A prezuma înseamnă a presupune. Iar prezumția sau presupunerea de nevinovăție înseamnă a socoti pe cineva, înainte de a fi condamnat definitiv și irevocabil, chiar dacă e anchetat și judecat, ca fiind nevinovat. Și aceasta, pentru că instanța de judecată e cea care decide vinovăția sau nevinovăția unui om, iar probele împotriva inculpatului nu vorbesc de la sine, ci doar prin gura judecătorului. Pentru că el dă verdictul final.

Însă, știm cu toții asta, judecătorii sunt și ei oameni și pot greși în deciziile lor. De aceea, judecata umană e relativă, poate fi uneori nedreaptă sau cu totul inacceptabilă, atunci când judecătorul are interese meschine sau dictatoriale.

Dar Judecata de obște a lui Dumnezeu e judecată definitivă, dreaptă și irevocabilă, pentru că nu are niciun viciu de procedură și de cugetare asupra fiecărui caz în parte. Dumnezeu nu are nevoie de martori, nu are nevoie de dosare personale ale fiecăruia în parte, pentru că El ne cunoaște pe fiecare în parte de dinainte de a ne crea pe noi, din veșnicie.

Și, pentru El, oamenii sunt de două feluri: păcătoși care s-au pocăit și păcătoși care nu s-au pocăit.

Tocmai de aceea, la Judecata Lui, păcătoșii pocăiți se numesc Sfinți și binecuvântați [εὐλογημένοι] ai lui Dumnezeu [Mt. 25, 34], pe când păcătoșii nepocăiți sunt niște blestemați [κατηραμένοι] [Mt. 25, 41, BYZ], care vor merge întru focul cel veșnic, alături de demoni [Ibidem].

Așa că, dacă instanța de judecată îl poate găsi pe cineva vinovat de anumite fapte penale, pedepsirea sau nepedepsirea lui e una, pe când pocăința sau nepocăința lui e adevărata problemă a omului. Pentru că mulți își pot ispăși pedeapsa penală și, cu toate acestea, să iasă și mai răi ca înainte de a intra în pușcărie. După cum există și situația ca, în pușcărie, omul să se schimbe, să se pocăiască și să se îndrepte cu adevărat, lucru pe care simpla privare de libertate nu îl poate face.

Pentru că schimbarea reală o face omul în el însuși.

Și Dumnezeu la această schimbare se uită și după ea îl socotește pe un om Drept sau nedrept.

Mai pe scurt: cei certați cu legea, cei care au trecut prin închisoare, nu sunt oameni „pierduți” pentru Dumnezeu, pentru că la Judecata lui Dumnezeu contează cum te-ai schimbat, ce ai ajuns și nu unde ai trăit și ce ai făcut. Dacă viața ta, în cele din urmă și până la sfârșitul ei, a fost o viață în pocăință, Dumnezeu te consideră un om Drept, chiar dacă ai făcut păcate și fapte abominabile mai înainte. Căci Dumnezeu se uită la cine a fost omul în cele din urmă, la pocăința lui finală, la îndreptarea vieții lui.

Tocmai de aceea, moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu sunt păcătoșii care s-au pocăit, sunt oamenii care și-au îndreptat viața.

Did you like this? Share it: