Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [66]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a.
***
Urmează o icoană alcătuită din nu mai puţin de patru asemenea portrete care se nasc unul din altul, ca într-o succesivă oglindire şi adâncire a perspectivei, într-un „mis-en-abîme” de o mare profunzime teologică, dar şi literară, a cărui poezie este inimitabilă:
Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele [1]
pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti
şi străluceşte mai vârtos decât celelalte lumini ale ceriului.
Aleasă iaste şi frumoasă ca luna [2],
pentru că, cu lumina sfinţeniei stinge celelalte stele
şi pentru marea şi minunata strălucire
de toate şireagurile stelelor celor de taină
se cinsteşte, ca o Împărăteasă.
Aleasă iaste ca revărsatul zorilor [3],
pentru că ia au gonit noaptea şi toată întunerecimea păcatului
şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viaţă.
Aleasă iaste, că iaste izvor [4]
carele cu curgerile cereştilor bunătăţ
adapă Sfânta Biserică şi tot sufletul creştinesc.
Aleasă iaste, că iaste chiparos [5]
carele cu nălţimea covârşaşte ceriurile
şi pentru mirosul cel din fire s-au arătat departe de toată stricăciunea.
Aleasă iaste, că iaste crin [6],
că măcar de au şi născut între mărăcinii nenorocirii cei de obşte,
iară nu ş-au pierdut niciodată podoaba albiciunii.
Aleasă iaste, că iaste nor [7]
carele n-au ispitit nicio greime a păcatului.
Aleasă iaste, pentru că iaste Fecioară mai înainte de naştere,
Fecioară în naştere, Fecioară şi după naştere
şi iaste o adâncime nepercepută a bunătăţilor
şi o icoană însufleţită a frumoseţilor celor cereşti.
Iaste o grădină încuiată [8]
dintru care au eşit floarea cea neveştejită,
şi fântână pecetluită [9],
dintru care au curs izvorul vieţii, Hristos.
Pre Aceasta au văzut-o Moisi în muntele Sinai,
ca un rug aprins şi nu ardea [10].
Pre Aceasta au văzut-o Aaron,
ca un toiag înflorit şi plin de roadă [11].
Prea Aceasta au văzut-o Iacov,
ca o scară întărită din pământ până în ceriu
şi Îngerii lui Dumnezeu să suiia şi să pogora pre dânsa [12].
Pre Aceasta au văzut-o Iezechiel
ca o uşă încuiată, prin care nimeni n-a trecut [13].
Pre Aceasta au văzut-o Ghedeon ca o lână [14],
Avvacum ca o dumbravă umbroasă [15]
Daniil ca un munte [16] şi Solomon ca un pat [17].
Aceasta astăzi se mută de pre pământ la ceriu;
lasă întristăciunea şi se duce la bucurie,
lasă cele de jos şi priimeşte cele de sus;
lasă cele stricăcioase şi câştigă cele nemuritoare şi veşnice.
Astăzi îşi dă preasfânt sufletul Ei în mâinile Fiului Ei
şi cu cântări îngereşti şi apostoleşti se petrece cinstit trupul Ei
în satul Ghethimani, spre îngropare.
Astăzi ceriul întinde sânurile sale
şi primeşte pre Ceia ce au născut
pre Cela ce nu-L încape toată zidirea.
Astăzi se minunează toate puterile cereşti
zicând una către alta:
Cine iaste Aceasta ce să suiie din pustiu [18]
adică de pre pământ, la ceriu?
Cine iaste Aceasta care să iveşte ca zorile,
frumoasă ca luna şi aleasă ca soarile [19]?
Cine iaste Aceasta ce să sue de pre pământ în ceriu,
albită, înflorită, în care hulă nu iaste [20]?
Rădicaţ porţile voastre [21],
zic cetele cel îngereşti, una către alta,
şi cu cântări de laudă primiţ
pre Împărăteasa ceriului şi a pământului,
care vine, să lăcuiască
den a dreapta Împăratului Dumnezeu
cu îmbrăcăminte cu aur îmbrăcată, împistrită,
după cum zice David [[22]],
căci Aceasta iaste Ceia ce au împăcat
ceriul cu pământul şi pre Dumnezeu cu omul.
Aceasta iaste bucuria celor drepţi
şi nădejdia celor păcătoşi [23].
Credem că este un portret sau o icoană magnifică a Preacuratei Fecioare. Antim se dovedeşte a fi un poet care se apropie de măsura teologică şi artistică din poemele Sfântului Grigorie de Nazianz sau ale Sfântului Efrem Sirul[24].
Eugen Negrici observa, în didahiile lui Antim, „acea elevaţie constantă a exaltării, care făcea ca imnurile religioase ale lui Ephrem Sirul, Anastasie de Sinai, Ioan Damaschin – conservate în liturghia ortodoxă – să fie descoperite cu încântare de biserica Occidentului.”[25]
Dacă iniţierea acestui tablou s-a făcut prin creionarea unor trăsături generale, printr-o antiteză cu nuanţă apofatică, în care era descris numai termenul antitetic, în timp ce frumuseţea Preacuratei nu era precizată decât ca depăşire indicibilă a termenului de comparaţie, în schimb, în pasajele citate sub forma a patru tablouri, fiecare dintre ele configurând trăsături distinctive şi a căror delimitare o sugerează însuşi autorul (prin modificarea elementului retoric repetitiv: „Aleasă iaste…”, „Pre aceasta…”, „Astăzi…”, „Cine iaste…?”), imaginea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu se desluşeşte în mod gradat prin comparaţii alegorico-profetice, care indică inimitabilul şi unicitatea acestei persoane sfinte – nu numai în sensul în care fiecare persoană umană este unică, ci al unicităţii ei absolute în istorie.
În primul tablou – cum am precizat deja – se demonstrează motivul alegerii acestei Sfinte Fecioare pentru a fi Maica lui Dumnezeu. Comparaţiile, aşa cum am arătat pe parcurs, sunt alegorico-profetice, Antim urzind un portret conturat în jurul unor motive alese cu predilecţie din Cântarea Cântărilor.
Astfel, simbolurile soarelui, lunii şi zorilor se referă la calitatea Maicii lui Dumnezeu de a fi Împărăteasă a Îngerilor şi a oamenilor, prin faptul că i-a întrecut pe toţi în iubire şi în virtuţi, ca soarele care întrece în strălucire stelele, precum şi la faptul de a-L fi născut pe Hristos, asemenea zorilor care nasc lumina.
Simbolistica izvorului o ipostaziază pe Preacurata Fecioară ca apărătoare a Bisericii şi mijlocitoare a credincioşilor, iar chiparosul, crinul şi norul sunt sugestii ale purităţii şi ale pururea-fecioriei sale, ale naşterii fără de prihană, mireasma inefabilă a primilor doi (chiparosul şi crinul), precum şi esenţa diafană a celui din urmă (norul) reprezentând spiritualizarea ei, înălţarea deasupra materialităţii prisositoare a condiţiei umane nedespătimite.
Este prima predică din Didahii în care ni se indică faptul că universul material poate fi citit ca o carte de simboluri, că el este o oglindă a lumii spirituale, o reflecţie – deşi palidă –‚ înscrisă într-un regn inferior, a unei realităţi infinit mai complexe şi mai strălucitoare, fără ca cele două lumi să fie complet separate, întrucât harul vieţii veşnice este iradiant prin materie şi îi conferă acesteia o aură de mister, care îi sporeşte farmecul.
Astfel, soarele, luna, şireagurile stelelor, revărsatul zorilor, izvorul, chiparosul, crinul şi norul sunt simboluri biblice semnificative pentru a alcătui ţesătura virtuţilor în „haina aurită şi preaînfrumuseţată” a Împărătesei care a stat „de-a dreapta Ta”, de-a dreapta Dumnezeirii, conform Psalmului 44, 11, la care face referire şi Antim în ultimul din aceste „portrete”, şi care dezvăluie că „toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 15).
Am citat aceste versete deoarece la ele face aluzie autorul în finalul minunatei sale „icoane”, de unde putem trage concluzia că tot acest text nu face decât să ne reveleze frumuseţea interioară, transparentizată prin haina virtuţilor, „urzită” absolut superb prin metafore şi expresii alegorico-scripturistice. Această viziune o priveşte pe Maica Domnului atât în perimetrul evenimenţial al naşterii Fiului său, cât mai ales în veşnicie, constituind, în acelaşi timp, interpretări – tradiţionale sau particulare – cu predilecţie din Cântarea Cântărilor.
Am putea spune că această Mireasă a lui Dumnezeu şi Împărăteasă a lumii are soarele, luna, stelele, zorii, ţesute în haina virtuţilor sale, precum şi mireasma chiparoşilor şi a crinilor, dulceaţa izvoarelor şi adumbrirea norilor[26], adică semnele iubirii, ale curăţiei şi ale fecioriei, semnele fericirii veşnice, ale măririi, ale împărăţiei şi ale slavei cu care a încununat-o Făcătorul tuturor făpturilor, Cel care a şi ales-o mai înainte de a fi lumea.
Amintind dogma pururea-fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, spre finalul primului tablou, Antim o descrie ca fiind o „icoană însufleţită a frumoseţilor celor cereşti”, expresie prin care a chintesenţiat, a sublimat tot ceea ce afirmase până atunci şi chiar întregul fragment citat – şi nu este un fapt ieşit din comun pentru acest autor ca să semnaleze un nucleu central al predicii sau al unui tablou.
Iar mai departe, oferind o interpretare metaforică la simbolurile alegorice ale Scripturii, în ceea ce priveşte „grădina încuiată” şi „fântâna pecetluită” – luminând sensul unor alegorii prin alte alegorii, prin potenţarea imagologică a alegoriei –‚ Antim recapitulează aceeaşi dogmă, enunţată anterior, şi interconexează pasajul următor, ce urmăreşte un alt set de profeţii din Vechiul Testament, prin care se ilustrează această dogmă esenţială a teologiei ortodoxe.
În al doilea „portret” întâlnim proorocii şi viziuni profetice petrecute într-un context istoric special, ce trimit, prin istoricitate, la evidenţa naşterii în timp – „sub vremi” – a lui Hristos, din Fecioară. Simbolurile anterioare nu erau contextualizate istoric, nu erau localizate de evenimente aparte, dar cele din al doilea pasaj redat mai sus, sunt spaţializate prin această panoramare veterotestamentară şi indică tocmai zămislirea, întruparea lui Mesia din această Preasfântă Fecioară, subliniind păzirea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu înainte, în, şi după naşterea Unuia-Născut Fiului său. Drepţii Vechiului Testament au vorbit despre Preasfânta Maică cunoscându-i fecioriia cu ochii cei de gând ai prorociei [27], ea fiind oglinda Prorocilor [28], motiv pentru care Antim recapitulează cu atenţie datele din această „oglindă”, ce reface chipul Preacuratei Fecioare Maria.
Dacă primul tablou era o compoziţie alegorică – formulată ca o hermeneutică alegorică la alte alegorii –, inspirată mai ales de Cântarea Cântărilor şi oferind o întemeiere profetică a virtuţilor Preacuratei, din cartea în care se vorbeşte despre Dumnezeu-Cuvântul şi Mireasa Lui, în al doilea tablou această perspectivă profetică se lărgeşte, autorul rămânând însă în sfera interpretărilor alegorice ale prorociilor.
[1] Cf. Cânt. 6, 10 sau Apoc. 12, 1. [2] Cf. Cânt. 6, 10. [3] Ibidem. [4] Cf. Cânt. 4, 15. [5] Cf. Cânt. 1, 16. [6] Cf. Cânt. 2, 2. [7] Cf. Is. 19, 1. [8] Cf. Cânt. 4, 12. [9] Ibidem. [10] Cf. Ieş. 3, 2. [11] Cf. Num. 17, 8. [12] Cf. Fac. 28, 12. [13] Cf. Iez. 44, 2. [14] Cf. Jud. 6, 38. [15] Cf. Avac. 3, 3. [16] Cf. Dan. 2, 45. [17] Cf. Cânt. 3, 7, 10. [18] Cf. Cânt. 3,6; 8, 5. [19] Cf. Cânt. 6, 10. [20] Cf. Cânt. 4, 7. [21] Cf. Ps. 23, 7. [22] Cf. Ps. 44, 11, 15.
[23] Opere, p. 19-21.
[24] A se compara cu un poem-rugăciune, asemănător, al Sfântului Efrem Sirul, cf. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 15-19:
„Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,/ cu dar dăruită, a lui Dumnezeu Născătoare,/ Preabinecuvântată, de Dumnezeu dăruită,/ Maică a lui Dumnezeu,/ încăperea dumnezeirii Unuia-Născut Fiului tău,/ Fiul Tatălui Celui fără de moarte şi nevăzut,/ scaune în chipul focului, /…/ jilţul Împăratului Celui ce este pe heruvimi,/ uşa cerească, prin care de pe pământ la ceruri alergăm,/ Mireasă a lui Dumnezeu,/ prin care cu Dânsul ne-am împăcat, /…/ cea care eşti, după Sfânta Treime, Stăpână a tuturor,/ şi, după Mântuitorul, mijlocitoare a toată lumea,/ căruţa Soarelui celui gândit, a Luminii celei adevărate,/ care luminează pe tot omul care vine în lume,/ cea care porţi pe Acela Care toate le poartă/ cu cuvântul gurii Lui,/ îmbrăcămintea cea neîntinată/ a Celui ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu haină, /…/ chivot sfânt/ prin care de potopul păcatului ne-am mântuit,/ rug nears/ pe care te-a văzut de Dumnezeu văzătorul Moise,/ cădelniţă de aur/ în care Dumnezeu Cuvântul a fost aprins/ şi a umplut lumea de bună mireasmă/ şi visurile neascultării de tot le-a ars,/ tablă de Dumnezeu scrisă, sfeşnic cu şapte lumini,/ a cărui strălucire a covârşit razele soarelui,/ cort sfânt care pe Basileul cel duhovnicesc L-ai născut,/ căruţa cea împărătească, năstrapă de mană primitoare,/ grădină încuiată, izvor pecetluit/ ale cărui ape curate şi limpezi adapă lumea,/ toiag al lui Aaron, cel cu sfinţenie odrăslit,/ lână de rouă purtătoare a lui Ghedeon,/ carte de Dumnezeu scrisă,/ prin care zapisul lui Adam a fost rupt,/ munte al lui Dumnezeu, muntele cel sfânt/ în care Dumnezeu a binevoit să locuiască,/ rădăcină sfântă a lui Iesei,/ cetate a lui Dumnezeu, vestită de David,/ dezlegarea întristării, izbăvirea robiei, îndumnezeirea muritorilor,/ cea prea frumoasă cu firea şi cu totul neprihănită,/ cea care din Libanul fecioriei sui/ şi lumea ai umplut-o de bună mireasma mirului,/ a cărui dulceaţă curgând pe lemnul cel amar, l-a îndulcit,/ cea care în chip înfricoşat/ ai încăput toată fiinţa Dumnezeirii,/ dăruirea cea mai înaltă decât toată cinstea/ şi podoaba cea preacinstită a tuturor bunătăţilor,/ pat al lui Solomon,/ pe care te înconjoară şaizeci de puternici,/ adică glasurile Scripturii celei de Dumnezeu insuflate,/ loc de lumină încăpător,/ din care razele mântuirii au strălucit lumii,/ uşă a lui Iezechiel care caută spre răsărit,/ mărirea înfricoşatei iconomii,/ sălăşluirea cea frumoasă/ a dumnezeieştii împreună-pogorâri,/ împăcătoarea lumii, curăţitoarea noastră,/ adăpostirea darului celui prea dorit/ al tuturor bunătăţilor,/ cleşte de văpaie purtător care aduci rod prea frumos/ şi preadulce măr cu bun miros,/ trandafir dulce mirositor,/ floare neveştejită, crin preaalb,/ carte pecetluită, pe care nimeni nu poate s-o citească,/ chipul cel nescris al fecioriei,/ vederea Prorocilor cea cinstită,/ porfira cea de Dumnezeu ţesută,/ împlinirea cea preavădită a toată prorocia…”.
[25] Eugen Negrici, op. cit., p. 96.
[26] Ar putea părea o imagine de basm – şi o parte din critica literară a remarcat această asemănare cu basmul românesc –‚ ceea ce ne conduce la concluzii pe care nu le-am aprofundat deocamdată, dar care ne par foarte verosimile, şi anume acelea că basmele româneşti sunt rodul unei imaginaţii populare bogate care, neiniţiată în teologia adâncă, a brodat în jurul unor interpretări de acest gen audiate în cadrul predicilor şi a slujbelor bisericeşti (citirea Sinaxarelor putea fi şi ea o sursă pentru o imaginaţie bogată inventând un fir narativ care nu mai avea nimic de-a face cu cărţile sfinte).
Spre această concluzie ne-au îndemnat şi unele lecturi din „Vieţile Sfinţilor”, precum şi convingerea, bazată fie şi numai pe deducţie logică, că nu Biblia sau „Vieţile Sfinţilor” s-au inspirat din basme, ci invers, dacă ar fi să avem în vedere măcar şi numai principiul obiectiv al succesiunii lor temporale. Cât despre larg răspândita opinie, în unele medii ştiinţifice, că nici Sfânta Scriptură nu reprezintă altceva decât „mituri biblice”, o simplă alternativă la cele păgâne, ne declarăm total împotriva acestei păreri.
A se vedea, pe această temă, şi un excelent studiu comparativ, semnat de Diac. Prof. Andrei Kuraev, intitulat Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004.
[27] Opere, p. 45.
[28] Idem, p. 46. Aşa o numeşte şi Neagoe Basarab: „Că eu căutând spre îndurările tale cele multe, mă nădăjduiescu că tu eşti oglinda cea cinstită, şi toţi cei ce iubescu pre Dumnezeu cătră tine aleargă şi caută ca-ntr-o oglindă luminoasă, şi tu eşti lumina cea înţelegătoare a toată lumea.” – cf. *** Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p. 218-219.