au făcut pentru întărirea trebuincioasei chivernisiri a toată lumea. Şi iarăşi acestaşi Dumnezeu, făcându-Se Om, au pus alţi doi luminători, pentru întărirea şi întemeierea Besericii: pre cel mai mare, adecă pre Petru, pentru ca să fie întru stăpânirea zilii a dumnezeeştii cunoştinţe întru jidovime; iar pre cel mai mic, adecă pre Pavel, întru stăpânirea întunecatei nopţi a închinării de idoli, la limbi, pentru ca să răsipească cu strălucirea minunilor şi cu lumina învăţăturii norii cei întunecaţ ai înşălăciunii.
Şi pentru ca să începem de la luminătoriul cel mare, de la soare, zicem cum că iaste soarele vârf celoralalte stele şi le covârşaşte cu lumina pe toate şi de la răsărit şi pân’ la apus, tot pământul şi unghiurile lui luminează, încălziaşte, îngraşă şi revarsă pretutindea razele lui. Cine nu va mărturisi cum că vredniciile acestia să cuvin lui Petru, de vreme ce el au fost vârf cetei apostoleşti şi mai întâi în rânduiala ucenicilor şi au întins pururea, ca alt soare, de taină, peste tot pământul razele darurilor şi a facerilor de bine?
Au încongiurat toată Iudea, Antiohia, Pontul, Galatiia, Cappadochiia, Assia şi Vithania, gonind cu lumina dumnezeeştilor cuvinte, întunerecul necredinţei, dând daruri de tămăduiri la toată neputinţa şi vindecând pre cei ce rău să chinuia de viclenii draci. Şi mai vârtos că numai singură umbra acestui soare atâta era la toţ făcătoare de bine, precum se vede la „Faptele Apostolilor”, la 5 capete: „Cât şi la uliţă scotea pre cei bolnavi şi-i punea în aşternuturi şi în paturi ca, viind Petru, măcar umbra lui să umbreze pre fieştecare dintru dânşii”.
Căldura soarelui are lucrare firească a dărui copacilor, erburilor, pietrilor scumpe şi plodurilor pământului vieţuitoare, umejoasă şi îngrăşătoare putere spre creştere. Aşijderea, şi căldura cea vieţuitoare a soarelui celui de taină, a lui Petru, asemenea au stătut aceştii puteri; că raza cea mai mică ce-au trimis la acela ce au fost din pântecele maicii lui olog, carele stătea înaintea uşii besericii ce să chiema Frumoasă, îndată l-au tămăduit, pentru că zicându-i de grabă: „Caută la noi”, îndatăş i s-au întărit talpele şi gleznele. Cu această putere vieţuitoare a lui Petru s-au rădicat sănătos din pat şi oarecare om, anume Enea, carele zăcea de 8 ani, slăbănog. Cu aceasta şi la Iopi, lucru de minune la toţi, au înviiat pre Tavitha, ce murise.
Are soarele şi altă a sa lucrare, că trece prin crăpăturile uşilor şi prin găurile păreţilor şi cele mai din lăuntru ale caselor le iscodeşte şi le luminează. Şi de la Petru n-au fost lipsită această putere, de vreme ce, după cum zice Ieremia la 17 capete: „Adâncă iaste inima decât toate şi om iaste şi cine-l va cunoaşte, pre el”. Însă aceasta o au iscodit-o şi au atins cu razele lui, precum să vede adevărat la Anania şi Samfira, a cărora mincinosul cuget cu moarte făr’ de veste i-au certat. (…)
Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asămânătoare soarelui şi stăpâna mării: aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales şi cu cale iaste să se numească podoaba nopţii, de vreme ce s-au trimis de la Dumnezeu, pentru ca să lumineze limbile dintru întunerecul slujirii de idoli, precum o au zis mai nainte Isaia: „Te-am dat spre lumină limbilor, să fii spre mântuire până la marginile pământului”. (…) Deci pentru ca să gonească această noapte întunecată şi pentru ca să lumineze o întunecare împuţită ca aceasta, au ales Dumnezeu pre Pavel, ca luminând ca altă lună luminată în lume, să răsipească întunerecul închinăciunei de idoli şi pentru ca să adevereze aceia ce zice: „Norodul carele şedea întru întuneric au văzut lumină mare”.
Să cuvine lui Pavel şi a dooa stăpânire a lumii, căci iaste asemănătoriu soarelui, pentru căci Pavel s-au arătat întru toate desăvârşit, asămânătoriu lui Petru. Deci cu cuviinţă iaste şi putem să zicem acel cuvânt al Isaiei: „Şi va fi lumina lunii ca lumina soarelui.” (…)
Vredniciia cea după urmă a lunii iaste să stăpânească marea, care lucru să cuvine şi lui Pavel, pentru căci de 3 ori s-au sfărâmat corabiia cu el; o noapte şi o zi întru adâncul (mării) au făcut şi de s-au şi biruit de cumplitele valurile mării, iară pururea nevătămat s-au aflat într-acea înecătură.
Între celelalte idiomata adecă alsăuiri ce are luna are şi aceasta: când iaste plină să scoală asupră-i câinii, ca nişte vrăjmaş, cu luptă şi nu încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei; şi cu acestia toate, ia fiind curată şi nevinovată, luminează şi călătoreşte călătoriia ei, făr’ de zăticneală.
Câţ câini sălbateci s-au sculat, turbaţ, asupra lui Pavel, lătrând. Au lătrat asupra lui Pavel tot Efesul, pentru căci învăţa de faţă cum că, acei (idoli) ce să fac de mâini, nu-s dumnezei. Au lătrat asupră-i la Iconiia, când s-au pornit limbile şi jidovii să ucigă cu pietri pre Pavel. Fost-au lătrat de Elima vrăjitoriul, carele din strălucirile lunii noastre cei de taină, a lui Pavel, au rămas orb. Fost-au lătrat, la cea mai de pe urmă, de câţva jidovi carii, s-au blestemat ei singuri pre sine, nici să mănânce, nici să bea, până nu vor ucide pre Pavel. (…) Cine dară să nu mărturisească cum că Pavel au strălucit între limbi, ca luna plină în zilele ei?
Făr’ de prepus iaste, drept aceia, că Petru au stătut în Beserică, ca alt luminător mare, pentru căci s-au arătat ca soarele luminând peste Beserica Celui Înalt. Iară Pavel au fost stătut luminătoriu mai mic, însă asămânător soarelui, cu lumina, cu strălucirea, cu bunătăţile, cu vredniciia şi cu slava [2].
Autorul desfăşoară în faţa ascultătorilor o astronomie mistică, prin care, îndrăznim să afirmăm, prin mijlocul ochianurilor [3] sale duhovniceşti, vede aşezarea celor doi Apostoli ca nişte luminători mari tăriei cei de sus [4], astfel încât portretul acestora are dimensiuni cosmice, relativ cu situarea lor în casa Celui înalt [5] şi luminând peste Beserica Celui înalt [6]. Aceste imagini ar putea fi confundate cu un tablou descriptiv, dacă cineva se înşală în a considera portretul simbolic şi teologico-alegoric a fi o simplă frescă celestă.
Antim nu are la îndemână, în acest demers pictural, decât „uneltele” cuvintelor[7], şi cu toate acestea înfăţişează înaintea auditoriului său două modele iconografice perfect autentice, sprijinindu-se nu pe acurateţe fotografică, ci pe acrivie hermeneutică şi pe interpretarea textelor biblice şi a tradiţiei ecleziastice, pentru a alcătui imagini absolut convingătoare, pline de vitalitate şi dinamism.
Ca şi în predica la Sfântul Nicolae, autorul se fereşte de a transfera personajelor sale o „corporalitate” grosieră sau un senzualism descriptiv-portretistic care să blocheze sugestia transcendenţei şi să transpună totul la un nivel inferior, terestru, neagreat.
Pare că autorul este silit să apeleze la procedee moderne – sau procedeele moderne şi-au găsit expresia avant la lettre, oricând în istorie, acolo unde exprimarea clasică nu era de ajuns –, din neputinţa de a reda cu fidelitate un plan de existenţă în acelaşi timp inefabil şi material, ceresc şi pământesc, pentru că trupurile umane vor învia şi, deşi transfigurate, vor fi aceleaşi trupuri făcute din pământ pe care le purtăm acum.
În acest sens, „icoana este singurul obiect care întrupează modal avangarda absolută. Ea descrie ceva ce nu s-a întâmplat încă, mai precis descrie cum vom arăta noi, ambianţele noastre – fireşte, în chip simbolic –, după stingerea acestei lumi”[8]. Icoanele sunt „arvune ale Învierii”[9], „imagini înviate pe jumătate”[10], obiecte reprezentând ceva ce depăşeşte radical condiţia umană[11]. Antim, ca scriitor, se situează în vecinătatea pictorului, pentru că, în definitiv, „imaginile sfinte… sunt tot scrieri. Un zugrav de icoane nu pictează, ci scrie chipuri”[12].
Imaginea celestă a celor doi luminători – cel diurn şi cel nocturn – nu este decât o poartă către spiritual şi către inefabil, sugerând o deplasare către acel punct elevat în care mintea înţelege că este necesar a înceta să mai fantazeze. Ea poate să privească în mod normal spre înălţimi spirituale numai până acolo unde frumuseţea lumii înconjurătoare îi permite să întrezărească posibilitatea unei realităţi inefabile.
Soarele şi luna întrupează simboluri, dar autorul purcede la „dematerializarea” lor prin apelul la semnificaţii mistice şi prin asocierea cu persoanele sfinte ale celor doi Apostoli.
Antim evită să-i „redimensioneze” în plan terestru pe cei ce aparţin Cerului, Împărăţiei Cerului, preferând să-i îmbrace în veşminte simbolice, solare, extrem de semnificative pentru a evidenţia sugestia inefabilului şi a luminii divine. Ierarhul nu se opreşte la descrieri şi amănunte fizionomice concrete, deoarece urmăreşte să încline mintea spre a percepe iradierea Apostolilor de lumina cerească până la confundarea cu ea, nu din punct de vedere ontologic, ci în sensul asemănării şi al convieţuirii cu ea.
Pentru aceasta, ei primesc un „trup” simbolic de lumină, personalizat aparte prin imaginea separată a soarelui şi a lunii, pentru a arăta că au depăşit starea omului căzut, prin care Adam, păcătuind, s-au îmbrăcat cu îmbrăcăminte de piei, care îmbrăcăminte nu iaste alta, după cum zice iarăşi Sfântul Grigorie, „fără numai acest trup gras şi muritoriu” [13].
Antim conduce percepţia noastră până la a sesiza această transformare spirituală evidentă, la graniţa dintre pământesc şi ceresc, subliniind prin aceasta ideea transcendenţei şi oferindu-ne astfel o motivaţie pentru refuzul descriptivismului simplist. Hieratismul ca program iconografic transpare, în variantă literară, în această transfigurare simbolică operată de Antim.
Autorul se mişcă mereu pe două planuri, terestru şi ceresc, primul dintre ele fiind permanent traversat de sugestii ale transcendenţei şi asumat de o treptată reconfigurare spirituală a sa. Această reconfigurare a pământescului are loc prin transfigurarea umanului, prin schimbarea sa la faţă, aşa cum se întâmplă prin „apariţia” pe pământ a „soarelui celui de taină”, care să-i „umbreze” taumaturgic pe oameni.
Antim nu se dă înapoi nici de la unele delicii stilistice, folosind un oximoron de mare efect, când afirmă că „umbra acestui soare” – adică a Apostolului Petru – vindeca pe cei bolnavi. „Raza cea mai mică” a Sf. Petru a tămăduit pe „acela ce au fost din pântecele maicii lui olog”, iar Sf. Pavel „au strălucit între limbi ca luna plină în zilele ei”.
Astfel încât, în sens spiritual, planul terestru ajunge să se intersecteze cu cel ceresc. De fapt, „între conceptul lumii spirituale şi presupoziţia indigenţei ei gnoseologice e o contradicţie de principiu. Luată în serios, lumea spirituală nu poate fi decât partea tare a realului, sursa şi suportul lui. (…)
Lumea spiritului începe să-şi descopere sensul adevărat: ea nu este o altă lume, e lumea însăşi în toată amplitudinea ei, suma armonică a văzutelor şi nevăzutelor”[14]. Frumuseţea acestor portrete alegorice stă în măiestria artistică desăvârşită, aş spune, cu care autorul le-a pictat contururile, subliniind transgresarea umanului prin sublimul sfinţeniei, prin comparaţii de un inepuizabil farmec poetic.
În didahiile la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, nu se mai pleacă de la o temă alegorică centrală, iar alegoria, acolo unde apare, este tangenţială. În realizarea portretului – care este, mai degrabă, o caracterizare – autorul pune accentul pe sensibilitate şi patetism, pe detaliu biografic, pe antiteze puternice între măreţie şi smerenie, pe conflicte interioare din care iese învingătoare dreptatea şi credinţa, pe tragismul vieţii umane din perspectivă creştină.
Dacă celelalte portrete sunt realizate prin raportare la un model arhetipal – modelul Păstorului cel Bun, Hristos, în cazul Sfântului Nicolae şi modelul solar ca simbol al Divinităţii, al lui Hristos, în cazul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel –‚ dorindu-se a se evidenţia integrarea lor în „cosmografia” celestă, localizarea în spaţiul celest al Bisericii, ca lumini pe „tăria” Eclesiei, punându-se accentul pe transcendenţă, şi în cazul Sfântului Constantin se stabileşte un model arhetipal, în persoana Sf. Apostol Pavel.
Antim se referă la asemănarea chemării celor doi. Apostolul acestei sărbători, a Sfinţilor Constantin şi Elena, stabileşte de la bun început această asemănare, pentru că este tocmai pericopa ce conţine chemarea Sf. Pavel şi putem afirma că Antim stabileşte tema predicii pornind de la această pericopă: Pavel cu glas de lumină, precum spune Luca la „Faptele Apostolilor”: „Văzuiu, zice, pre cale încungiurându-mă lumină” şi Constandin cu slove alcătuite de stele şi cu glas purtător de lumină, precum mărturiseşte istoriia [15]: „Întru aceasta biruiaşte”[16].
Ierarhul nostru afirmă şi despre el că au strălucit steaoa cea luminoasă, blagocestivul Constandin [17], ca un reper stelar pentru corabia Bisericii, care să lupta de valurile necredinţii [18], reuşind să răsipească cu lumina credinţii norul eresului arianesc [19].
Totuşi, portretul primului împărat creştin se conturează un pic diferit decât cele amintite anterior, prin renunţarea la alegorii prelungite, reliefându-se trăsăturile sale mai mult din antiteze, din agonia luptei între virtutea creştină şi ispitele păgânismului, încă destul de prezent în imperiul roman al secolului al IV-lea, şi din tablouri dramatice.
Portretul împărătesc – şi mă refer acum la cea de-a doua didahie pe această temă, intitulată Cuvânt de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu Apostolii Împăraţ Constandin şi Elena [20] – este alcătuit dintr-o succesiune de tablouri ce conţin în filigran un fir narativ, pe care autorul nu îl exploatează decât ca motiv de plecare retorico-poetic.
Se porneşte de la binecunoscutele relatări despre minunea apariţiei Sfintei Cruci pe cer, prin care împăratul şi-a înfrânt rivalul său păgân, despre Sinodul de la Niceea prezidat de acelaşi, despre vindecarea sa miraculoasă prin Sf. Botez – fără a se trece cu vederea refuzul său de a accepta terapia prin baia în sânge de prunci, oferită de medicii vremii –‚ precum şi despre participarea sa personală, la construcţia bisericilor, renunţând la orice emfază imperială.
Aceste patru izvoare narative sunt convertite de Antim în tablouri construite mai ales prin mijloace retorice, dintre care iese în relief alternanţa de întrebări şi răspunsuri cu caracter iniţiatic pentru public:
Şi oare n-au arătat mare creştinătate? Că auzind nedreptăţile cele păgâneşti ale lui Maxentie ce făcea asupra creştinilor, au rădicat asupra-i războiu şi măcar că era în nevoie, atâta cât era să se biruiască de Maxentie, iar l-au încredinţat biruitoriu şi i-au sporit bărbăţiia sufletului spre luptă, neadormită proniia lui Dumnezeu cu o închipuire de Cruce pe ceriu, care zicea cu slove de stele: „Cu acestea să biruieşti”, dintru care arătare, întărindu-se bun credinciosul Constandin, atâta de tare s-au luptat cu păgânul de Maxentie, cât l-au biruit desăvârşit şi l-au înecat în apa Tiverului [21].
Iar despre împrejurările în care a avut loc Botezul Sfântului Constantin ni se relatează că, fiind rănit iubitoriul de Dumnezeu de cumplite bube peste tot trupul, era o minune celor ce-l vedea. (…) Iar zavistiia cea jidovească aceasta sfătuia pre împăratul, să ucigă atâţea prunci cât să-şi poată spăla trupul într-acel sânge cald al pruncilor celor omorâţi; şi aşa scufundând patima, acolo înăuntru, s-ar fi mântuit împăratul.
Ce socotiţ, oare, să fie primit sfatul acesta, iubitoriul de Hristos, să se fi apucat de doftoriia aceasta, credinciosul? Ba, nu s-au apucat. De ce? O, de credinţa cea desăvârşită a credinciosului împărat au zis cu glas mare: mai bine voesc să moriu eu, bolnav şi pentru dragostea lui Dumnezeu, decât să-mi iau sănătatea mea şi să-mi răscumpăr mântuirea mea cu atâta sânge nevinovat. Răspuns adevărat de împărat credincios [22].
Celelalte două evenimente biografice la care ne-am referit mai sus, îi prilejuiesc autorului o caracterizare comparativă a împăratului a cărui viaţă face subiectul acestui panegiric. Prima dintre ele este o alegorie în care termenul de comparaţie poate părea bizar şi este, în mod sigur, cel puţin inedit, fiind împrumutat din orizonturi medicale ce nu par a avea vreo tangenţă cu tema omiletică:
Şi precum firea naşte iarba cea de vindecare la locul unde răsare odrasla cea purtătoare de moarte, precum se vede: are otravă de moarte scorpiia, iar după moarte să preface trupul ei iarbă de vindecare; muşcă năpârca de moarte, iar din trupul ei se face tiriacul, carele iaste împotriva veninului, într-acestaş chip au rânduit dumnezeiasca pronie ca pe vremile necuratului Arie să strălucească blagocestivul Constandin…[23].
Antim este inventiv şi cât se poate de ilustrativ în a-şi urmări cu abnegaţie parcursul retoric, deşi nu exclud cu totul nici ipoteza ca el să fi împrumutat de undeva ideea acestei alegorii – deşi, la fel de bine poate să fie şi originală –, ceea ce demonstrează însă apetenţa sa pentru mediul ambiant, către naturalul cu valoare terapeutică, atât sufletească, cât şi trupească, pe care vom mai avea prilejul să o sesizăm în opera sa.
Dar niciunul dintre aceste tablouri nu atinge atât de mult acea coardă sensibilă, pe care Antim o face adeseori să vibreze, în didahii, acel dramatism încărcat de solemnitate, în acelaşi timp sfâşietor şi duios, sentimental şi sever, sublimat prin poezia expresiei şi prin cadenţa aproape liturgică a frazei, ca în fragmentul următor:
Ajungea, ca un blagocestiv împărat să poruncească să se zidească biserici, să se rădice case de rugăciuni şi alte zidiri plăcute lui Dumnezeu. Iar ca un smerit ce era însuşi să pogoriia din scaunul lui cel înalt şi lepăda schiptrul lui din mână şi scotea haina cea împărătească de pe trupul lui şi-ş goliia capul lui de cununa cea de mullt preţ şi aducea pre umerele lui pietri şi cu mâinile lui iubitoriul de Dumnezeu săpa cu ceilalţi lucrători la temeele besericilor.
O, smerenie fără de margine! Veniţi aici, voi lăcuitorii pustiiului, carii aţi stătut pilde minunate şi dascăli ai smereniei, veniţ, zic, şi vă minunaţi de smereniia împăratului celui ce iaste întocmai cu Apostolii; mărturisiţi cum că au ajuns până la nu mai [putea merge mai] înainte.
Pentru căci voi, de aţi şi înfruntat dobitoceştile patimi ale trupului, de aţi smerit trupul, de aţi lepădat deşertăciunile pohtelor, de aţi iubit ţinerea, de aţi urât mândriia, de aţi trăit în curăţenie, de v-aţi făcut cu măsurăciunea smeriţi, nu iaste minune, căci despărţindu-vă de lume şi iubind sărăciia, lesne aţi gătit sufletul vostru la smerenie, pentru căci bine ştim că sărăciia smereşte pre om.
Iar marele Constandin, în luciul lumii aceştiia, împărat mare, stăpânitor lumii, cu domnie lată, cu stăpânire desăvârşită, cu mărire nespusă şi să nu să mândrească, ci mai vârtos să se arate desăvârşit pildă smereniei. Nu iaste minune minunilor? Nu iaste semn de mare sfinţenie? Nu iaste dovadă a unui mare dar de la Dumnezeu în ceriuri?[24].
Este evidentă implicarea afectivă, precum şi entuziasmul autorului, pe care de altfel, nici nu le reprimă, ci le dă glas ori de câte ori simte nevoia să fie debordant de atâta însufleţire. Antim preferă întotdeauna să nu creioneze cu uşurinţă un portret şi nici nu este adeptul caracterizărilor sumare, de aceea, în predicile lui, tablouri întregi – alegorice sau nu – ţin loc de trăsături caracterologice sau portretistice.
El preferă să tuşeze detalii prin insistenţa asupra unor trăsături spiritual-morale, prin construcţii retorice sau alegorice (alternante sau conjugate), al căror incipient fir narativ le conferă un statut dinamic foarte eficient, ce are în final scopul să alerteze ritmul predicii şi să obţină impresia de derulare aproape „cinematografică” a unor secvenţe diferite, dar perfect îmbinate prin tema comună. „Coregrafia” acestor tablouri este, nu de puţine ori, surprinzătoare.
Nu poate fi vorba, desigur, de o tehnică a portretului clasică, ci de una digresivă, în care fiecare detaliu este caracterizat în parte şi face obiectul unei secvenţe, al unui tablou special. În predicile la Sf. Nicolae şi la Sf. Apostoli Petru şi Pavel aveam un portret alegoric situat, în topica discursului, în poziţie centrală, pe marginea căruia autorul urzea alte compoziţii, în timp ce la Sf. Constantin observăm o defilare de tablouri alcătuind o caracterizare, un portret.
De fapt, fiecare dintre predici are „reţeta” ei, inimitabilă. Desfăşurarea de forţe oratorice, literare şi stilistice este întotdeauna surprinzătoare la Antim şi conferă sentimentul inepuizării, survenind din abilitatea cu care evită orice monotonie sau suprasaturare neelegantă, fie că ne referim la tehnicile oratorice, fie la cele literare.
Avem convingerea, ajungând în acest punct, că am reuşit să ilustrăm îndeajuns, pentru moment, modul în care Antim apelează la tehnica alegorică în realizarea portretului. Vom avea însă prilejul, mai departe, să analizăm „portrete” şi mai complexe decât cele la care ne-am referit deja.
[1] Idem, p. 57. [2] Idem, p. 57-62. [3] Idem, p. 59. [4] Idem, p. 63. [5] Idem, p. 59. [6] Idem, p. 62. [7] Cf. idem., p. 97.
[8] Sorin Dumitrescu, în cartea lui Robert Şerban, A cincea roată (Convorbiri cu…), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 64.
[9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Cf. Idem, p. 65. [12] Idem, p. 66.
[13] Opere, p. 225.
[14] Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 179-181.
[15] E vorba despre Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea.
[16] Opere, p. 85.
[17] Idem, p. 116. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 113. [21] Idem, p. 114. [22] Idem, p. 115. [23] Idem, p. 116. [24] Idem, p. 117-118.