Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a.

***

Punctul culminant al acestei iconizări mesianice îl reprezintă însă – printr-o manevră picturală remarcabilă a autorului, dacă privim lucrurile în sens literar – dezvăluirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, care este persoana în sens absolut, persoana ca iubire, Cuvântul care vorbeşte fiecărui om în parte, în taina inimii lui, Cuvântul care este mai presus decât toţi Prorocii, care prin Evanghelia Sa şi prin însăşi prezenţa Lui, ca Dumnezeu întrupat, îl asumă şi îl preschimbă pe om după asemănarea Sa.

Antim rupe zăgazurile bucuriei sale, pentru că înomenirea Cuvântului înseamnă desăvârşirea omului, căci numai Dumnezeu poate să umple setea de iubire şi dorul infinit al inimii omeneşti[1]. Acesta este Mirele ceresc care aşteaptă un răspuns de la fiecare persoană umană, căreia i Se revelează în mod individual şi profund intim, după cum sugerează textul antimian, pe care îl vom reda în versuri, făcând apel din nou la această metodă, pentru a-i evidenţia extraordinarele calităţi poetice:

Că ce doriia Sfinţii aceia Părinţi, noi avem;
şi ce milă aştepta ei, pre noi ne-au întâmpinat;
şi ce priviia ei de departe,
noi cu Evanghelistul avem astăz:
„Carele era din ceput, Care am auzit,
Care am văzut cu ochii noştri, Care am privit
şi mâinile noastre au pipăit pentru Cuvântul Vieţii,
pre Acela vestim şi mărturisim voao
Viaţa cea vecinică, Care au fost la Părintele,
iară acum S-au arătat”,
a Căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao,
mai multă decât avea Părinţii cei Sfinţi de demult,
a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire,
mă îndeamnă să zic acest cuvânt:
„Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii Tale”
[2],
că toţi câţ era din Duh, cu duhul cunoştea
câtă milă era să se verse pre buzele Aceluia.
Dorind şi el, drept aceia,
ca să fie părtaş unii bunătăţi ca aceştiia
zice din tot sufletul
ca să mă sărute pre mine cu sărutarea gurei Sale;
care cuvânt atâta face ca şi când ar zice:
pre Moise nu-l auz căci iaste la limbă împiedicat,
buzele Isaiei sunt întinate,
Ieremia a grăi nu ştie pentru că iaste prunc
şi toţi Proorocii au amuţit;
ci El însuş să-mi grăiască mie
şi să-mi deşchiză voia Părintelui Său
şi în Fiinţa Sa pre mine să mă înveţe,
a Căruia preaiubita Fiinţă pre mine să mă înnoiască
şi râurile învăţăturilor Lui
să se facă în mine izvor de apă mântuitoare
întru viaţa cea vecinică [3].

…cu podoabe de fapte bune
logodnica chiamă către sine pre iubitul Mire zicând:
patul inimii mele înfrumuseţat iaste
cu florile doririlor dumnezeeşti
şi casa mea iaste cu lemnele cele mirositoare
şi nestricate a facerilor de bine întemeiată.
Că pre acest sălaş şi Mirele bucuros să pleacă
şi rămâne acolo până când trece zioa
şi umbra să pleacă
[4].

Această icoană nupţială este profund personalistă, subliniind trăsăturile mistice ale Frumuseţii şi ale Iubirii Absolute. Dumnezeu-omul este Lumină şi Viaţă, dar şi Iubire şi acest lucru se revelează mai ales prin Întrupare, sugerată metaforic prin sărutare, prin „îmbrăţişarea” firii umane.

Asumarea  umanităţii este interpretată ca o sărutare a iubirii, din partea lui Dumnezeu faţă de om. Descoperirea lui Dumnezeu ca realitate personală absolută, care se adresează fiecăruia dintre îndrăgostiţii de Lumina şi de Viaţa lumii, reprezintă revelaţia supremă, ce vizează dezvăluirea acestei icoane, a Chipului dumnezeiesc, în intimitatea inimii fiecăruia, după cum fiecare se pregăteşte şi se „împodobeşte” ca să Îl întâmpine.

Dacă omul nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Iubire, în mod personal şi tainic, dacă nu susţine un dialog neîntrerupt cu însuşi Cuvântul, atunci se anulează pe sine ca persoană, îşi recuză singur statutul şi firea umană.

Dumnezeu este reprezentat, iconizat, numai în relaţie cu omul, cu creaţia Sa, şi numai datorită faptului că S-a întrupat. Această relaţie personală nu poate fi portretizată în dinamica ei, ea este cea care trans-figurează fiinţa umană şi o con-figurează în dependenţă de Hristos. „Persoana este autotranscendere, autexousia, cum spun Părinţii Bisericii.”[5] În această autotranscendere a persoanei şi aşezare a sa în lumina icoanei dumnezeieşti, se află persoana însăşi.

Nu se poate face un portret al unei persoane care se transcende pe sine – dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci ea nu e vie din punct de vedere spiritual, ortodox – decât realizându-se portretul relaţiei, al dia-logului – care impune două persoane, două logosuri –‚ fapt realizat de Antim prin metafora, de origine biblică, a sărutului, ilustrând iubirea şi unirea dintre Dumnezeu şi om, dar şi prin portretizarea „miresei”, ca răspuns ontologic afirmativ la iubirea Mirelui ei ceresc.

Astfel încât icoana lui Dumnezeu îl încorporează şi pe om – mai ales după Întrupare, dar nu numai, căci încă de la facerea omului, acesta a fost creat după chipul Ziditorului său –‚ iar portretul omului nu Îl poate exclude pe Dumnezeu, Icoana sa. De aceea Eminescu, în Memento mori, se adresa astfel lui Dumnezeu: Cine eşti?… Să pot cunoaşte şi icoana ta… pe om.

Nu e un singur portret, ci întotdeauna sunt două, chiar dacă nu ne e uşor să sesizăm aceasta. În icoanele în care sunt reprezentaţi Sfinţii, ubicuitatea prezenţei lui Dumnezeu este sugerată de aurul harului care înconjoară profilul lor trupesc, dar care iradiază şi din ei înşişi, iar Antim a urmărit întotdeauna satisfacerea devizelor iconografice, căci stabilind cu precizie arhetipul, a „portretizat” relaţia, comuniunea, iar nu individualismul egoist, respectând, în acelaşi timp, dogma ortodoxă.

„Logodnica” reprezintă cu adevărat un simbol al transfigurării şi al transcenderii de sine, sugerând elanul extatic al sufletului după Dumnezeu, pentru Care se ipostaziază iconic-alegoric, împodobit „cu florile doririlor dumnezeeşti” şi „cu lemnele cele mirositoare şi nestricate a facerilor de bine”.

„Casa” sufletului şi „patul inimii” reprezintă un loc de odihnă şi de stabilitate prin care este îmbiat Mirele, iar miresmele sugerate mai sus simbolizează emanaţii spirituale „nestricate”, inefabile, indicând impregnarea materiei şi infuzarea ei de către spirit, dar şi opţiunea de dematerializare a sufletului, în acceptarea sensului său ascendent şi transcendent, către Dumnezeu, până când şi trupul va fi transfigurat şi spiritualizat la sfârşitul chipului acestei lumi.

Dumnezeu a făcut un pas decisiv către om prin Întrupare, vrând să-l recupereze pe acesta pentru viaţa veşnică şi omul tinde de aceea către Dumnezeu, pentru că e creaţia Lui. Astfel, Dumnezeu este iconizat în relaţie cu omul[6] iar omul este portretizat ca stare de infinită autotranscendenţă (autodepăşire de sine) şi relaţie cu Dumnezeu, Cel ce „a fugit” după om şi S-a întrupat. Pentru că fiinţa umană a fost creată pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Hristos Se face cunoscut fiecăruia în mod intim şi unic, după intensitatea iubirii sale. Trăsăturile Chipului divin se imprimă în icoana sufletului şi ele sunt vizibile în măsura în care sunt recognoscibile de către persoana umană în ea însăşi. Sufletul este prezentat ca cea mai inefabilă şi mai autentică „pânză” în care se pictează prin autoimprimare Chipul Mirelui ceresc, în funcţie de bunăvoinţa omului în acest sens.

Cu cât este mai sensibilă fibra spirituală a sufletului, cu atât se întipăresc mai bine detaliile cele mai fine ale Modelului divin, prin faptul că „pre acest sălaş (înmiresmat de frumuseţe, al inimii şi al sufletului – n.n.) Mirele bucuros să pleacă şi rămâne acolo”.

Antim foloseşte în aceste fragmente citate sau parafraze scripturistice din Epistola şi Evanghelia Sfântului Ioan Teologul şi din Cântarea Cântărilor, într-un mod cu totul sugestiv, deoarece primul este Apostolul iubirii, iar cartea amintită din canonul biblic, vorbeşte alegoric despre nunta mistică – şi eshatologică – dintre Mirele Hristos şi Mireasa Lui, Biserica sau fiecare suflet omenesc în parte.

Sărutarea lui Hristos este o metaforă biblică pentru revărsarea de har care se pogoară prin cuvintele Lui către cei care le primesc. După Sfinții Părinţi, „izvor de apă mântuitoare întru viaţa cea vecinică” reprezintă harul Duhului Sfânt, interpretare neîndoielnic binecunoscută lui Antim. Astfel încât vederea lui Hristos înseamnă o autotransformare/ transformare de sine în icoana Lui, în imaginea Lui, prin primirea în sine a energiilor Lui necreate dar creatoare, harice, o restaurare a firii umane primordiale, nealterate, nedes-figurate de păcat.

Este de la sine înţeles atitudinea iconodulă a lui Antim, prin poziţia lui de arhiereu ortodox şi implicit, prin împărtăşirea credinţei că cea mai autentică „portretizare” a lui Dumnezeu este omul însuşi (întrucât acest „autoportret” l-a făcut Sieşi Dumnezeu cu mâna Sa[7]), care acceptă imprimarea nefalsificată a Chipului Său, prin aceea că „El însuş să-mi grăiască mie şi să-mi deşchiză voia Părintelui Său şi în Fiinţa Sa pre mine să mă înveţe, a Căruia preaiubita Fiinţă pre mine să mă înoiască”, întru asemănarea Sa.

Metafora nupţială care vorbeşte despre „casa” sufletului şi despre „patul inimii” este inspirată tot din Cântarea Cântărilor. Rămânerea Mirelui în casa sufletului şi odihnirea Lui în patul inimii, până când „umbra să pleacă” (ar putea fi vorba de „umbra” acestei lumi sau de „umbra” sau „vălul” trupului), reprezintă alegoric tocmai acea intimizare foarte profundă, de care aminteam mai devreme.

Auto-iconizarea după Hristos nu reprezintă o anulare de sine – în viziune ortodoxă, care este implicit şi a mitropolitului nostru –, o reprimare a propriei personalităţi, ci o con-figurare de sine prin dorinţa legitimă a alterităţii, cu atât mai mult cu cât această „alteritate” este divină şi reprezintă în acelaşi timp, în mod paradoxal, cea mai mare interioritate şi proximitate pentru persoana umană, care, în primordialitatea sa, a fost creată în comuniune cu Dumnezeu.

Starea naturală a omului este cea comunională, fără ca prin aceasta să se denatureze identitatea ei sau sensul individual al persoanei. Iar comuniunea cea mai adâncă şi mai intimă se realizează, de către fiecare om, cu Dumnezeu, Creatorul său, prin aspiraţie infinită la asemănarea cu El, prin dorul fără saţiu după El.

Antim a prezentat în această predică o istorie concisă a căutărilor reciproce dintre Dumnezeu şi om, pe baza acestei asemănări înscrise în moştenirea genetică şi spirituală a fiinţei umane. Înclinaţia autorului pentru portret are adânci motivaţii ontologice şi teologice.

Întruparea a permis reprezentarea în icoană a lui Dumnezeu-Cuvântul şi a redat lumii sensul ei de imago Dei, universul având pentru Antim o frumuseţe pictural-iconografică. Cerul L-a „ivit” pe Fiul lui Dumnezeu şi pământul L-a „arătat”, încărcându-se amândouă cu demnitatea de a fi simboluri ale Nativităţii. Vom merge puţin mai departe, pentru a face mai evidente cele spuse până acum şi vom arunca o scurtă privire şi asupra altor texte din Didahii.


[1] „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9).

[2] Este o parafrazare a unui verset biblic, aflat la Cânt. 1,1: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul”.

[3] Parafrază a lui Antim Ivireanul la In. 4,14: „…căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”.

[4] Opere, p. 110-113. Ultima propoziţie este parafrază la Cânt. 2, 17: „Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu…”; dar şi întreg acest ultim pasaj este inspirat de aceeaşi carte din canonul biblic.

[5] Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, trad. Sora Eugenia Vlad, Ed. Asociaţia Filantropică Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 14.

[6] În Ortodoxie, Dumnezeu-Cuvântul apare în icoană ca om, având înscris în aură numele „Ο ΩΝ”, „Cel care este” iar singura icoană acceptată tradiţional a Sfintei Treimi aparţine Sfântului Andrei Rubliov şi, pe baza textului biblic care relatează revelarea Ei către Sfinţii Avraam şi Sarra la stejarul lui Mamvri, înfăţişează Trei Îngeri care stau aşezaţi, care stau Faţă către Faţă.

[7] Un Fericit Părinte contemporan, Sofronie Saharov, Arhimandritul mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia), spunea că în fiecare om care se zămisleşte, Dumnezeu Îşi face autoportretul. Avva Sofronie studiase în tinereţe artele frumoase şi pictura la Paris.

Did you like this? Share it: