Păcatul e anti-poetic, e anti-frumusețe. De aceea, o așa-zisă „poezie” care să promoveze ca pozitive stările haotice tranzitorii, pătimașe ale omului, debusolarea lui sentimentală sau spirituală, aprinderea lui de pofte carnale sau răutatea, ura și invidia lui, e o „poezie” desfigurată ca și omul care o emite.

Starea de poezie, la care se referea adesea Nichita Stănescu – spre exemplu – este cu totul altceva. De aceea, Nichita vorbea adesea despre daimonul sau Îngerul care venea să îl inspire și fără inspirația căruia cred că nu scria versuri.

Niciunul dintre marii noștri poeți moderni nu au aderat la o astfel de „poezie”, care să glorifice patimile. Mai degrabă se poate susține că au deplâns în poezie asemenea stări, desfigurarea interioară sau vidul sufletesc, întunericul lăuntric, singurătatea fără Dumnezeu, neliniștea, nesiguranța, absența serenității în lumea modernă. Le-au constatat în ei înșiși, dar și la cei din jur, în societatea vremii lor.

Le-au notat în versuri ca să le deplângă, nu ca să le contemple ca pe ceva frumos. Ci ca să se vindece de ele. De aceea, cum spune Blaga, o boală învinsă ți se pare orice carte.

Did you like this? Share it: