Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [78]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a.

***

Întorcându-ne la subiectul nostru, observăm că din literatura bisericească acest topos marin a trecut şi în literatura cultă. Îl întâlnim în poezia preromantică şi romantică. Paul Cornea remarca prezenţa acestui motiv la o serie de poeţi precum Ienăchiţă Văcărescu, Costache Conachi, Nicolae Dimachi, Iancu Văcărescu, Gheorghe Asachi, Zilot Românul[1]. Şi tot Paul Cornea observa foarte corect şi faptul că semnificaţiile toposului acvatic din literatura română nu corespund celor din literatura apuseană.

Comentând o poezie a lui Vasile Cârlova, Eugen Simion aprecia că „luntrea bătută de furtuni este o imagine curentă în poezia timpului”[2]. În poemul enunţat de criticul nostru, Înserarea, poetul accede din spaţiul real, din astă tristă vale (echivalent cu „valea plângerii”), paradigmă a lumii ameninţate de înnoptare, către dimensiunea ei surprinsă metaforic ca o mare în furtună, în care luntrea sufletului omenesc se simte pierdută: Întocmai ca o luntre ce, slobodă, / Nu poate de furtune a mai găsi pământ.

Într-un mod asemănător, Grigore Alexandrescu exprima, în poemul Candela, faptul că „Dumnezeu este limanul ultim, ţărmul spre care se îndreaptă corăbierul (…) când marea este primejdioasă.”[3]: Voi alerga la Tine în dureri şi necazuri, / De oameni şi de soartă când voi fi apăsat; / Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri, / Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat [4].

Gheorghe Asachi vorbeşte despre al vieţei ocean (în poemele La patrie şi La moartea părintelui meu)[5], iar un alt poet care mizează foarte mult pe simbolul marin şi pe feeria acvatică este Bolintineanu, pentru care O mare turburată [e] ca omul pe pământ (Elegie) sau Goniţi din mare-n mare, ferice cel ce-atinge / La port când ale vieţii amari patimi le-nvinge (Virtutea)[6].

Heliade aprecia şi el, în mod similar, că, pentru poet, Ţi-e viforoasă calea, o mare de talazuri! / Şi-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii: / Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri, / Ce morţii înviază şi judecă pe vii (La un poet exilat) [7].

În poemul Pe malul mărei (din ciclul Suvenire), Vasile Alecsandri dezvoltă, comparativ cu starea sa interioară, sufletească, un tablou spectaculos al mării în furtună, din care remarcăm faptul că elementul peisagistic este valorificat numai ca un corelativ al celui spiritual.

În ultimele două strofe ale poeziei, apare aceeaşi imagistică marină, aidoma celei antimiene şi în consonanţă cu secvenţele poetice despre care am amintit anterior, în care sufletul omenesc este perceput ca o mică luntre plutind pe marea vieţii:

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrişoară / Pe luciul viu al mărei de vânt se îngâna, / Şi sub un cer albastru, ca lebăda uşoară, / Azi lin se legăna. // Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie, / Schimbă a mărei faţă în munţi îngrozitori; / Şi-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie / Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători! [8]

Aceeaşi alegorie, receptată însă sub auspicii mai favorabile ale vieţii, se recunoaşte şi în poemul Iahtul (din ciclul Mărgăritarele).

Acest topos marin apare cu predilecţie la Eminescu, unde marea are, de multe ori, acelaşi sens alegoric de lume a deşertăciunilor, ce „îneacă” toate idealurile sub valurile ipocriziei şi ale indolenţei.

E de ajuns să ne reamintim fie şi numai poezia Dintre sute de catarge…, dar o imagine identică întâlnim şi în alte poeme, precum Luceafărul (Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri), Glossă (Ce e val, ca valul trece), Scrisoarea I (oamenii cu inima smerită sunt ca spuma nezărită, iar soarta oarbă ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc), Rime alegorice (Corabia vieţii-mi, grea de gânduri / De stânca morţii risipită-n scânduri, / A vremei valuri o lovesc şi-o sfarmă / Şi se izbesc într-însa rânduri-rânduri), etc., etc.

Exemple mai numeroase vom oferi într-un capitol ulterior, în care vom vorbi despre confluenţa operei eminesciene cu viziunea cosmică a lui Antim şi a tradiţiei literare româneşti şi bizantine. Eminescu era un admirator al literaturii şi al limbii vechi şi nu e de mirare că a împrumutat teme şi motive binecunoscute în cărţile Bisericii[9].

Va geme de patemi / Al mării aspru cânt…(Mai am un singur dor): acest vers face analogia dintre cântecul valurilor pe timp de furtună şi freamătul „marin”, pătimaş – dar şi necruţător – al lumii, în opoziţie cu eu voi fi pământ / în singurătate-mi.

Această analogie dintre marea zbuciumată de valuri şi lumea răscolită de patimi este însă, în cazul poeţilor români amintiţi anterior, una tipic creştină şi bizantină, fiind moştenită din Vechiul Testament.

O vom întâlni chiar şi la poeţii noştri moderni. Şi aici vrem să facem precizarea, absolut esenţială, că inclusiv la marii poeţi moderni, simbolişti sau expresionişti, ca Blaga sau Bacovia, acest topos acvatic nu are alte valenţe decât cele ortodoxe, binecunoscute din literatura noastră veche.

Nu întâlnim nicăieri în poezia românească celebra temă a evazionismului maritim din literatura occidentală, care a făcut carieră mai ales în lirica simbolistă şi care, în Apus, venea din tradiţia iluministă a curiozităţii faţă de mirificul şi exotismul terestru al unor coordonate geografice îndepărtate de Europa.

Dimpotrivă, în lirica românească, fie ea romantică ori modernă, acest topos este unul simbolic, în mod esenţial, şi nu evazionist-exotic, se dezvoltă pe un plan care îşi revendică o legătură cu transcendenţa şi nu în planul orizontal al geografiei terestre.

Dacă la Bacovia, spre exemplu, întâlnim cel mai adesea motivul potopului, al ploilor diluviene de proporţii biblice, ataşat de motivul central al claustrării într-un insuportabil mormânt sau infern interior, la Blaga, aceeaşi temă scripturală a diluviului revine, fără ipostaza ploilor, resimţit ca realitate spirituală interioară, în multe poeme din volumele În marea trecere  şi Lauda somnului, în care poetul constată că Dăinuie veşnic potopul. / Niciodată nu voi ajunge / s-aduc jertfa subt semnul înalt / al curcubeului…// În mare rămâne muntele Ararat, / de-a pururi fund de ape, / tot mai adânc, / tot mai pierdut / fund de ape. (Pe ape).

Marea era şi la Blaga, ca şi la Antim şi în literatura veche, un tablou alternativ la imaginea lumii – după cum putem constata chiar din primul volum –, un simbol al rătăcirii, al pierzării şi al neregăsirii de sine, spirituale: Eu / stau pe ţărm şi – sufletul mi-e dus de-acasă. / S-a piedut pe-o cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte / drumul înapoi. (La mare, din volumul Poemele luminii).

Însă contemplaţia la malul mării presupune atât înţelegerea zădărniciei lumii şi a peregrinărilor epuizante sufleteşte, cât şi durerea incertitudinii de a nu şti dacă poate ajunge la limanul cel lin şi mult dorit în Biserica noastră: O, voi ajunge, voi ajunge / vreodat’ pe malul / acelei mări, pe care azi / o simt, / dar nu o văd? (Scoica) [10]. În acest ultim poem, Scoica, în opinia Zoei Dumitrescu-Buşulenga, marea este „un simbol de adâncimi ale inimii”[11], ceea ce constuie iarăşi un semn identitar ortodox mai mult decât evident.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga – ne reaminteşte Mihai Rădulescu – , a discutat în mod comparativ, în studiul său magistral, Eminescu. Cultură şi creaţie, despre prezenţa mării şi a elementului acvatic la Eminescu, Blaga, Ion Pillat sau Dan Botta. Pornind de la acest studiu şi de la constatările pe marginea dezvoltării temei maritime în opera lui Antim, precum şi de la sesizarea că, în context diluvian, „el discută intim şi aproape cald despre izvoare şi jgheaburi, ca un ţăran de la munte”[12], acelaşi exeget afirmă că atât Eminescu, cât şi Blaga „pleacă şi de la sat, dar şi din spaţiile mari” şi că „întocmai aceasta este concluzia şi pentru Antim Ivireanul”[13].

Trebuie să precizăm însă că formularea antimiană despre iniţierea potopului o secondează pe cea scripturistică (Fac. 7, 11; 8, 2), perspectivă care propune înţelegerea faptului că lumea este creată de Dumnezeu ca un spaţiu intim pentru om, în care el să se simtă familiar cu întreaga creaţie iar nu copleşit de imensitatea cosmică.

Complexul de inferioritate în faţa cosmosului şi a galaxiilor infinite, a întinderilor fără sfârşit, precum este şi marea, e un reflex psihologic uman postum, o traumă dobândită ulterior căderii din Rai, pentru că înainte de aceasta omul se simţea şi era superior cosmosului şi stăpân al lumii, iar nu „trestie” firavă şi tremurătoare.

Însă, după cum observa şi Pascal, chiar şi după cădere, omul nu este înjosit cu totul, fragilitatea „trestiei” este suplinită de faptul că e „gânditoare”, că e făptură raţională, după chipul lui Dumnezeu. Predicile ortodoxe scot în evidenţă tocmai această familiaritate a creaţiei, iar Antim, în asemenea momente, cu scop bine precizat, „este rustic şi gospodar”[14].

Însă „dincolo de chipul romantic şi de cel rural, Antim Ivireanul ascunde faţa omului duhovnicesc şi profund trăitor”[15].

De altfel, acelaşi sentiment de familiaritate cu universul, zidit de Dumnezeu în firea şi conştiinţa umană, este cel care îi determină pe poeţii romantici şi pe Eminescu şi, mai târziu, pe Blaga, să fie solidari cu natura şi să nu cunoască trauma apuseanului în faţa infinitului.

Peisajele poeţilor moderni sunt şi ele tot la fel de alegorice ca şi cele ale lui Antim, în măsura faptului în care ele urmăresc reprezentarea unui peisaj şi al unui univers interior, reliefat de munţi, mări, codri sau izvoare, după cum ei au considerat că elementele creaţiei pot să fie purtătoarele de cuvânt ale modulaţiilor spirituale aparţinând interiorului propriu.

Privindu-l pe Antim din punct de vedere strict literar, l-am putea numi un precursor al limbii şi literaturii noastre moderne, în ceea ce priveşte unele tehnici anticipative şi predilecţia pentru anumite teme literare, ce vor avea un puternic ecou în contextul lumii moderne, cât şi sensibilitatea deosebită pentru frumos şi pentru măreţie imagistică.

Singurele stângăcii ale lui Antim ţin mai degrabă de instabilitatea limbii înseşi, de insuficienta ei dezvoltare ca limbă cultă, la acea vreme, autorul neputând dispune – precum în greacă sau în slavonă – de un material lingvistic şlefuit de un îndelungat şi vast exerciţiu scriptic.


[1] Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 2008, p. 110-117.

[2] Cf. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei române, postfaţa de Valeriu Cristea, ediţia a II-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 47.

[3] Idem, p. 94.

[4] Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985.

[5] Gheorghe Asachi, Opere, ed. critică şi prefaţă de N. A. Ursu, vol. I (versuri şi teatru), Ed. Minerva, Bucureşti, 1973.

[6] Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.

[7] I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977.

[8] Vasile Alecsandri, Poezii, cuvânt înainte de Dumitru Micu, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1985.

[9] Eminescu adesea cumpăra de la anticariate cărţi vechi şi cunoştea cronicile bizantine (conform acestora, spre exemplu, bătălia de la Nicopole a avut loc înaintea celei de la Rovine, aşa încât nu mai putem vorbi de o „licenţă poetică” în Scrisoarea III ), precum şi cuprinsul unor volume omiletice vechi, din care transcria  în caietele sale.

Îi citise pe Dosoftei şi pe Varlaam şi chiar se păstrează un volum din Vieţile Sfinţilor a lui Dosoftei, adnotat de Eminescu, la Biblioteca Universităţii din Iaşi, care l-a cumpărat la cererea sa, cf. Dosoftei, Opere, op. cit., p. LXXV, iar despre Varlaam spunea că, prin el, Duhul Sfânt a vorbit româneşte, cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, vol. II, p. 88. A se vedea şi vol. I din aceeaşi ediţie, p. 404-412, cu privire la multiplele lecturi ale lui Eminescu din literatura veche.

[10] Lucian Blaga, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, prefaţă de George Gană, ediţie îngrijită de George Gană şi Dorli Blaga, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 40, 51, 139.

[11] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – cultură şi creaţie, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 57.

[12] Mihai Rădulescu, op. cit, p. 28.

[13] Idem, p. 29. [14] Idem, p. 28. [15] Idem, p. 30.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *