Marin Beșteliu, Tudor Arghezi – poet religios, ediția a II-a, ediție îngrijită și prefațată de Sorina Sorescu, Ed. Aius Printed, Craiova, 2014.

*

Ediția întâi a fost publicată în 1999. Iar autorul și-a propus să infirme teza nereligiozității lui Arghezi, impusă de Nicolae Manolescu (p. 15).

Marin Beșteliu considera – foarte corect, zic eu – că „trebuie preluate din teologie observațiile privind natura omului religios. Ni se pare firesc să adoptăm o grilă de abordare adecvată specificității exprese a obiectului de cercetat […] Cultura religioasă este un domeniu impresionant al cunoașterii, cu o tradiție multimilenară și opere excepționale, datorate unor minți strălucite. A asimila această cultură ca diletant este o aventură riscantă pentru un comentator de literatură (s. n.)” (p. 17).

Este o premisă corectă, cu care și eu sunt întru totul de acord! Din păcate, cel mai adesea, criticii literari contemporani sunt nu doar diletanți, ci cu totul ignoranți în materie de religie sau teologie, dar își asumă verdicte cu aceeași autoritate cu care vorbesc despre…fotbal.

Mă așteptam, așadar, ca Marin Beșteliu să depășească stadiul blamat de diletant. Din nefericire însă, citind cartea, nu am putut să constat decât faptul că incultura teologică a autorului este…marcantă.

Dar să luăm lucrurile la rând. În p. 19: „gol de informație documentară privind viața lui Tudor Arghezi”.

„Abandonat de tată de la vârsta de 3 ani, obligat să se întrețină aproape singur de la vârsta de 11 ani […] nimic din biografia vârstei nu a favorizat nașterea și formarea unui viitor mare poet” (p. 22-23).

„Arghezi va construi mai apoi un paradis la Mărțișor pentru copiii săi și, nu întâmplător, își va exercita ca nimeni altul rolul de părinte protector al vârstei candorii” (p. 27).

După ce a plecat de la Liga ortodoxă, l-a acuzat pe Macedonski de intervenție în versurile sale (p. 29).

Arghezi cerea „transformarea mănăstirilor în lăcașuri de cultură și de artă prin adăpostirea [în ele a] cărturarilor și artiștilor tineri fără catedre și ateliere” (p. 33). Iar M. Beșteliu comentează că, în viziunea lui Arghezi, „viața monahală stă la temelia spiritualității românești la care tinerii secolului XX trebuie să se întoarcă pentru a prelungi vocația culturală a mănăstirii” (ibidem).

„În toată lumea n-am avut cui mă spovedi…nici dascăl, niciun prieten mai mare”, la 17 ani, și, văzând că începe să cadă într-o tot mai mare deznădejde, de aceea a intrat în mănăstire (p. 35).

Autorul trage concluzii forțate și lipsite de dovezi cu privire la instruirea religioasă a lui Arghezi și la adâncimea trăirilor sale, numai pe baza unor declarații târzii și făcând abstracție de „pudoarea” poetului și de reținerea sa în privința etalării vieții sale sufletești celei mai intime (p. 37 ș. u.).

Deși „Arghezi a denunțat cu vehemență «metoda Perdillon  și spiritul detectiv» al istoricilor literari, incriminând «curiozitatea maladivă și degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă deasupra epocii lui», generalizând chiar ideea că evocarea și rememorarea trecutului este inutilă” (p. 20), autorul e încercat de tentații detectiviste și, mai ales, psihanalizante, apelând adesea la „psihanaliza modernă” a lui Jung și la terminologia acesteia.

Lui Beșteliu îi fac plăcere și interpretările ezoterice (p. 48).

Observațiile sale sunt reci, distante și sumare și nu au darul să lămurească episoadele importante ale intrării și ieșirii lui Arghezi din mănăstire.

Cu toate acestea, recunoaște că „nu putem ignora momentele de înălțare sufletească datorate experienței monahale. El va evoca înmărmurit poezia ascezei, cea a ceremoniilor vieții mănăstirești, subtilele înțelesuri ale slujbelor religioase din ajunul Crăciunului sau din Postul Paștelor [Paștilor]. Sunt trăiri care l-au apropiat de Dumnezeu, creându-i stări de beatitudine mistică” (p. 51).

Criticul ne oferă la un moment dat (p. 53) un scurt citat din Sfântul Ioannis Hrisostomos, fără să ne spună de unde l-a luat. De altfel, singurele sale repere „teologice” – până la sfârșitul cărții – sunt Rudolf Otto și Iuri Berdiaev, amândoi fiind mai degrabă filosofi ai religiei și nu teologi.

Marin Beșteliu habar nu are de teologia ortodoxă și de exigențele ei ascetice și mistice și de aceea poate să afirme cu seninătate aberații de genul acesta (pe care, de altfel, le întâlnim des în critica românească): „Ierodiaconul [Iosif, recte Arghezi] știe din Cărțile Sacre că revelația nu mai este cu putință. […] Odată cu înălțarea la cer a lui Iisus Hristos, ciclul revelației s-a închis pentru totdeauna în așteptarea mântuirii prin Judecata de Apoi” (p. 57).

Bineînțeles, de aici derivă neînțelegeri grave ale trăirilor și concepțiilor poetului[1].

Criticul nostru, adică, este eretic protestant în gândire. Și nu e nici pe departe singurul, din păcate. Ne-am fi așteptat însă, după cum ne anunța în paginile introductive, să nu mai dăm peste încă un diletant ca să îi suprapună vieții și operei lui Arghezi pe Jung și pe Otto și care să ne prezinte convingerile și reflecțiile sale religioase (bazate pe lecturi minimale și superficiale) în loc de analiză autentică pe textele poetului.

Ni s-au înșelat iarăși așteptările. În general, intelectualii noștri „catolicizați” și „protestantizați” de lecturile lor religioase (și acelea puține) care nu includ deloc cărțile Ortodoxiei, ajung să incrimineze lejer Biserica, pentru că habar nu au despre ce e vorba, și confundă „misticismul ortodox”, în mod convenabil, cu habotnicia…

În Franța, Arghezi îi aprofundează pe Villon, Laforgue, Rimbaud, „dar mai ales pe Baudelaire și Paul Verlaine, pe care îi consideră mari poeți universali, fără nicio legătură cu simbolismul” (p. 62) înțeles ca un curent modern. Aceasta însă este o convingere adâncă personală, originală, pe care nu i-ar fi putut-o insufla-o nimeni poetului (dimpotrivă, ca și azi, în teorie și în dezbateri contau curentele și nu substanța poeziei) și care ar trebui să dea de gândit criticii noastre.

„Cu mâna lui, construiește casa, fiind, după trebuinți, salahor, dulgher, zidar sau meșter care inventează unelte casnice. El sădește pomii, îngrijește straturile de flori, udă grădina de zarzavat sau supraveghează, atoateștiutor, viața orânduită a orătăniilor de curte. Marele poet nu se rușinează să-și vândă produsele în ghereta de la poartă”… și „pe lângă casă înjgheba, în 1935, o tipografie […] plănuind să-și tipărească singur opera” (p. 67).

Astfel, are loc „descoperirea țărăniei ființei sale” și „din străfunduri urcă la suprafață, pentru că sunt cerute, mentalități și deprinderi cu care n-a avut niciodată legături directe. Miracolul se produce: un orășean prin naștere, viață și educație redevine, într-un segment al personalității sale, un autentic țăran ce simte chemarea pământului și forța miraculoasă a muncii în gospodăria proprie” (p. 68).

Mărțișorul [unde locuia] este și un Eden”, în care „sunt conservate deprinderi de viață călugărească: patul tare cu ramă de metal, comănacul păstrat în cuier, masa simplă de brad, icoanele păstrate cu sfințenie. […] Stăpânul Edenului e, de fapt, un schimnic oficiind noaptea ceremonia așteptării și ascultării semnelor din Tării” (p. 69).

Însă autorul ne spunea mai devreme că revelația dumnezeiască s-a terminat, iar acum ne asigură că poetul aștepta „semne din Tării”. Însă aceasta este tocmai confuzia diletantismului.


[1] A se vedea și comentariile mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;

http://www.teologiepentruazi.ro/tag/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

http://www.teologiepentruazi.ro/tag/tudor-arghezi/.

Did you like this? Share it: