Dar am intrat deja în materia volumului Laus Ptolemaei[1].

Dar de ce se numește volumul Laus Ptolemaei, adică Laudă lui Ptolemeu, cel care a susținut geocentrismul[2]?

Poetul ne explică: „Firile lipsite de timp/ au lăsat pământul în mijlocul universului/ și asta e bine,/ pentru că acesta e adevărul” (Despre firile contemplative, despre ce spun ele și despre unele sfaturi pe care am a le da).

Și acest lucrul este foarte adevărat: Dumnezeu a lăsat pământul „în mijlocul universului”. Pentru că, indiferent de poziția sa în cosmos, pământul este în mijlocul universului, pentru că pe acest pământ numai Dumnezeu a creat viața, a creat omul, aici Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât, S-a întrupat și a fost răstignit pentru mântuirea tuturor.

Într-un alt poem, Nichita afirmă existența sufletului, sub forma unui postulat științific. Poemul se numește Certarea lui Euclid și are drept motto: „Niciun lucru nu poate să ocupe același spațiu în același timp cu un alt lucru (Fals citat din Euclid[3])”. Iar primul vers este: „Dar sufletul și trupul?”.

Fiindcă „Euclid, bătrâne și neomenescule,/ tu ai crezut într-o lume singură,/ cu postulate omenești”. Însă poetul crede că există o lume simultană, a sufletului, în raport cu lumea fizică/ concretă.

Și dacă există o lume a sufletului, există și o lume de după moarte, în care sufletele există mai departe: „în lumea simultană cealaltă,/ ca și Iisus mă plimb pe ape”.

La un moment dat, apare o idee bogomil-maniheistă: „Te cert, Euclid, bătrâne,/ așa cum Iov îl certa odinioară pe Dumnezeu/ ce-l umpluse de bube; de boli,/ numai dintr-un pariu cu diavolul/ cu care se compunea ca să facă o sferă”. Însă e posibil ca aceasta să fi fost inclusă la finalul volumului – de altfel, ultimul vers este: „Dar să existe sfere, oare?” – pentru a împăca cenzura comunistă și a o împiedica să devină suspicioasă.

Căci tot în acest volum întâlnim o rugăciune autentică: „las sufletul istoric și prădat/ în piramida unei limbi de mult latine,/ întins să stea ca într-un pat/ de aripi jupuite de pe îngeri, bine, // și strig în sus, și strig în jos /…/ :/  Să fim spălați de un lichid, să fim spălați/ cum speli cu cârpa udă o fereastră/ de tine, doamne[4], vitregii tăi frați,/ cu o torențială ploaie-albastră” (Dă, Doamne[5], o ploaie albastră).

Și tot în acest volum se află și versurile pe care le-am citat și le-am explicat undeva mai sus[6]:

O, nu există niciun ou
din care să se nască
lumea trăită rău, din nou
în lumea cea visată și cerească.

Pământul însuși nu e ou, nu, nu!
Din el nicicând nu se va naște
pământ cum naște din ecou
ecouri, împietrite, moaște.

(Egg)

Și tot atunci am vorbit și despre semnificația versurilor: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine”… (Prin simpla luare). Pentru că numai plânsul îl face pe om să se regăsească spiritual/ duhovnicește: „Să fie sfântă întâmplarea de a fi,/ ales sau nu, dar pururi însuți,/ mirată lacrimă care-ți ivi/ înnobilând cu sine plânsu-ți” (Egg).

Însă, ceea ce frapează la acest volum sunt titlurile lungi, care amintesc de cărțile medievale (Învățăturile lui Neagoe Basarab sau Divanul lui Cantemir) sau de tratatele filosofice. Putem citi aici influența lui Dimitrie Cantemir, în ceea ce privește conceperea unei poezii cu teme filosofice, teologice sau științifice – ne amintim că Nichita îl considera pe Cantemir poet în toată puterea cuvântului[7].

În acest volum, pare că Nichita ține să ne demonstreze – mai mult decât altădată – că poezia este compatibilă cu știința, filosofia sau teologia, că temele sau subiectele științifice ori filosofice (înțelegând filosofia în sens larg) nu sunt nepoetice. Ori că poezia își are postulatele ei, care pot sta foarte bine lângă observațiile științelor exacte și pot chiar să le contrazică.

De aici, dar nu numai, vine și senzația unor experimente literare, în ceea ce privește stilurile poetice. Avem sentimentul că autorul se află în căutarea unor formule poetice „adecvate”. Ba chiar avem sentimentul că face multe repetiții pregătind „dulcele stil clasic”.

Îl surprindem ba eminescianizând[8]:

Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.

Îți ții inimile-afară.
Îmi țin inima în seară,
trupul meu o înconjoară,

Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.

Numai inima mea – una
întruna mi-o latră luna.

Pomule, copacule,
ai inimi cu miile
și umbre, cu sutele –
nu te latră câinele.

Dar când toamna dă în iarnă,
inimile ți se darmă
de din verde către galben
cum văzui la domnul carpen.

Numai inima mea neagră
necăzută stă și-ntreagă.

(Pomule, copacule; cântec, sau altfel spus, repede ochire asupra plantelor)

Ba argheziind:

…Ar avea un înveliș de platină
care nu se clatină,
sub el ar avea un înveliș de plumb
niciodată sferic, totdeauna strâmb,
sub el ar fi un înveliș de mercur
risipit de jurîmprejur
și în centru, o casă
unde o mireasă
gătește de mâncare
animale de sare,
pentru bărbatul care nu se mai întoarce,
pentru copiii care au plecat.
…și în pântecul ei, ace și ace
și-n măduva acului, un fir înnodat.

(Împotriva mării V)

Sau bacovianizând în stilul eliptic al ultimelor volume bacoviene:

Culori care nu sunt pentru văzut,
sunete nu pentru auzit.
A muri într-o cutie sferică,
desperare, o, limită,
egoism și bancă a cosmosului
în care a fost depusă nu limita
ci limitarea.
Și astfel, veșnicii…
pentru că nimeni nu vrea să se spargă,
pentru că nimeni nu are de ce să se spargă.

(Împotriva mării VII)

E în stare chiar să combine filosofia cu…poezia populară:

Frunză neagră de pom ars,
mă gândesc la Anahars
mă gândesc la focul veșnic,
care stă în cer ca-n sfeșnic.
Mă gândesc la tot ce arde
cum e sunetul în coarde
cum e apa între maluri
ridicată-n sus, de valuri,
și înflăcărată-n spume
care-neacă-atâta lume
în flamba de foc lichid
descrisă de Euclid.

Frunză albă de pom lin
cuget iarăși la Plotin
și la adevărul sferic
plămădit din întuneric
în care mai an
fuse un cioban
cu-o turmă de oi
dusă în zăvoi
și alți doi ciobani
mult mai ortomani
la apus de soare
ce-au vrut să-l omoare…

(Axios, Axios! IV Pastorala)

Dar Nichita nu pastișează stilul nimănui de dragul pastișei, nici nu parodiază în spirit postmodernist. După cum spuneam și altădată, îndărătul acestor „imitații” stilistice se află el, întreg, care își caută numai matca poetică personală, albia potrivită pentru apele sentimentelor și gândurilor sale.

De aceea se și declară a fi „la mijloc…de tot ce este vechi și nou” (Ciudă pentru prea puținele sentimente exprimate în jurul ideilor).

Și Eminescu se situase la fel, tot „la mijloc de vechi și nou”, dar nu numai el, ci și mai toată poezia noastră modernă, mai ales poezia mare.


[1] Folosesc: Nichita Stănescu, Laus Ptolemaei, Ed. Tineretului, București, 1968.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ptolemeu.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Euclid.

[4] Poetul scrie cu minusculă, pentru că așa era cutuma comunistă. Numele lui Dumnezeu sau ale persoanelor Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), toate se scriau cu minusculă pe vremea comunismului.

[5] Titlurile poemelor sunt scrise, în întregime, cu litere mari, așa că mi-am permis să interpretez și să scriu cuvântul Doamne cu majusculă.

[6] Sau, se poate vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[7] A se vedea ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-2/.

Comentariul acesta l-am introdus în cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 1, op, cit., p. 12-25, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[8] A se vedea poemul Revedere al lui Mihail Eminescu: https://ro.wikisource.org/wiki/Revedere_(Eminescu).

Did you like this? Share it: