Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [77]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a.
***
După cum am văzut, „marea tulburată” este, în marea majoritate a situaţiilor, o metaforă alegorică pentru lumea nestatornică, pentru viaţa nesigură, pentru patimile sau pentru durerile vieţii, cât şi pentru suferinţa morţii, dar poate fi şi o alegorie pentru chinurile veşnice ale iadului sau pentru activitatea demonică.
Faptul că marea este o creaţie a lui Dumnezeu nu vine în conflict cu felul în care tulburarea ei este uneori provocată de demoni, aşa cum explică Antim iscarea furtunii pe mare – sugerând că „furtunile” care însoţesc destinul uman au aceeaşi sursă nefastă:
Oare pentru ce să certe Hristos stihiile cele neînsufleţite şi nesimţitoare: marea şi vântul? Nu socotesc să fi certat Hristos stihiile, ci pre dracii aceia carii din depărtarea lui Dumnezeu lucrează unile ca acestia, spre ispita noastră. Şi de pe ce mă încredinţez cum să fie aşa? De pe cuvintele evanghelistului Marco, că au zis vântului: taci, cuvânt care era obicinuit Hristos să-l zică la draci, precum au zis în Capernaum la omul cel ce avea duh necurat şi la omul ce au adus pre fiiu-său şi avea duh mut şi surd, precum spune Mathei că tot cu acel cuvânt: taci, au certat vânturile şi marea [1].
Marea este atât de des personificată, deoarece are nenumărate semnificaţii alegorice, presupunând o simbolistică deosebit de variată şi mai ales, o simbolistică „umană”, legată de paralelismul care se face între elementul marin – caracterizat prin instabilitate şi climat intempestiv – şi sufletul omenesc sau universul uman, în general.
Mai mulţi exegeţi ai operei antimiene sunt de părere că pasiunea pe care o dovedeşte autorul pentru acest adevărat complex semantic şi imagologic marin are în sine şi o motivaţie intimă mai profundă, o componentă autobiografică, reprezentată de o posibilă reminiscenţă psihologică a presupuselor călătorii pe mare, pe care el le-ar fi făcut, pe când era purtat în robie sau, poate, în alte condiţii.
Nu excludem această ipoteză, dar – în virtutea a ceea ce am încercat să demonstrăm mai sus, subliniind vechimea impresionantă a acestui topos marin şi rezistenţa sa până în literatura modernă – considerăm că, indiferent dacă Antim a făcut aceste călătorii sau nu şi indiferent dacă a trecut sau nu prin astfel de furtuni devastatoare, mitropolitul nostru era capabil de expunerea artistică a unor astfel de peisaje şi nu avea nevoie, în mod neapărat, de o experienţă personală care să îl inspire în descrierea acestui fenomen natural.
Și aceasta deoarece avea în urma sa o enormă tradiţie ortodox-bizantină, al cărei punct de plecare este chiar din primele veacuri creştine – dacă nu cu mult mai devreme, din perioada veterotestamentară – care asociază viaţa omului pe pământ cu o călătorie printr-o mare vijelioasă, al cărei singur ţărm şi liman este Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, viaţa veşnică.
Deoarece nu este scopul nostru în lucrarea de faţă, nu insistăm în a mai prezenta exemple în acest sens, dar ele sunt fără de număr, în toate cărţile de cult şi în literatura ortodoxă. Un atare topos creştin putea fi cu uşurinţă impropriat şi dezvoltat în mod poetic de autor, servind aceloraşi ţeluri religioase ale ierarhului.
Varlaam avea aceeaşi concepţie ca şi Antim, scriind că marea iaste această lume cu valuri multe. Că aceastâ lume cu adevărat să închipuiaşte mărei, că marea pururea iaste cu fricâ şi cu trudâ, fârâ pace şi fârâ credinţâ: unde-i moarte, acolo arată viiaţâ; când dâ dulceaţă, atunci amârăşte. Pururea iaste prinsa schimbare şi furtuni de scrâbe şi valuri de lăcomii şi necurâţii [2]. […]
Călătoria noastră în această lume iaste foarte sărguitoare, ca o apă repede ce cură. Aşa şi noi curâm şi ne apropiem de moarte, şi dzilele noastre trec ca o umbră de nuâr fărâ de ploae. Ca corabia pre mare ce o bate văntul spre margine, ca o piatrâ din deal la vale cănd să răntună şi nu să poate opri, aşa merge de tare şi viiaţa noastrâ cătrâ moarte. (…)
Călătoreşti în ceastâ lume cum ai înota pre o mare cu valuri şi cu vănturi rele, unde sămt în toate dzile furtuni de scărbe. De o parte bat valurile boalelor şi a neputinţelor, de altă parte valurile năpâştilor şi a sărăciilor, de altă parte valurile nevoilor ş’a greutăţilor celor mai mari [3].
Şi tot el numeşte Iadul marea cea de foc [4] şi matca focului de veci [5], în timp ce omul, deca trece luciul mărei aceştiia, atunci să izbâveşte de toatâ usteninţa şi de toată frica. Cu bunâ nădejde să odihneşte decia, fărâ de nice o trudâ, veselindu-se pururea întru Împărăţiia ace de sus…[6].
În acelaşi sens, în poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii acesteia şi spuma mării: Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu / Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu? (…); Nu-i nimic să stea în veci, toate trece lumea, / Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. (…); Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. (…); Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume / Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume [7].
Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţărei Moldovei, acelaşi autor mărturisea că la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte [8], notaţie în care este evidentă sinonimia metaforică dintre „valuri” şi cumplite aceste vremi [9], pe care era nevoit să le trăiască. Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu aceste cuvinte: Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi…[10].
Peisajul marin al lui Antim se aseamănă, după cum s-a remarcat, cu „felul în care contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii”[11].
Puterea descriptivă a lui Antim o întrece însă pe cea a lui Varlaam şi a lui Miron Costin. Antim demonstrează o extraordinară forţă de vizualizare a lucrurilor, care are, în ceea ce-i priveşte pe ascultători sau cititori, rol participativ, implicator în evenimente, emoţionând puternic.
Ceea ce este interesant la mitropolitul nostru, este faptul că, nu numai atunci când descrie fapte reale, evenimente concrete, ci şi atunci când formulează alegorii – chiar dacă ele pornesc de la un sens scripturistic literal, iniţial, precum cea în care suprapune fenomenul spiritual al închinării idolatre, potopului (ca realitate evenimenţială concretă în Scriptură) este la fel de convingător prin realismul imaginilor, prin forţa plasticizantă impresionantă.
Un mare poet al peisajului marin interpretat în acelaşi mod simbolic, cu aceleaşi semnificaţii, alături de Antim, Varlaam şi Costin, este şi Dimitrie Cantemir. În romanul său alegoric terminat în 1705 (dar publicat abia în 1883), am aflat mai multe fragmente ilustrative ale acestui topos marin.
Un prim tablou se apropie foarte mult, ca demers stilistic şi psihologic, de realizarea lui Antim: Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvântul bine nesfârşind, vântul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să râdica începură (căci şi timpul iernii, când soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era).
Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strângea (ce groaza morţi mintea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De care şi bieţii corăbiieri cuprindzindu-să, unii la adânc, alţii la margine mântuinţa arăta. (…) …holbura corabiia a învârtiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vântul cel de dulf sămănat din pufnet vivor şi din stropitură gârle înlăuntrul şi pe deasupra vasului izvorâră, carea, cu undele fierbând şi amestecându-să, din faţa apii în fundul mării să muta…[12].
Remarcăm, de asemenea, şi un alt fragment ieroglific, infiltrat (ca şi antecedentul) de un lirism irepresibil – şi nici noi nu ne putem abţine de a nu-l contempla în versuri:
Că duhurile muritorilor asemenea sint
vânturilor clătitului aier,
carile și plăcut, și împotrivă
a sufla pot.
Inimile corăbii
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor
ca pre umerile mărilor
plutesc,
sfârșitul lucrurilor liman,
întrarea la liman,
aflarea lineștii
și scăparea din furtună
ieste.
Deci precum adese s-au vădzut
că cu nepaza cârmaciului și cu lenevirea corăbierilor,
acmu în sinul limanului întrați fiind,
aceia pat,
de carea între groznice undele valurilor au scăpat.
Într-acesta chip și lucrurile voastre,
ca un vas de multe valuri
și din multe părți izbit și strânciunat,
acmu la limanul adăpostirii
și la lineștea odihnirii
să fie agiuns socotesc.
Cea mai multă primejdie,
precum să vede, au trecut.
Rămas-au acmu ca în adăpost,
pentru paza vivorului,
fierul să să arunce,
pândzele să să învălească,
funele să să întărească
și vasul, cu nerumpte odgoane,
la margine legându-să,
să să sprijenească,
ca nu cândailea, despre uscat
vivorul duhurilor fără veste scornindu-să,
iarăși mările odată călătorite
și valurile mai denainte trecute
a le poftori să silească,
unde de nu cea de tot prăpădenie,
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie,
poate să să tâmple.
Iată, deoparte,
Inorogul singur cârmaciu,
singur vasul voii sale încotro ar pofti
a-l porni
știe și poate,
carile, în liman întrând,
cu ce odgon și la ce stâncă vasul s-ar lega,
singur din sine voii
și alegerii noastre au lăsat.
Deci despre aceasta parte fără prepus sint
că în adăpostul odihnii vasul inimii sale,
fără nici o primejdie,
cu groase odgoane, cu tari funi
și la credincioase locuri
să va lega,
unde, neclătit rămâind,
vivor cât de repede, furtună cât de mare
și holbură cât de năprasnă a-l mai urni
nu va putea
(că mai pre lesne ieste vântului
o mie de odgoane a rumpe
și o mie de fiiară a smulge,
decât sufletului cinstei purtătoriu
din cuvântul dat a să întoarce) [13].
Îi dăm aşadar dreptate lui Nichita Stănescu, care îl descoperea pe Cantemir ca pe „primul şi cel mai mare poet român” şi „un mare înaintaş al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaş egal cu urmaşii săi şi deci mai tulburător”[14].
Nu credem că Nichita s-a lăsat dus de valul entuziasmului şi nu a cântărit cu mare seriozitate gravitatea afirmaţiilor sale, atunci când a aşezat literatura veche pe acelaşi piedestal poetic, ba chiar cu o treaptă mai sus, faţă de lirica românească modernă şi de monştrii ei sacri, intangibili pentru mulţi, care s-ar feri ca de o erezie de la a face afirmaţii de genul celei a lui Nichita Stănescu.
Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie: Şi ca cum cu vasul pre mare, aşé în primejdie cu sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: „Carii vâslesc pre mare povestesc primejdiile ei” gl. 43, sh. 28). Şi Apostolul dzice: „Cu cât mai mult suntem în trup, ne înstreinăm de la Domnul” (Corinth, Cartea 2 glav.5, sh. 6) [15].
[1] Idem, p. 179-180.
[2] Varlaam, op. cit., p. 156-157.
[3] Idem, p. 334-335. [4] Idem, p. 158. [5] Ibidem. [6] Ibidem.
[7] Miron Costin, Opere, vol. I şi II, ediţie critică îngrijită de P. P. Panaitescu, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1965, p. 115, 116, 117 şi 119 din vol. II.
[8] Idem, vol. I, p. 4. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 167.
[11] Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Ed. Universalia, Bucureşti, 2000, p. 51.
[12] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 158-159.
[13] Idem, p. 369-370.
[14] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f. a., p. 11, 13.
[15] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 78.