I-am văzut pe unii că folosesc termenul mistic cu multă ușurință, în caracterizarea unor poeți români.

Însă, în sens cu adevărat ortodox, mistic este cel care are vederi dumnezeiești sau care primește revelații dumnezeiești pentru a înțelege anumite lucruri.

Adâncindu-mă în cunoașterea și explicarea poeziei românești, de la începuturile ei până în perioada modernă (deocamdată), eu am înțeles și am arătat că mulți dintre poeții români nu sunt „iluminiștii”, „platonicienii” sau „nihiliștii” pe care îi prezintă critica literară, ci că au avut (mai mult sau mai puțin, luând fiecare caz în parte) crezuri religioase ortodoxe profunde, care sunt transparente în operele lor, pentru cine are ochi să vadă și nu se lasă ideologizat de tezele vremii.

Însă, în același timp, am folosit cu parcimonie termenul mistic, pentru că el, după cum am explicat, se aplică la cazuri aparte.

Adică, pentru mine, poeți mistici sunt Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Roman Melodul, Sfântul Simeon Noul Teolog sau Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu. Și alții, în măsura în care versurile lor au cuprins revelații  sau iluminări dumnezeiești personale, în mod permanent și copleșitor.

Însă nu îi numesc poeți mistici nici pe Sfântul Dosoftei (în poetizarea Psaltirii – mistic a fost Sfântul David), nici pe Eminescu, nici pe Arghezi, nici pe Ioan Alexandru, nici pe Nichita Stănescu…și pe alții cu atât mai puțin.

Da, eforturile lor poetice au presupus înălțarea spre Dumnezeu, intuiții ale unor sensuri mistice, în viața lor, în univers sau în Scriptură, elevații spirituale și anumite iluminări dumnezeiești, ba chiar, după unele mărturii ale lor, trăiri duhovnicești de ordin superior, în vecinătatea extazului sau chiar extaze. Dar acestea din urmă nu sunt preponderente.

De aici și până la a putea caracteriza poezia lor, în întregime, ca fiind mistică, este totuși o diferență.

Semnificațiile mistice întâlnite în operele lor poetice, într-o măsură mai mare sau mai mică (depinde de fiecare) nu justifică, așadar, caracterizarea operei, în ansamblu, ca fiind mistică. Poate să fie o operă care să aibă, în bună măsură, caracter religios ortodox, dar care să nu fie neapărat mistică.

Am făcut aceste precizări pentru că am observat că există tendința de a abuza de acest termen, în general pentru că cei care fac acest lucru vor să inculce ideea că au înțeles mai mult decât au înțeles cu adevărat sau sunt în stare să înțeleagă.

Însă mulți se grăbesc cu etichetările – sperând să iasă în față datorită lor – mai înainte de a dovedi că sunt în stare să aprofundeze substanța unui text – și aceasta nu la modul delirant-encomiastic, care nu demonstrează nimic, ci analizându-l cu atenție și discernământ.

Did you like this? Share it: