Praedicationes (vol. 11)

*

Pagina sursă a cărții.

PDF – EPUB – Torrent

*

„A fi la curent…cu lucrurile înseamnă a introduce noutățile zilei în ritmul vieții noastre de rugăciune, de citire, de slujire. Că s-a dat o nouă lege, că s-a ieftinit TVA-ul, că a murit sau s-a născut cineva, cum e vremea, ce se poartă, ce mașină a mai apărut, ce s-a mai inventat, ce filme, ce mâncăruri, ce distracții…toate aceste noutăți nu trebuie să submineze viața noastră liturgică și morală, asceza noastră, sănătatea noastră duhovnicească și trupească, ci ele trebuie să intre în noi după cum intră…soarele, oamenii, frigul, tot ceea ce vedem și auzim” (p. 53).

„Așadar, iubiții mei, chiar dacă nu avem pustiul lângă noi, putem să trăim preafrumoasa pustie în sufletul nostru și în casa noastră. Pentru că putem să ne odihnim în rugăciune tot timpul, putem să strigăm tot timpul în rugăciune înaintea Domnului. Și, uneori, în mijlocul mulțimii putem să trăim o profundă stare de singurătate și un profund dor de rugăciune interioară, încât ne dăm seama că pustia sufletească s-a mutat în mijlocul lumii în vremea noastră” (p. 55).

„Pentru că așa cum Dumnezeu S-a smerit pe Sine și S-a făcut om, ca noi, afară de păcat, Dumnezeu Se smerește continuu în viața Bisericii, dăruindu-ne nouă slava Lui prin apă, prin pâine, prin vin, prin ulei, prin binecuvântarea preoțească” (p. 62).

„Vederile extatice le avem după ce ne botezăm, după ce primim harul Preasfintei Treimi în noi înșine. Vedem lucruri dumnezeiești, de taină, numai după ce devenim mădulare vii ale lui Hristos prin Botez și crescând continuu în sfințenie. Iar cerurile s-au deschis după Botezul și după rugăciunea Domnului, ni s-au deschis, pentru că Dumnezeul treimic S-a împăcat cu omul în umanitatea lui Hristos. Căci «Hristos Se naște trupește fără de păcat și primește să suporte…nașterea din Botez, spre înfierea duhovnicească [cea] pentru noi» [Sfântul Maxim Mărturisitorul]. Fiindcă El a primit, mai întâi, să Se nască pentru noi trupește, pentru ca, mai apoi, prin Botezul Său, să Se nască pentru noi duhovnicește” (p. 65).

„Sfântul Simeon [Noul Teolog] ne spune că Dumnezeul nostru treimic Se sălășluiește «întru curăție cunoscută și simțită…în cei desăvârșiți», dar nu ca «împlinire a dorinței lor», ci ca «început și cauză a unei dorințe mai puternice» pentru El. Cu alte cuvinte, pentru Sfântul Simeon, sălășluirea slavei Treimii în noi și simțirea ei în noi, pe care o lucrează pocăința și toată virtutea ortodoxă, nu e întreaga căutare a creștinului ortodox, ci începutul dorinței lui de a-L vedea pe Dumnezeu în slava Lui și de a fi veșnic cu El. Simțirea slavei Lui este începutul doririi Lui” (p. 85).

„Însă ce înseamnă să ai o viață duhovnicească? Să ai o viață plină de slava lui Dumnezeu. Să simți continuu, în ființa ta, că ești plin de slava lui Dumnezeu și de cunoaștere teologică și de viață sfântă. Lucru pe care îl poți dovedi oricând, pentru că harul lui Dumnezeu, dacă e în noi, e prezența lui Dumnezeu în noi și nu o simțire subiectivă și neîmpărtășibilă altora. […]

De aceea, harul pe care îl simți în persoana unui Sfânt, îl simți și când te împărtășești cu Hristos și când ești uns la Sfântul Maslu și când te spovedești și când te rogi și când dai milostenie și când ierți greșelile confratelui tău și când citești cărți sfinte și când te pocăiești” (p. 88).

„Cine nu vrea mereu să cunoască și mai mult pe Dumnezeu și pe Sfinții Lui printr-o continuă curățire de patimi, printr-o continuă asceză, nu vrea nimic bun! Pentru că a te mulțumi cu puțin în viața bisericească înseamnă a nu avea nimic. Înseamnă a pierde și ceea ce ai. Căci, în viața cu Dumnezeu, pe fiecare zi trebuie să vrem tot mai mult de la noi, adică să fim tot mai exigenți față de modul cum ne rugăm, cum postim, cum ne raportăm la oameni, cum înțelegem teologia Bisericii” (p. 89).

„Lumea noastră nu e o lume care nu poate naște Sfinți, ci, dimpotrivă, lumea noastră e cea mai aptă ca să nască Sfinți. Pentru că toată teologia Bisericii ne stă la îndemână. Putem călători spre Sfinți, îi putem cunoaște și pe cei din vechime și pe cei de acum, nevoința de astăzi e o nevoință pe care o poți trăi oriunde, numai să vrei, să vrei și iarăși să vrei.

Nouă nu știința sfințirii ne lipsește și nici timpul și nici locul, ci voința. Voința noastră este inconsistentă. Nu dorim într-atât de mult să ne schimbăm, să ne nevoim, să ne instruim teologic, să mirosim a Împărăția lui Dumnezeu. Și de aceea, în epoca în care am putea scrie teologie și ne-am putea nevoi ca nimeni alții, noi șomăm lamentabil. Noi nu ne găsim de lucru în Biserică. Noi credem că Biserica «nu mai are nimic de făcut». Că «s-a făcut totul»” (p. 105).

„În viitor vom legaliza din nou și prostituția, familia românească și societatea noastră se vor transforma radical, se vor înmulți tot mai mult oamenii fără apartenență religioasă reală, Biserica va trebui să se gospodărească tot mai mult de una singură, pentru că Statul își va uita tot mai mult promisiunile, iar cetățeanul credincios va fi tot mai mult intimidat de cetățeni revanșarzi, dacă nu va ști să se pronunțe la nivel public în mod răspicat.

Eu așa văd viitorul nostru imediat și pe termen scurt. Însă acest lucru nu mă face deloc să fiu pesimist! Nu mă face deloc să fiu resemnat! Nu mă face deloc să dezertez! Pentru că eu cred în implicare, în implicarea reală la nivel personal și în societate. Eu cred că familia ortodoxă se păstrează doar dacă noi mai dorim să fim ortodocși și dacă trăim ortodox. Eu cred că oamenii pot să scrie teologie doar dacă trăiesc teologic și că ierarhia Bisericii trebuie să fie tot mai mult formată din oameni cu vocație. Dacă ne implicăm activ în viața Bisericii și a societății noastre, atunci cred că vom avea un viitor real și ca ortodocși și ca români” (p. 107).

„Pentru a face teologie ortodoxă românească, mai întâi de toate trebuie să cunoaștem teologia Bisericii scrisă în multe limbi și în multe secole, să ne nevoim să o trăim în viața noastră, și, sfințiți și luminați de către ea, să putem astfel să dăruim și altora din modul nostru particular de a vedea lucrurile.

Căci, ca și în artă, și în teologie, a vedea în mod personal/ particular lucrurile înseamnă a îmbogăți teologia universală a Bisericii. Acolo unde există personalitate, există și noutate, iar unde e noutate în teologie e o privire și mai profundă asupra teologiei Bisericii dintotdeauna” (p. 123).

„Dacă azi, predica e pentru mulți «o pierdere de timp» sau o poliloghie nesimțită, în care spui «tot ce îți trece prin cap», trebuie să subliniez faptul că predica e singura armă a Bisericii și singurul ei mod de publicitare.  Dacă Biserica trebuie să se apere, ea trebuie să se apere prin cuvânt, prin predică, iar dacă vrea să își facă reclamă/ să fie cunoscută, tot prin predică se face cunoscută. Dar prin predica ce are rigorile prezentului, care vorbește concis și răspicat, și care mărturisește din adâncul experienței duhovnicești a Bisericii” (p. 129).

„Predica e lucrul cel mai greu și mai responsabil în Biserică, pentru că ea vorbește despre ceea ce trăim noi la Slujbe, despre experiența noastră ortodoxă și despre adevărul Tradiției Bisericii. Și în predică noi trebuie să îmbrățișăm și să exprimăm într-un mod adecvat și iubitor, evlavios, întreaga Tradiție, experiență și istorie a Bisericii” (p. 130).

„Iar dacă oamenii de știință ne-au spus că pruncul e influențat din uterul mamei lui de lumină și de sunete și că creierul se formează înainte de naștere, Dumnezeu ne-a spus prin Sfântul David că pruncul se zămislește în fărădelegi [ἐν ἀνομίαις] și se naște în păcate [ἐν ἁμαρτίαις] [Ps. 50, 7, LXX]. Pentru că el învață păcatul, învață patima, se îmbolnăvește de ea din trupul mamei lui, pentru că învață de la ea mișcările păcatului, ale patimii, pe care le simte în lumea lui intrauterină. Și de aceea, Biserica îl spală imediat pe prunc, prin Botez, de păcate, dezrădăcinează din el patimile și îl împărtășește de mântuirea lui Dumnezeu. Adică îl împărtășește de viața în sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca să crească armonios, să crească duhovnicește” (p. 139-140).

„Bunicii mei m-au botezat foarte repede de la nașterea mea. M-am născut cu o constituție fragilă…și le era teamă să nu mor…Și când m-au botezat, am început să râd și nu să plâng, lucru care a fost considerat un semn minunat. Și a fost și este un semn minunat în viața mea, pentru că bucuria este amprenta vieții mele. Bucuria duhovnicească este bucuria mea. Bucuria e fiecare clipă a vieții mele.

Căci după ce m-am botezat am început să mă întremez, m-am dezvoltat din ce în ce mai bine, și nu a mai existat niciun pericol asupra sănătății mele. Pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat înăuntrul meu continuu și, când m-am convertit, mi-am dat seama că eu știam esența credinței și a binelui din mine însumi” (p. 141-142).

„Viața duhovnicească nu izvorăște în noi din înțelegeri asupra conținutului cărților sfinte ale Bisericii, ci din curățirea noastră de patimi. […] Căci ce înțelegem noi e nimic pe lângă ce vrea Dumnezeu să înțelegem din vorbele și din faptele Lui cu lumea și cu fiecare dintre noi în parte” (p. 144-145).

„Faptele bune de ieri nu ne ajută astăzi. Ci astăzi trebuie să facem alte fapte bune, mereu altele, pentru ca să trăim prin ele. Căci harul lui Dumnezeu locuiește mereu în noi numai dacă nu ieșim din bine, din binele veșnic al lui Dumnezeu” (p. 152-153).

„Noi trăim niște vremuri în care moralitatea publică e ținută în frâul legii, chiar dacă nouă ni se pare că nu e așa. Ba da, așa e! Moralitatea de azi se ține în frâul legii. Încă nu mergem goi pe stradă și nu ne împreunăm pe străzi precum câinii. [Între timp, în Italia s-a dezincriminat masturbarea în public.] Încă nu omorâm pe oameni la orice enervare și nici nu facem în societate tot ceea ce am vrea să facem. Însă, în interiorul lor, mulți se împotrivesc legilor, se împotrivesc bunului simț, se împotrivesc cutumelor, se împotrivesc normalității, pentru că trăiesc, în sinea lor, o viață paralelă cu civilizația societății, cu civilizația legilor. Noi însă, în adâncul nostru, trebuie să luptăm cu toată această răzvrătire împotriva normalității, adică să ne nevoim ascetic” (p. 162).

„Suntem aidoma unui hard-disk în care se scrie totul și nimic nu se poate șterge. Da, păcatele noastre sunt iertate și se șterg din noi, dar amintirea lor rămâne vie în noi. Și păcatul, odată făcut, nu e ca și când nu l-am fi făcut niciodată. […] Pentru că ceea ce facem în noi înșine și în alții, acelea rămân. Rămân și păcatele pe care le-au învățat alții de la noi, dar și lucrurile bune pe care le-au învățat din viața noastră. De aceea, așa după cum trăim, așa vom și rămâne înaintea Lui” (p. 165-166).

„Ne-am externalizat așteptările. În loc să avem așteptări de la noi…avem așteptări de la alții. Și avem așteptări doar de la alții, pentru că am renunțat să facem curățenie în noi înșine. Am renunțat adică la drumul curățirii de patimi, am renunțat la vederea de sine, am renunțat la lupta cu propriile noastre patimi și vedem răul numai în afara noastră. Și această atitudine continuă de sancționare a altora nu ne face duhovnicești, ci doar penibili. Pentru că, în primul rând, noi trebuie să înmulțim binele în noi înșine, să iradiem continuu spre alții slava lui Dumnezeu coborâtă în noi, să fim exemple de muncă și de cuvioșie, de dialog și de prietenie” (p. 170).

„Noi, tocmai de prea mult bine ne inventăm dușmani. Și ne place să inventăm dușmani, pentru că cei reali, adică demonii și patimile din noi, sunt prea fioroși pentru noi. Sunt fioroși și serioși cu noi. Pentru că acești dușmani ai noștri, singurii, adică demonii și patimile noastre, vor să ne ducă în Iad cu tot dinadinsul. Ei nu se joacă cu noi! Nu lucrează cu noi la modul ipotetic (ce ar fi dacă?…), ci ei lucrează cu noi pragmatic. Și pentru că dracii sunt pragmatici, iar nouă ne place pragmatismul păcatului, adică să-l facem „cu bucurie”, tocmai de aceea la această luptă, singura onestă, dezertăm” (p. 173).

„Atunci când mă las deschis cu totul, cu toată ființa mea, în fața lui Dumnezeu, și încep să mă rog, să mă adâncesc în mine însumi, atunci încep să simt marea revărsare de slavă a Dumnezeului nostru treimic în Biserica Lui, la Slujbe…și asta mă obosește. Slava Lui îmi scoate mintea din discursivitatea ei, din griji și din amintiri diverse, mi-o umple de tăcere și de contemplare dumnezeiască, și atunci eu simt și trăiesc și văd și mă rog în slava Lui, care e pacea, bucuria, frumusețea mea, dar și imensa mea oboseală, extenuare. Stare pe care, cel mai adesea, nu mi-o simte nimeni, pentru că multul dumnezeiesc atinge adâncurile ființei mele. Și, despre care experiență, dacă nu vorbesc, nu știe nimeni, pentru că nu caut să par „special” la Slujbe” (p. 204-205).

„Domnul ar spune aceeași predică pentru noi, dacă ar fi acum pe pământ, ținând cont de datele prezentului. El ne-ar spune că fariseii sunt ortodocșii care se cred ortodocși și care nu își mai încap în piele datorită aerelor pe care le au pentru că sunt «ortodocși», dar care nu arată că sunt oameni duhovnicești, oameni sfinți, oameni care muncesc pentru Biserică, ci doar lăudăroși și agitatori ai mulțimilor, iar vameșii sunt ortodocșii care au uitat de credința lor, deși sunt botezați ortodox și au părinți ortodocși, și trăiesc precum păgânii” (p. 209).

„Atunci când te ocupi cu tine, cu patimile tale, aceasta eclipsează toate celelalte probleme, după cum, atunci când ai o durere în trup, s-a dus tot cheful de distracție, de masă, de somn, pentru că nu poți să faci nimic din cauza durerii pe care o trăiești” (p. 221).

„Lipsa culturii sau a unor competențe nu te fac, în mod automat, un asocial, după cum multa specializare, multa minte, nu te face, în mod neapărat, un om, un om printre oameni. Ci depinde de noi, dacă știm să nu intrăm în aceste plase ale extremismului sau, dacă am intrat, dacă știm să ieșim din ele” (p. 225).

„Dacă suntem îmbrăcați cu veșmântul slavei Lui prin Botez și reîmbrăcați mereu prin Pocăință, dacă simțim că Dumnezeul slavei locuiește în noi și dacă El ne împodobește cu inelul experiențelor Lui cele sfinte, trebuie să ne lăsăm și încălțați de Dumnezeu cu sandalele sfinte ale Tradiției Bisericii. Pentru că trebuie să ne încălțăm cu cunoașterea Scripturii, cu cunoașterea dogmelor, a canoanelor, a Slujbelor, a Vieților Sfinților, a teologiei și a istoriei Bisericii” (p. 231-232).

„Iubiții mei, pentru care nume, vers, pagină de Scriptură, țară…n-am plâns, pentru acelea nici nu vom suferi vreodată. Și nu vom suferi, pentru că nu le-am acoperit niciodată cu inima noastră. Nu le-am acoperit, nu am plâns pentru ele, nu am plâns din cauza lor…și de aceea nu reprezintă nimic pentru noi. Căci pentru noi ceva contează, doar în măsura în care ne face să plângem. […] Tot la fel, cel care a început să plângă când citește Scriptura, când citește despre Dumnezeul Lui, despre cum îl îmbrățișează mereu cu harul Lui, despre câte face El lumii Sale, acela a început să plângă de dor. Să plângă teologic” (p. 237-238).

„Însă unii Îl iubim pe Dumnezeu ca niște robi, alții ca niște slujitori, pe când alții ca fii ai Lui. Fiindcă unii suntem mai atenți la noi și la ce spune lumea despre noi că reprezentăm ca oameni «religioși», decât la relația noastră cu El. Nu ne interesează relația, ci doar imaginea. Pe când alții suntem când cu Dumnezeu, când cu lumea, iubindu-L mult în posturi, dar uitându-L în celelalte sărbători. Pentru că avem o iubire pasageră și neserioasă. Însă El are nevoie de oameni care să-L iubească în continuu numai pe El, și nu lumea! El are nevoie de iubirea reală, care se împlinește în dăruire” (p. 239).

„Viața Bisericii se primește deplin și se trăiește în Biserică. Nu poți fi romano-catolic, protestant, neoprotestant sau păgân și să iei doar anumite lucruri din Ortodoxie și să crezi că prin asta cunoști Ortodoxia. Nu, nu o cunoști! Pentru că trebuie să te naști din nou și să o primești integral și să te lași umplut de sfințenia ei în mod continuu, pentru ca să știi ce e Ortodoxia, adică ce e viața Bisericii. Numai aici, înăuntrul Bisericii, descoperim ce e Biserica și cât de multe și de mari eforturi trebuie să facem pentru a fi, întrucâtva, proprii Bisericii. Aici, înăuntru, Dumnezeu ne luminează despre Biserică, pe măsură ce ne luminează despre cum să ne curățim de patimi. Căci fără continua noastră sfințire personală, noi nu putem să înțelegem viața Bisericii, chiar dacă suntem în Biserică” (p. 261).

„Și astfel am aflat de la Sfântul Ioannis Damaschinos că bunavestire [εὐαγγελισμὸς] nu înseamnă doar făgăduința întrupării Fiului, ci înseamnă, în același timp, și ziua zămislirii Fiului lui Dumnezeu în uterul Preacuratei Stăpâne. Căci Dumnezeu, Cel care a făgăduit, S-a întrupat imediat în pântecele ei, odată ce ea a acceptat că e roaba Domnului” (p. 270).

„De ce am început predica de azi cu ce spun hiturile zilei? Pentru a sublinia faptul că propovăduirea și viața Bisericii se sedimentează foarte profund în oameni și nu rămân la suprafață sau nu îi lasă indiferenți pe oameni. Chiar și cei care se declară necredincioși, atei, liber cugetători sau de altă credință și religie în România sunt iradiați de teologia și viața Bisericii, pentru că trăiesc într-un pământ ortodox de 2.000 de ani.

Aici, la noi, credința ortodoxă e organică poporului român, e ca sângele, aerul și apa, și oricât vrei să te dezici interior de ea, rămân în tine resturi vii de Ortodoxie” (p. 284).

„Cei care iau Scriptura noastră, Scriptura Bisericii și a Sfinților ei, și o interpretează decontextualizat, scoțând-o din modul cum Biserica o explică de două milenii, presupun că «se mântuiesc». Însă ei nu «se mântuiesc», ci doar își închipuie că «se mântuiesc». Se auto-înșală, fiindcă se demonizează continuu, datorită trăirii în erezie, departe de Biserica Lui. Pentru că, pentru ei, «mântuirea» înseamnă doar «ce a făcut Hristos pentru noi», eliminând tocmai împărtășirea personală de mântuirea Lui în Biserică. Și asta tocmai când, aparent, Îl «laudă» pe El pentru mila Lui față de noi. Însă ei Îl «laudă» pentru că ne-a mântuit pe toți, dar nu vor să își însușească în mod personal mântuirea Lui” (p. 291).

„Lumea neoprotestantă exagerează rolul Crucii Lui, pentru că Îi minimalizează Învierea și, mai ales, transfigurarea umanității Sale. Ei au nevoie de noi adepți, de «pocăiți» închipuiți, de oameni care să creadă, cu fanatism, că Hristos „îi mântuiește”, fără ca ei să depună niciun efort ascetic, pentru că au desființat din cultul lor orice idee de sacramentalitate. Adică orice nevoie de primire a mântuirii de la Hristos” (p. 296).

„Lumea neoprotestantă, lumea secularizată până în unghii, vorbește mult, dar nu dăruie nicio sfințenie, cântă lumește și nu bisericește, are «programe religioase», dar nu slujbe, face «misiuni de evanghelizare», dar nu luminează pe nimeni, vorbește excesiv de literalist și de fantezist despre teologia și viața Scripturii, considerând, în mod utopic, că Scriptura «se referă la ei», că ea «le girează» existența, când fiecare formațiune religioasă neoprotestantă există de 3-400 sute de ani (maxim) sau de câțiva zeci de ani.  Însă fanteziile non-eclesiale ale lumii neoprotestante nu sunt o noutate pentru Biserică!” (p. 298-299).

„Răbdarea noastră nu are nimic laș în ea, fiindcă nu ne lăsăm bătuți și umiliți pentru că nu am ști să ripostăm, ci pentru că simțim că voia Lui e bucuria noastră. Căci în răbdarea noastră coboară bucuria Lui cea dumnezeiască” (p. 299-300).

„Toți Sfinții Bisericii au început prin a se curăți de patimi, prin a căuta să vadă slava lui Dumnezeu în mod extatic și să crească zilnic în sfințenie, și, în acest traseu personal al lor de înduhovnicire, au scris și teologie. Nu toți Sfinții au scris teologie, dar fiecare Sfânt al Bisericii a trăit teologic. Iar teologia pe care ei au scris-o a fost despre drumul personal al sfințirii lor, a fost o teologie dogmatică, cu referire la dogmele și învățătura Bisericii, a fost o teologie liturgică, una imnologică sau una holistică, care le cuprinde pe toate” (p. 303-304).

„Viața duhovnicească expusă în Scriptură și în Viețile Sfinților nu are nicio noimă pentru noi, dacă nu o înțelegem cu ajutorul cărților duhovnicește de tipul celor tipărite în Filocalie. De aceea am afirmat adesea că Scriptura și cărțile Părinților și întreaga Tradiție a Bisericii nu se pot înțelege decontextualizat. Adică ele nu se pot scoate din Biserică, pentru ca să fie gândite în indiferență față de viața duhovnicească a Bisericii” (p. 310).

„Măreția omului constă în cât de mult slujește lui Dumnezeu și oamenilor. Dar a sluji înseamnă nu a ritualiza, nu a repeta în continuu, în mod sec, fără nicio rezonanță interioară, aceleași fraze și aceleași gesturi, ci a te schimba continuu, pe măsură ce slujești aceleași slujbe pe fiecare zi” (p. 320).

„El [Dumnezeiescul Ilie, văzătorul de Dumnezeu] m-a învățat cât de paradoxală, cât de plină de contraste conciliatoare e viața ortodoxă, cât de abisală este ea în slava lui Dumnezeu, și că teologia pe care o scrii este pe măsura vieții și a înțelegerii pe care o ai, dar că ea ne depășește pe toți. Și, prin aceasta, m-a introdus în mijlocul vieții și al teologiei ca taină deschisă, mereu experiabilă, la infinit. Pentru că el mi-a arătat prin toate ale lui că teologia nu are sfârșit, pentru că viața cu Dumnezeu nu are sfârșit. Și că trebuie să vorbim despre Dumnezeu și despre cele ale lui Dumnezeu, pe care El le face cu noi, în continuu, pe cât ne luminează și ne îndeamnă Dumnezeu să facem acest lucru sfânt, binecuvântat” (p. 353).

„Platforma Teologie pentru azi s-a născut tocmai pentru această nevoie reală a oamenilor: de a cunoaște, de a se împărtăși din dăruirea noastră sinceră, neprefăcută. Pentru că noi vrem ca oamenii să se bucure de adevăr, să se bucure de prietenie, să se bucure de daruri. Așa după cum noi ne bucurăm de Dumnezeu și de darurile Lui continue. De aceea, cele peste 100 de cărți editate online de către noi și miile de articole de pe TPA nu sunt un gest de naivitate sau pentru că noi nu am aflat că trăim într-o economie de piață și cărțile se vând pe bani și nu se dau pe moca. Sau ca și când noi n-am avea nevoie de bani ca să trăim și trăim cu aer împachetat. Ci gestul nostru de a scrie și de a dărui zilnic cărți și lucruri de mare valoare și de profundă teologie e unul duhovnicesc, e unul deplin ortodox” (p. 354).

„Poți fi isihast oriunde te afli, dacă cel mai important lucru pentru tine e Dumnezeu și relația cu El. Pentru că împreună cu Dumnezeu putem să ne aflăm liniștea și pacea în locurile părut improprii liniștirii, după cum putem să nu ne găsim deloc pacea într-0 Biserică sau într-o Mănăstire, dacă credincioșii de acolo nu au de-a face cu viața duhovnicească” (p. 356).

„Nu e de ajuns să ne vindecăm de durerile de spate, de orbire, de insuficiența renală sau de cancer, ci e nevoie să ne vindecăm și de patimi. Pentru că mântuirea sau tămăduirea reală a omului e vindecarea lui integrală. Fapt pentru care, cei credincioși aleargă la Biserică, mai degrabă, pentru a se vindeca de patimi, decât pentru a se vindeca de o boală anume. Căci ei știu că boala se poate duce, se poate răbda cu harul lui Dumnezeu, dar păcatele și patimile sunt bolile care ne duc în Iad. Și de aceea, ei caută să se vindece mai întâi de bolile Iadului, mai degrabă decât de bolile trupului” (p. 363).

„Tradiția Bisericii nu e cuprinsă doar în Scriptură, doar în Catehism, doar într-o Dogmatică, doar în cărțile de slujbă, ci Tradiția Bisericii înglobează toate scrierile Bisericii și întreaga istorie și întregul patrimoniu material al Bisericii. Așadar, sunt milioane de pagini de citit pentru a-ți cunoaște…credința ortodoxă. Și acestea fiind scrise în câteva zeci de limbi ale pământului” (p. 376).

„Mulți păcătoși notorii, dacă ar ști ce se petrece în Taina Spovedaniei, ce mare eliberare și curăție și bucurie primesc, ar alerga către Biserică pentru ca să le trăiască” (p. 386).

„Una e să fii domn când dai milostenie și alta e când ești chirnog, chițibușar, când îl ispitești în chip și fel pe om pentru 5 lei…Dacă vrei să dai, dă! Dacă nu ai, roagă-te pentru el! Fii compătimitor măcar în inima ta! Însă nu ispiti omul în neștire, pentru ca să te bucuri de durerile lui! Bucuria drăcească de durerea altuia nu ne înnobilează, ci ne înnegrește. Pentru că milostenia e o curățire a noastră de păcate și nu «un act extraordinar» făcut vizavi de alții. Milostenia e o necesitate, e un act de vindecare interioară, și nu o faptă «excepțională»” (p. 392).

„Crucea își arată puterea ei dumnezeiască nu când o porți la gât ca pe o bijuterie, ci când trăiești exigențele credinței ortodoxe, adică crucea ascezei zilnice” (p. 404-405).

„Dar cu această femeie păgână, venită să ia apă și nu să discute teologie, Domnul vorbește cu seriozitate maximă, așa după cum a vorbit și cu bărbații și cu copiii și cu toți oamenii pe care i-a întâlnit. Adică El nu își micșorează conținutul predicării…pentru că ea e femeie, pentru că e păgână, pentru că poate fi «neștiutoare» sau «grea de cap», ci vorbește cu ea așa după cum vorbea și cu Ucenicii Lui: spunându-i lucruri absolute, teologice, adică coborâte din cer” (p. 411).

„Copiilor nu trebuie să le spunem basme mai întâi, adică minciuni, invenții umane, ci, în primul rând, să îi învățăm teologia lui Dumnezeu, adică adevărul. Și dacă vor crește în cunoașterea adevărului, atunci nu au să le mai placă minciunile, fie ele cele de la televizor sau de pe computer, pentru că vor fi avizi să cunoască adevărurile profunde ale lumii și cum să se mântuiască.

Iar faptul că azi, mulți oameni trăiesc mai mult în imaginarul lor decât în viața reală, se datorează tocmai acestui lucru: au fost învățați, de mici, să aibă o fantezie debordantă, să trăiască «în lumea poveștilor», dar nu și în viața reală. Iar acum, ca adolescenți sau ca oameni maturi se refugiază în visare, în pornografie, în băutură, în violență, pentru că nu acceptă că viața…e atât de dură și de nedreaptă cu ei. Și, ca să scape de presiunea ritmului social alert și de cerințele mari față de ei în ceea ce privește cuantumul de muncă, își găsesc diverse debușeuri, jocurile sau filmele nefiind altceva decât plonjări în irealitate” (p. 413).

„El îi profețește că «adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și [în] Adevăr [οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ προσκυνήσουσιν τῷ Πατρὶ ἐν Πνεύματι καὶ Ἀληθείᾳ]» [In. 4, 23], adică în Duhul și în Fiul. Pentru că adevărații închinători ai lui Dumnezeu, fiind învățați de Fiul întrupat că Dumnezeul nostru e treimic, I se vor închina lui Dumnezeu ca Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, adică unui Dumnezeu întreit în persoane” (p. 420).

„Doar o parte din Israil a crezut în El, deși toți fuseseră pregătiți cu aceeași învățătură, cu aceleași profeții, cu același cult. Însă lucrurile prezentului nu stau departe de cele ale trecutului. Pentru că, deși în România suntem majoritar ortodocși, nu suntem și majoritar Sfinți. De aceea nici nu ne preocupăm prea mult de cunoașterea lui Dumnezeu și de trăirea în sfințenie. Disprețuim cunoașterea Scripturii, nu ne interesează cunoașterea Sfinților, cultul Bisericii e pentru noi «un formalism» pe care îl tratăm cu indiferență, fiindcă pe noi ne interesează «rezultatele practice» ale Bisericii. Adică cine scoate demoni, care Sfânt face minuni, în ce Biserică putem plăti ca să ne căsătorim sau ca să rămânem gravide. Și de aceea ne împingem ca să luăm Sfântă Aghiasmă sau pentru ca să luăm Paști sau sălcii sfințite – pentru că e vorba de materie sfințită și de luat acasă – dar nu vrem să luăm acasă, în sufletul și în tot trupul nostru, cuvintele lui Dumnezeu, Viețile Sfinților, măreția și profunzimea fără margini a cultului Bisericii” (p. 428).

„Oamenii sunt atenți la viața preotului, tocmai pentru că cer de la el toată sfințenia și de la ei nimic. Însă nu te ajută cu nimic viața unui preot sfânt dacă tu ești un păcătos fără scrupule, după cum, viața păcătoasă a unui preot nu te contaminează cu nimic, dacă tu trăiești sfânt. Ci eu consider că oamenii necredincioși sunt ipocriți, atunci când afirmă că nu vin la Biserică din cauza păcatelor preoților. Dacă ar fugi de păcate, ar trebui să fugă de toți oamenii, pentru că toți păcătuiesc” (p. 432).

„Cine este ortodox cu adevărat, vrea să cunoască și să țină tot adevărul Bisericii Lui și nu doar fragmente de adevăr. Pentru că ortodocșii Îl iubesc cu totul pe Dumnezeu, Care îi iubește pe ei în mod deplin. Pentru că iubirea nu e decât integrală” (p. 440).

„Și din porunca Domnului de a învăța și a boteza toate neamurile, cât și din exemplul Sfinților Apostoli, din modul cum au așteptat ei Botezul în Duhul Sfânt, înțelegem că, mai înainte de toate, trebuie să credem și să ne botezăm în numele Preasfintei Treimi, în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, și apoi să căutăm să trăim, în mod real, experiența harismatică a vederii slavei Lui și a simțirii harului Duhului Sfânt în noi înșine. Pentru că noi, cei botezați ortodox, trebuie să și trăim ortodox. Iar a trăi ortodox înseamnă a trăi epicletic: chemând harul Duhului Sfânt în noi și primindu-l și simțindu-l în noi” (p. 446).

„Biserica are milioane de Sfinți canonizați, pe care îi cinstește pe fiecare zi, dar noi ne rugăm doar la câțiva zeci de Sfinți. Iar sute de mii de nume de Sfinți ne sunt necunoscute și pe ei nu îi pomenim și lor nu ne rugăm niciodată în viață. De aceea, când cunosc un nou nume de Sfânt, mi-am făcut obiceiul bun ca să mă rog lui. Și mă rog multor Sfinți, despre care știu câte ceva sau mai nimic, pentru ca să încep o relație cu fiecare dintre ei. Căci așa îi readucem în memoria Bisericii, dacă îi pomenim sau scriem despre ei, despre mulții Sfinți cunoscuți de Biserică, canonizați, dar pe care noi nu îi cunoaștem. Și, la fel, Biserica are mii de cărți patristice pe care nu le cunoaștem, pentru că ele nu au fost traduse în limba română. Iar din ce s-a tradus, noi citim ce vrem și ce ne place, pentru că nu gândim că trebuie să le citim sistematic, ca pe un tot unitar” (p. 504-505).

„Sfântul Profet David își începea Ps. 39 cu cuvintele: «răbdând L-am răbdat pe Domnul și a luat aminte mie și a auzit rugăciunea mea» [ὑπομένων ὑπέμεινα τὸν Κύριον καὶ προσέσχεν μοι καὶ εἰσήκουσεν τῆς δεήσεώς μου]” [Ps. 39, 2, LXX]. Și el ne spune aici faptul că, mai înainte de a dori să ne fie ascultată rugăciunea, noi trebuie să Îl răbdăm pe Domnul. Adică să răbdăm exigențele Lui cele dumnezeiești; să trăim la exigențele sfințeniei Lui. Pentru că El ia aminte la modul cum noi răbdăm poruncile Lui, la modul cum împlinim poruncile Lui, și, în măsura în care le împlinim, El ne ascultă rugăciunea noastră” (p. 519).

„Postul ne ține în echilibru interior și în cuviință duhovnicească, pe când rugăciunea făcută cu mintea în inimă este respirația noastră de zi cu zi, prin care ne liniștim cu totul. Dar postul și rugăciunea au nevoie de mărturisirea deasă a păcatelor și de împărtășirea deasă cu Domnul, de iertarea celor care ne greșesc nouă și de milostenie, de continuă priveghere și atenție. Iar viața noastră liturgică și mistică are nevoie de o continuă cunoaștere a Scripturii și a Părinților, pentru că teologia e luminarea continuă a vieții noastre. Iar dacă nu avem lumina Bisericii în noi, adică slava Dumnezeului nostru treimic și teologia Lui, suntem în întuneric și suntem un întuneric viu” (p. 520).

„Noi vorbim de Sfintele Biserici și de Sfintele Mănăstiri și înțelegem prin acestea nu numai clădirile propriu-zise ale Bisericilor, ci întreaga curte a Bisericilor și a Mănăstirilor. Tot ce aparține Bisericii e sfânt, pentru că se sfințesc de la altarul Bisericii. Tot la fel, tot ceea ce a aparținut unui Sfânt sunt lucruri sfinte pentru noi, pentru că s-a revărsat harul lui în ele” (p. 536).

„Ca preot am trăit de multe ori această experiență amară: oamenii stau și te ascultă și sunt impresionați când le vorbești despre demoni, despre apariții satanice în diferite locuri, despre posedați, despre pedepsele lui Dumnezeu în viața oamenilor, dar își pierd interesul când le vorbești despre Dumnezeu, despre iubirea și frumusețea Lui, despre atotștiința Lui, despre atotcunoașterea Lui, despre judecata Lui, despre Împărăția Lui. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii sunt impresionați de experiențele pe care le-au avut ei și alții din jurul lor, și acelea, adesea, sunt rele. Sunt experiențe demonice. Din acest motiv se dau în vânt după demonisme, dar nu iubesc vedeniile și minunile lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut experiențe bune, experiențe cu Dumnezeu, ar fi dorit cu mult dor să audă despre astfel de experiențe” (p. 539).

„Mă trezesc dimineața cu bucuria de a mă ruga și de a citi și de a aprofunda teologia Bisericii. Dacă mă rog și mă umplu de slava lui Dumnezeu, dacă mă împărtășesc cu El euharistic, dacă Îi spun Lui inima mea, apoi mă pot scufunda în Scriptură. Și în Scriptură Îl găsesc tot pe Dumnezeul treimic, tot pe Dumnezeul inimii mele. Trec de la Scriptura Dumnezeiască la Sfinții lui Dumnezeu și Îl găsesc pe același Dumnezeu. Pentru Care ei au păzit căi aspre [ὁδοὺς σκληράς], grele, dureroase [Ps. 16, 4, LXX]. Pentru Care ei s-au nevoit ani de zile, pentru Care ei au murit mucenicește” (p. 551).

„Căci ce e omul în adâncimea lui? E o minte care simte, care iubește, care dorește. E o minte care gândește în inimă. Și tocmai pentru că gândește în inimă, omul este o inimă rațională, care vrea să spună una sau alta, care vrea să facă una sau alta.  Dar când spun că omul e minte și că e inimă și că el acționează liber, eu mă refer la faptul că omul e un suflet întrupat. Pentru că sufletul lui, prin intermediul creierului său material și al inimii sale materiale și prin tot trupul lui material, format din pământ, acționează și se manifestă” (p. 552-553).

„Dacă dăm la o parte închipuirea de sine, dacă dăm la o parte grandomania, dacă așteptăm numai de la Dumnezeu vindecare, dacă El e odihna și alinarea noastră, inima noastră începe să se manifeste normal. Pentru că inima începe să atragă mintea în ea, mintea coboară în inimă de la sine, pentru că așa gândește mintea: în inimă. Sufletul nostru gândește prin creier în inimă și de aceea are nevoie de o rugăciune fără gânduri, fără imaginație, fără idoli. Și când mintea spulberă din inimă orice gând, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu începe să scrie în mintea celui credincios gândurile Lui” (p. 556).

„Căci oamenii se strâng împrejurul trupului leului, pentru că găsesc adunare de albine [συναγωγὴ μελισσῶν] în gura lui și miere [μέλι] [Jud. 14, 8, LXX]. Și cine e Leul, care are adunare de albine în gura Lui? Hristos! Pentru că albinele cele multe ale Împărăției Lui, adică Sfinții, sunt cele care s-au adunat împreună cu El datorită cuvintelor gurii Lui. Cuvintele gurii Lui sunt pline de miere. El, Cel mort și înviat pentru noi, ne umple de miere veșnică, de dulceață dumnezeiască. […] Altfel am citi Scriptura și cărțile Sfinților ca pe o mare corvoadă, dacă nu ar fi împlinirea aceasta imediată: simțirea slavei Lui, a dulceții Lui fără de margini, care ne umple și ne satură” (p. 560).

„Pentru ca să muți munții de piatră și, mai ales, munții patimilor din tine, trebuie să fii în tine cu Dumnezeul tău. Căci nu poți să faci ceva mare fără El.  De aceea, Domnul ne spune că «acest neam [τοῦτο γένος]» de demoni «nu iese decât numai în rugăciune și [în] post [οὐκ ἐκπορεύεται εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]» [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că Dumnezeu locuiește în noi, dacă locuiește în palatul virtuților pe care noi îl lucrăm dimpreună cu El. Și când El ne-a vorbit despre rugăciune și despre post, despre două din virtuțile Lui, ne-a indicat prin ele toate virtuțile” (p. 653-654).