Nichita ne-a spus că aici, în Laus Ptolemaei, a încercat cumva să reia experimentul din 11 elegii, „dar, între timp, revelația necuvintelor adumbrise în mine dogmatismul primelor expresii și al primelor revelații despre taina și acțiunea poeziei”[1].

Într-adevăr, în volum există o secțiune numită Împotriva cuvintelor. Aici pune, împreună, problema cuvântului și pe cea a timpului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut, – / ultima literă – de asemeni,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent. // Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului, – / viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost” (Împotriva cuvintelor III).

„Numai timpul are timp” (IV), iar lucrurile, „atunci când nu [mai] sunt/ e ca și când nici n-ar fi fost” (V) niciodată.

„Frunzele se aseamănă cu secundele verzi” și „adevărații copaci seamănă cu orele, sau/ cu zilele cărora le poți vedea/ toate secundele deodată” (I). Putem spune că poetul contemplă sau aude foșnind frunzele timpului sau vede copacul timpului ale cărui secunde sunt ca frunzele.

A vedea toate secundele unei zile înseamnă a fi foarte lucid, foarte treaz, foarte atent la tot ce se întâmplă.

„Cuvintele,/ pești abisali,/ numai sub stratul de lucruri există. // Cum le scoți afară/ în timp,/ explodează” (VI). Prin caracterul lor material, sonor, cuvintele se supun erodării, ca și celelalte lucruri.

„Numele lucrurilor/ nu e niciodată afară” (VII), e strict legat de esența lucrurilor, le caracterizează din interior.

Dar copacii se numesc „copaci”„din înșelătorie doar” (V). Cuvântul care se pronunță și se aude „afară” are o existență efemeră, ca și lucrurile care „atunci când nu sunt/ e ca și când nici n-ar fi fost”.

 Mai mult decât atât, cuvintele pot ucide:

Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…

(VIII)

Altădată am asemănat, ca stil silogistic, acest fragment cu „palinodiia ritoricească” și „vatologhiia poeticească” a Corbului din Istoria ieroglifică[2]. Chiar formularea arhaică „înde ele” (în loc de între ele) poate proveni de la Cantemir, fiind utilizată anterior și de Eminescu, în Scrisoarea IV.

Când Nichita spune: „cuvintele /…/ se neagă tot timpul unele pe altele,/ se ucid/…înde ele, pentru dreptul/ întâiului născut”, se referă la situații concrete, la luptele fratricide, inclusiv între confrații scriitori.

Pentru că oamenii fac din cuvinte arme, cel mai adesea, în relațiile dintre ei, nu vehicule pentru transportul de sine, așa cum și-ar fi dorit Nichita, de la unul la altul, pentru a se adânci în cunoașterea de sine și a celorlalți, pentru a ajunge cu adevărat la dialog (dia-logos).

Lupta „pentru dreptul/ întâiului născut” ne rememorează un episod biblic cunoscut, în care Isav renunță, pentru un blid de linte, la dreptul său de întâi-născut, în favoarea fratelui său, a Sfântului Iacov (Fac. 25, 30-32).

La dreptul întâiului născut se referă Nichita și în alt poem: „Și totuși, mi se cuvine dreptul/ întâiului născut,/ dreptul cifrei 1 mi se cuvine” (Axios, axios! I Expunere). În Sfânta Scriptură, „întâi născut” se numește, simbolic, cel mântuit.

Hristos este „Cel întâi născut din morți” (Apoc. 1, 5), iar în „Ierusalimul cel ceresc” și în „cetatea Dumnezeului celui viu” este „adunarea celor întâi născuți care sunt scriși în ceruri” (Evr. 12, 22-23) – am folosit tot Biblia 1939.

Stilul biblic sapiențial îl recunoaștem ușor – în ciuda limbajului modernist, calitate pe care, însă, de multe ori, o putem percepe chiar în pasajele profetic-poetice/ încifrate/ criptice ale Scripturii – și în poemul care deschide un nou calup de poezii pe tema filosofiei limbajului (sau care poate fi interpretat și ca un singur poem având mai multe secvențe, numerotate de autorul însuși):

Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nicio muzică să izbucnească
din osul nimănui…

Și nici sufletul nu are în sine
liniștea potrivită orelor fericite
legănate în adaosul de alcool blând.

Și nici prietenul cel puternic și apropiat
tristeților și marilor idei.

Și nici femeia credincioasă
ca o bătrână vulpe gravidă și atotștiutoare
în amănunțitele treburi ale câmpiei.

Și nici îngerul tatuat cu hărți,

niciunul
nu este de față.

Numai cuvintele, numai ele
prea puțin doritele, –
ca niște mercenari nervoși
îmi urmăresc gestul inimii amorțind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiționale ale lumii mele

alergând sub ramuri, înotând în mare
levitând în aerul plin de simunuri… [3]

(A inventa o floare I)

Sprijinirea „numai de cuvinte” i-a devenit o suferință, pentru că acestea nu exprimă adâncul sufletului și al experiențelor: „Vai, înțelesul este mai iute decât timpul înțelesului./ Și nici nu există înțeles ci numai/ înțelegere. // Vai, înțelesul prea iute pentru trupul nostru, vorbind/ o altă limbă…” (II).

„Trupul nostru” vorbește „o altă limbă” decât limba sufletului – „pentru că sufletul/ e cu totul altceva” decât trupul (Împotriva mării VI) –, fiind „trupul/ acesta, lent vorbitor” (A treia elegie[4]) al nostru, care „gândim cu gânduri/ și vorbim cu vorbe” (Laus Ptolemaei I Atmosfera).

Nu există „înțelesul” cuvântului, ci numai „înțelegerea” ca stare harică ce depășește limbajul și explicațiile logice.

Oamenii nu înțeleg lucrurile numai în virtutea asimilării unor înțelesuri logice, în virtutea unor explicații raționale. Există o înțelegere care este cu mult mai amplă, care vine de la Dumnezeu și care depășește cu mult toate înțelesurile particulare, mici, fragmentare, ale lucrurilor în parte.

De aceea, într-un alt poem foarte frumos și plin de semnificații adânci al acestui volum, intitulat Cosmogonia, sau cântec de leagăn, Nichita spune: „să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles/ ierburile, iederile, munții…”.

Adică: înțelesuri mai presus de înțelesul banal, care să fie „înțelegeri”, cunoașteri în adâncime ale lucrurilor, chiar dacă nu au înțeles rațional imediat, chiar dacă nu pot fi explicate logic pentru rațiunea omenească banală/ vulgară/ materialistă.

Sunt acele înțelegeri „abia-nțelese, pline de-nțelesuri” (Trecut-au anii) din poezia lui Eminescu, ale cunoașterii prin har, înțelegeri tainice, lăuntrice, care trebuie să „ningă” peste ființa umană, să o umple de zăpada curăției.

De altfel, în poemul acesta (Cosmogonia…) găsim un îndemn la priveghere:

Să nu adormi /…/
Lasă cerul deschis /…/
Să nu adormim, să veghem, să nu adormim /…/

O, veghe gravidă de lucrurile lumii,
să nu te întuneci, să nu te stingi, nu te stinge
acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele
a ta meninge.

Să nu te stingi, să nu lași alt eres
să-ți dea o altă formă frunții,
să-ți ningă înțelesuri fără de-nțeles
ierburile, iederile, munții…

Veghea „gravidă de lucrurile lumii” presupune contemplarea lumii în adâncime, căutarea și cunoașterea adevărului, a Adevărului.

Este privegherea care trebuie să aducă omului învierea deplină, în veșnicie, cu sufletul și cu trupul: „acoperă-ți cu os, cu mușchi, cu piele/ a ta meninge”.

De aceea trebuie „să nu te stingi”, să nu-ți stingi candela sufletului, să nu lași eresul/ erezia/ ideologia falsă „să-ți dea o altă formă frunții”, să-ți deformeze gândirea și simțirea, să-ți strice mintea și inima.

Să asculți ce-ți spune cartea lumii/ protobiblia cosmică, pentru că „ierburile, iederile, munții” îți spun adevărul și nu un eres, îți mărturisesc despre Dumnezeu, Care le-a creat, vorbindu-ți cu „înțelesuri fără de-nțeles” logic imediat, dar pe care le înțelege sufletul mai presus de cuvinte.

De aceea poetul spune:

Dau sfat:
– Către medici, către fiziologiști, către anatomiști:
mai întâi
să se îndoiască de faptul că
inima
e centrul sentimentelor
și creerul
locul gândirii.

Le spun:
în curând se vor vădi acestea,
se va vădi
că bunul simț nu a greșit, ci
inima
e centrul sentimentelor
iar creerul
locul gândirii…
Dar altfel de inimă
și un cu totul alt creer.

(Laus Ptolemaei IV Despre firile contemplative,
despre ce spun ele și despre unele sfaturi pe care am a le da
)

„Altfel de inimă/ și un cu totul alt creer” decât cred medicii, fiziologiștii și anatomiștii. Adică cei care privesc omul numai din punct de vedere material, din perspectiva ideologiei materialiste, ateiste.


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 96-97.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/26/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-3/.

Articolul meu, Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, a fost inclus în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 171-235, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[3] Simun = vânt puternic, fierbinte și uscat, încărcat cu nisip, care bate în Sahara și în Arabia, de la Sud la Nord. A se vedea https://dexonline.ro/definitie/simun.

[4] A se vedea mai sus comentariul meu sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/07/reintoarcere-la-nichita-16/.

El a fost inclus și în cartea mea de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

Did you like this? Share it: