Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [65]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a.
***
III. 6. 1. 2. Portretul alegoric în etape şi despre „ipostazierea” frumuseţii interioare
În Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Antim excelează în măiestrie literară şi în arta portretului. De data aceasta, tabloul integral este alcătuit dintr-o sumă de „portrete”, care nu sunt decât dezvoltări perifrastice complexe ale unor trăsături şi virtuţi esenţiale ale Preacuratei Maici a lui Dumnezeu.
În prima parte a predicii, oratorul ecleziastic parafrazează Acatistul Buneivestiri – primul şi cel mai vechi acatist din istoria Bisericii, „una din culmile lirice ale ritualului ortodox (…) introdus în oficiere în veacul al VII-lea de patriarhul constantinopolitan Serghie I”[1] –‚ afirmând: îmi caut şi făr’ de voia mea a conteni de a mai iscodi să aflu înălţimea fecioriei ei, întru care cu anevoe să sue gândurile omeneşti şi adâncimea darurilor ei, carele nu să pot vedea lesne nici cu ochii îngereşti [2]. Si continuă prin a recapitula o parte din cuvintele de bucurie [3] (adică din binecuvântările) primite de Sfinţii Vechiului Testament de la Dumnezeu.
Reuşeşte apoi să ofere ascultătorilor un „ospăţ” spiritual deosebit de rafinat, prin două pasaje interpretative de înalt nivel, reprezentând o hermeneutică onomastică – personală: după a mea proastă socoteală [4] –, cu privire la numele Mariam şi o tâlcuire teologică la cuvintele cele de bucurie ce i-au zis Îngerul: „Bucură-te ceia ce eşti plină de dar, Domnul e cu tine”[5].
Acest excurs are în vedere, după cum se poate lesne observa, Vechiul Testament, Noul Testament şi tradiţia ecleziastică ortodoxă, autorul căutând să dovedească întemeierea vastă a afirmaţiilor sale.
Acestea nu constituie însă decât un preludiu teologic şi hermeneutic, prin care Preasfânta Fecioară este indicată drept cea care adăposteşte în persoana sa împlinirea unor taine ale Sfintei Treimi, cu repercusiuni esenţiale în existenţa şi evoluţia umanităţii. Mai mult decât atât, parcursul vieţii Preacuratei apare ca indisolubil legat de pronia dumnezeiască, de persoanele Sfintei Treimi şi, mai ales, de Hristos.
După această introducere lungă, urmează acea desfăşurare de tablouri – de care aminteam anterior –, alcătuind ipostaze portretistice diverse, o bucurie şi o încântare atât din punct de vedere teologic, cât şi estetic.
Autorul trece de la un periplu scripturistic ce a înclinat cu preponderenţă spre reflexivitate, la un alt tip de periplu scripturistic, în care este regină exprimarea poematică, ca şi cum acesta ar coborî din muntele înţelegerii spirituale pe un versant nelipsit de florile virtuţilor estetice, alcătuind un mic poem cosmologic – o parafrază originală a primelor capitole din Geneză –‚ în care, în subsidiar, se interpretează taina creaţiei, dar în principal se pune în lumină frumuseţea indescriptibilă a Maicii lui Dumnezeu.
Aceasta se realizează printr-o tehnică apofatică ce conturează un profil splendid, prin anularea în final, a oricăror date din imediat şi a imaginaţiei:
Dumnezeu însă, carele numai cu un cuvânt au făcut şi au zidit toate lucrurile cele văzute şi nevăzute, poate cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, să facă stele mai luminoase decât acestea ce strălucesc pre ceriu şi lună mai iscusită decât aceasta ce ne povăţuiaşte noaptea şi soare mai strălucitoriu şi mai luminat decât acesta, carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini şi ceriuri mai mari şi mai largi în rotocolime şi pasări mai cu dulce glasuri şi flori mai cu multe mirosuri şi copaci mai nalţi şi mai roditori şi vânturi mai sănătoase şi văzduhuri mai de folos şi hiară mai multe la număr şi mai de multe feliuri şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în mărime şi în meşterşug mai minunate; iară o zidire care să covârşască în vrednicie pre Maica lui Dumnezeu nu va putea să facă niciodată, măcar că iaste preaputernic.
Pentru că precum nu iaste cu putinţă, nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gândească neştine, o fiinţă mai cuvioasă şi mai naltă decât Dumnezeirea, aşa nicio zidire mai covârşitoare decât aceia ce au născut pre un Dumnezeu Carele S-au făcut Om. Că pre dânsa o au ales Dumnezeu, mai înainte decât toată zidirea, pentru ca să-I fie locaş vecinic, după cum grăiaşte David: „Aceasta iaste odihna Mea în vecii vecilor şi într-însa voiu lăcui, pentru că o am ales” [Ps. 31, 13-14][6].
Cu adevărat Antim pare un vultur al teologiei, care planează cu uşurinţă şi repeziciune deasupra mai multor forme de relief spiritual, schimbând adesea peisajul, într-un urcuş ameţitor spre culmile universului mistic sau coborând liniştitor, într-un zbor lin pe deasupra întregii creaţii. Lumea sensibilă (creaţia materială) este privită ca de pe o esplanadă mirifică, ce oferă vaste motive pentru dezvoltarea contemplaţiei interioare.
Sau, altfel spus, este o trambulină pentru un zbor cosmic, pentru o cunoaştere şi o interpretare cât mai adâncă a sensului existenţei, mergând până la izvoarele creaţiei, acolo unde nu este ochi spre a cunoaşte, ci doar vederea pe care o îngăduie Dumnezeu „celor ce Îl iubesc pe El” (Iac. 1, 12). Acest mic poem în proză este şi „un Laus Domini, nu lipsit de splendoare, prin grandioasa viziune a creativităţii”[7].
Dincolo de aceste semnificaţii, acest pasaj este însă – printr-o tehnică extrem de modernă – un tablou din care se profilează imaginea Maicii lui Dumnezeu, prin comparaţie şi chiar prin antiteză cu întreg universul, un portret „din profil”, dacă se poate spune astfel.
Frumuseţea Născătoarei de Dumnezeu nu este prezentată în mod descriptiv, ci alegoric, prin analogie cu universul sensibil, cu acest cosmos somptuos ce pare un colţ de Rai, dar nu se compară, în frumuseţe, cu cea care este cer [8], Doamnă Îngerilor [9] şi închipuirea lui Dumnezeu [10], Preacurata Stăpână, Maica lui Dumnezeu, Împărăteasa Îngerilor şi a oamenilor [11].
Această idee – o putem numi „nuanţă portretistică” – o reia Antim şi în alte omilii, considerând Că de poate afla cineva mai mare şi mai slăvit decât pre Dumnezeu, poate că doară va afla mai mare şi mai cinstită decât pre Sfânta Fecioară, care Fecioară, ca alt ceriu gânditoriu, ţine în braţile sale pre Făcătoriul ceriului şi al pământului, pre Fiiul său, Carele iaste născut din Tatăl mai nainte decât luceafărul…[12].
Vom avea prilejul să observăm detaliat că, pentru Antim, componenta cea mai frumoasă şi mai admirabilă a acestei lumi este cerul, iar Maica Domnului este cu atât mai sublimă cu cât este cer spiritual, căci ia iaste ceriul cel adevărat, carele au răsărit pre Soarele dreptăţii şi în pântecele ei au lăcuit, ca întru al treilea ceriu, o Faţă a Sfintei Troiţe, Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, adevăratul Arhiereu, de au zidit a dooa oară neamul omenesc şi să ruga lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lui Adam şi a necunoştinţei lui[13].
Ea Îl naşte pe Cela de carele fuge ceriul de groaza Lui [14], iar Antim completează, afirmând că este scaun sfânt lui Dumnezeu (…) ca să se odihnească pre dânsa Cela ce Să odihneşte pre scaunele cele îngereşti şi-ş găti Luiş ceriu însufleţit Cela ce au întărit ceriurile cu înţelepciunea Sa şi pământul l-au întemeiat pe ape, de carele se cutremură toate adâncurile şi beznele Iadului [15].
În ordinea lumii – atât în ceea ce priveşte ordinea lumii văzute, cât şi ierarhia spirituală –‚ Preasfânta Fecioară iaste aleasă şi întru tot îmbunătăţată mai nainte decât toată zidirea, după cum zice la „Cântarea Cântărilor” [16] – am văzut anterior aceeaşi idee preluată şi din Psaltire –‚ şi acesta este motivul pentru care Antim pune în lumină virtuţile sale, plecând de la acel portret ce doar profilează silueta cerească şi impunătoare a Împărătesei lumii.
Această primă parte – anterior citată –‚ a portretului, se încheie cu cuvintele: „Că pre dânsa o au ales Dumnezeu, mai înainte decât toată zidirea, pentru ca să-I fie locaş vecinic, după cum grăiaşte David…”[17].
Faptul că este aleasă din veşnicie, mai înainte de a fi lumea, pentru a fi Maica lui Dumnezeu, nu semnifică predestinaţia, ci atotştiinţa lui Dumnezeu, care cunoştea virtuţile ei şi a aşteptat să Se întrupeze din această Sfântă Fecioară, ce a întrecut întreaga fire în frumuseţe, mai ales spirituală şi morală.
Tehnica de realizare a întregii „icoane” a Preasfintei Fecioare este cu totul deosebită. Prin cele ce a afirmat până în acest moment, autorul a trasat contururile, urmând să stabilească detaliile în cele ce vor urma.
Acea sumă de „portrete”, de care am pomenit iniţial, se succed introducându-se unul pe altul în scenă: finalul unuia dintre ele reprezintă o motivaţie pentru desfăşurarea celui următor, încât impresia este de continuitate şi unicitate a portretului, de imagini care se întreţes, care se predetermină.
Astfel încât cuvintele despre care am spus că încheie „portretul” citat deja, reprezintă interfaţa pentru următoarea secvenţă, în care ierarhul ne prezintă pe larg, cu amplitudine, motivele pentru care Preacurata se numeşte „aleasă” de Dumnezeu.
[1] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 11.
[2] Opere, p. 16.
[3] Idem, p. 17. [4] Idem, p. 18. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 19.
[7] Eugen Negrici, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 51.
[8] Opere, p. 132.
[9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 167. [12] Idem, p. 31. [13] Idem, p. 42-43. [14] Idem, p. 132. Cf. cu Apoc. 20, 11. [15] Idem, p. 44. [16] Idem, p. 41. [17] Idem, p. 19.