Problema cuvântului și a numelui e readusă în discuție și clarificată în volumul Necuvintele[1], mai precis în poemul Lupta lui Iacob cu Îngerul sau despre ideea de „tu”:

I

Ceea ce este mai departe de mine,
fiind mai aproape de mine,
„tu” se numeşte.

Iată, m-am trezit zbătându-mă.
Se zbătea în mine „tu”
„tu”, pleoapă, te zbăteai,
tu, mână,
tu, piciorule, te zbăteai
şi deşi stam întins, alergam
de jur-împrejurul numelui meu.

Numai numelui meu nu-i spun „tu”;
în rest însuşi sufletul meu
este „tu”,
tu, suflete.

II

„Ai râs.”
Eu am tăgăduit şi am zis:
„N-am râs”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: „Ba da, ai râs”.

Într-adevăr, numele,
sprijinindu-se
ca într-un toiag
de trupul meu,
s-a azvârlit împotriva lui,
cel fără nume
cel care este numai trup,
împotriva lui „tu”,
trupul tuturor numelor,
împotriva lui „tu”,
tatăl tuturor numelor.

Dar el
când se revărsau zorii
nu s-a mai gândit la mine.
M-a uitat.

III

Schimbă-ţi numele, mi-a zis
şi i-am spus: Eu sunt numele meu.

Schimbă-ţi numele, mi-a zis
şi i-am răspuns:
tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?

IV

El mi-a spus:
Tu te-ai născut pe genunchii mei.
Eu te ştiu de când te-ai născut.
Nu-ţi fie frică de moarte,
adu-ți aminte de cum erai
înainte de a te naşte.
Aşa vei fi şi după ce vei muri.
Schimbă-ţi numele.

V

„Ai plâns”. Eu am tăgăduit şi am zis:
„N-am plâns”. Căci mi-a fost frică.
Dar el a zis: „Ba da, ai plâns”
şi nu se mai gândi la mine.
M-a uitat.

VI

Eu sunt numai numele meu.
Restul e „tu”, i-am zis.

El nu m-a auzit, căci el
se gândea în altă parte.

De ce o fi spus atunci:
„te-ai luptat cu însuşi cuvântul
şi l-ai învins!”

Să fi fost el însuşi cuvântul?

Numele să fie însuşi cuvântul?
…El care este numai „tu”,
tu şi tu şi tu şi tu,
cel care-mi înconjoară numele?

Poetul opune numele cuvântului sau cuvintelor. Cuvintele sunt cele care despart, numele este cel care unește.

Cuvintele denumesc părțile componente ale ființei umane (sufletul, trupul, membrele și organele care alcătuiesc trupul), făcându-le să pară fiecare un „tu” separat de persoană. Pe când numele este cel care caracterizează în mod esențial persoana umană.

Numele este una cu persoana: „Eu sunt numai numele meu./ Restul e «tu», i-am zis”.

Nichita ridică aceste probleme pentru că este preocupat de imortalitate, de ceea ce este neperisabil în om, de ceea ce nu se fărâmițează și nu piere.

Concepția sa este una religioasă și, mai mult decât atât, este biblică/ scripturală și creștin-ortodoxă. În concepția ortodoxă, numele îl caracterizează pe om în mod esențial, este cel ce rămâne în veșnicie și este scris în ceruri.

Dacă omul nu se mântuiește, numele lui piere odată cu el. În parabola pe care a spus-o Hristos despre săracul Lazăr și bogatul cel nemilostiv (Lc. 16, 19-31), bogatului nu i dă numele, pentru că el moștenește Iadul, iar numele lui e șters din cartea celor vii.

În schimb, Hristos le spune Sfinților Apostoli: „Iată, datu-v’am vouă putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va aduce vătămare. Dar nu vă bucurați de aceasta că duhurile [rele] se pleacă vouă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc. 10, 19-20, Biblia 1939).

Atât titlul poemului (Lupta lui Iacob cu îngerul), cât și multe versuri fac trimitere la diferite versete sau episoade biblice.

Astfel, „lupta lui Iacob cu îngerul” face aluzie la un episod foarte tainic din Sfânta Scriptură, relatat în Fac. 32, 25-31 (versetele sunt cf. Biblia 1939):

„Și Iacob a rămas singur. Atunci un om s’a luptat cu el pana la revărsatul zorilor, și dacă a văzut că nu poate să-l biruiască, atunci l-a lovit peste încheietura șoldului și s’a scrântit încheietura șoldului lui Iacob, în luptă cu acel bărbat.

Și i-a zis acela: «Dă-mi drumul, căci se luminează de ziuă». Ci Iacob a răspuns: «Nu-ți voi da drumul, până ce nu mă vei binecuvânta!»

Atunci acela l-a întrebat: «Care este numele tău?» Și Iacob a spus: «Iacob!» Zis-a acela: «Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Israil, pentru ca te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai biruit!»

Dar Iacob a întrebat și a zis: «Spune-mi, te rog, numele tău!» Răspuns-a: «De ce întrebi de numele meu?» Și l-a binecuvântat pe el, acolo.

Atunci Iacob a pus acelui loc numele Peniel, fiindcă, zicea el: «Am văzut pe Dumnezeu față către față și am scăpat cu viață!»”.

Plecând de aici, Nichita a creat o parabolă pentru a ilustra lupta sa cu cuvântul.

Un alt episod biblic la care se face trimitere în acest poem este cel de la Fac. 18, 12-15, când Dumnezeu S-a arătat Sfântului Avraam în chipul celor trei Îngeri și i-a făgăduit că va avea un fiu:

„Și Sara a râs în inima ei și a zis: «După ce am ajuns bătrână, să-mi mai fie a zburda? Iar stăpânul meu e un moșneag!»

Atunci Domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a râs Sara și a zis: Cu adevărat naște-voi eu un fiu, așa bătrână cum sunt?

Este la Dumnezeu vre-un lucru cu neputință? Pe vremea aceasta, când se va împlini anul, voi veni iar la tine, și Sara va avea un fiu!»

Sara a tăgăduit și a zis: «N’am râs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns: «Ba nu! Ai râs!»”

Nichita reproduce aproape identic ultimul verset: „«Ai râs»./ Eu am tăgăduit și am zis:/ «N-am râs». Căci mi-a fost frică./ Dar el a zis: «Ba da, ai râs».”.

Dar, urmărind acest tipar, adaugă și aceste versuri: „«Ai plâns»./ Eu am tăgăduit și am zis:/ «N-am plâns». Căci mi-a fost frică./ Dar el a zis: «Ba da, ai plâns»”

Un alt poem din acest volum se numește chiar Râsu’ plânsu’ și se referă la condiția existențială dramatică a omului.

Făcând o paranteză, trebuie să spunem că râsu’ plânsu’ este o obsesie veche a lui Nichita care apare, sub diferite forme, în multe poeme, începând chiar de la primul volum de versuri. Astfel, el vorbește și despre „chipul râzând sau plângând al lucrurilor” (Dreptul la timp), dar și despre „măștile râzând și plângând ale cuvintelor” (Căderea oamenilor pe pământ).

Însă expresia râsu’ plânsu’ apare, mai înainte, la…Neculce, într-un pasaj plin de poezie de unde (din acesta și din altele) se poate foarte bine să-i fi venit poetului nostru multe sugestii pentru lirica sa:

„Că vinul cel ungurescu dulce s-au făcut venin amar, și râsul plânsu, și voia cè bună groază și frică, și oh, oh, oh!, și bogăția sărăcie și lipsă și blăstăm și osindă vecinică, neuitată și neînchegată”[2].

Cel mai probabil, Nichita a remodelat în versuri acest fragment, mental:

Că vinul cel ungurescu dulce
s-au făcut venin amar,
și râsul plânsu,
și voia cè bună groază și frică,
și oh, oh, oh!,
și bogăția sărăcie și lipsă
și blăstăm și osindă vecinică, neuitată
și neînchegată.

În volumul Respirări găsim și „Ion Neculce, «O samă de cuvinte» așezate în chip de vers de către Nichita Stănescu”.

Întorcându-ne la poemul Lupta lui Iacob cu îngerul…, vedem că și versul „când se revărsau zorii” este tot o preluare din Sfânta Scriptură, din capitolul următor. Contextul este acesta:

„Ci când s’au revărsat zorile, îngerii dădeau zor lui Lot zicând: «Scoală-te! Ia pe femeia ta și pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri și tu, pentru fărădelegea cetății [Sodoma]!»! (Fac. 19, 15).

Dar și nașterea pe genunchi este scripturală: roaba Bilha i-a născut Sfântului Iacov doi fii, dar i-a născut pe genunchii Sfintei Rahila, pentru că ea nu putea avea copii (Fac. 30, 3-5).

Cerându-i-se să-și schimbe numele, poetul refuză, din frică de moarte, considerând că schimbarea numelui echivalează cu pierderea identității și a nemuririi.

Însă Dumnezeu este cel care a schimbat numele unor Sfinți, precum Avraam, Sarra sau Iacov. Dar și după întruparea lui Hristos, El a schimbat numele unor Sfinți: spre exemplu, pe Pandoleon în Panteleimon.

Iar răspunsul: „Nu-ți fie frică de moarte,/ adu-ți aminte de cum erai/ înainte de a te naște./ Așa vei fi și după ce vei muri” nu e în măsură să ne sugereze ateismul poetului, pentru că putem găsi multe exprimări echivalente chiar în Biblie. Și ele se referă la o perspectivă lumească, din afara omului: lumea continuă să existe și după moartea lui, ca și cum el nu ar fi existat pe pământ.

Așa încât nu trebuie să se teamă că i-ar putea muri numele. „Căci pomenirea celui înțelept – întocmai ca și a celui nebun – nu este veșnică, fiindcă, negreșit, în zilele ce vor veni toți vor fi uitați” (Eccl. 2, 16). E vorba de uitarea omenească.

Numai că la Dumnezeu nu există uitare. De aceea: „Schimbă-ți numele”.

Într-un volum viitor, Daimonul îi va cere: „Schimbă-te în cuvinte” (Daimonul meu către mine, vol. Epica magna)[3]. Dar Nichita mai spunea – după cum am arătat undeva mai sus – și: „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”[4].

Iar poetul se întreabă: „Numele să fie însuși cuvântul?”. Dar acel cuvânt care nu este „numai «tu»,/ tu și tu și tu și tu”.

Pentru că numele lui este opera lui…

Semnificativ este faptul că episoadele biblice la care a făcut trimitere se referă la revelarea lui Dumnezeu în fața Sfinților Iacov și Avraam, cărora El le-a schimbat și numele (din Iacov în Israil și din Avram în Avraam).

Înțeleg că Nichita concepea opera sa poetică ca pe rodul unei revelații/ luminări dumnezeiești, de un anumit fel – pentru că nu pot să o asimilez cu revelațiile dumnezeiești ale Sfinților Părinți[5]  – în sensul în care el simțea și recunoștea că multe gânduri și intuiții erau urmarea unor descoperiri din partea lui Dumnezeu.

Iar eu cred cu tărie că aceste luminări de la Dumnezeu le-a primit întotdeauna, în decursul efortului său poetic. Mie mi se pare că, mai mult sau mai puțin acoperit, Nichita a mărturisit întotdeauna despre ele. Putem spune, cel mult, că și-a întețit aceste mărturisiri în ultima parte a creației sale – sau că a început să fie din ce în ce mai sincer, în privința lor – , dar în niciun caz că aceste „revelații” ar fi târzii, adică după ce a început să teoretizeze despre poezia metalingvistică și necuvintele cu care se scrie aceasta.

Eugen Simion a avut și el o „revelație”, atunci când a scris că: „Cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu este poezia lui, luată în totalitate”[6].

Revenind însă la poezia noastră, dacă versurile „El mi-a spus:/ Tu te-ai născut pe genunchii mei” Îl indică pe Dumnezeu ca autorul acestei comunicări, înseamnă că Nichita concepea geniul poetic în același fel ca și Eminescu, anume ca fiind un fiu al lui Dumnezeu, pe care Acesta îl recunoaște ca al Lui, după cum fiii Bilhăi, născuți pe genunchii Rahilei, au fost considerați a fi ai acesteia din urmă.

Iar versurile „te-ai luptat cu însuși cuvântul/ și l-ai învins” ne sugerează că poetul înțelegea necuvintele și poezia metalingvistică, dar și întreaga sa operă poetică, drept o „revelație” (să-i zicem) de la Dumnezeu.

Însă „revelația” lui nu este de genul celor pe care le-au trăit Sfântul Iacov sau Sfântul Avraam. Tocmai de aceea el mai are și îndoieli, și nedumeriri: „Dar el/ când se revărsau zorii/ nu s-a mai gândit la mine./ M-a uitat”.

„Când s’au revărsat zorile”, Îngerii i-au luat de mână pe Sfântul Lot și pe cei din familia sa și i-au scos afară din Sodoma. Înțeleg, deci, că poetul nostru mai are uneori sentimentul că este uitat de Dumnezeu în această „atmosferă de clor…în care îmi duc existența, în ultima vreme” (Președintele Baudelaire)[7].

Dar are și convingerea – după cum spunea într-un poem din volumul anterior – că „El e demn, el e demn!/ I se cuvine, i se cuvine!/ El este! El este!/ El poartă valoarea în sine,/ el are sămânță! // El este, el este!/ El are mir pe frunte!/ Prin el se vede ca printr-un ochean/ nenorocirea/ până când se-nroșesc lentilele de sânge… // Axios, Axios!…[8] // El are vederi prin somn/ El are puterea de-a vedea, el are/ slăbiciunea de-a vedea // El are suflet, e puternic,/ el are trup și este slab. El zice de bine despre pătrat/ deci este puternic./ El zice de bine despre pietre/ deci este slab. // Dar Axios, Axios”/ El este, el e” (Axios, Axios!).

De aceea își revendică „dreptul/ întâiului născut”[9], pe care și l-a revendicat și Sfântul Iacov.


[1] Folosesc și: Nichita Stănescu, Necuvintele, Ed. Tineretului, București, 1969.

[2] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 327.

[3] A se vedea și ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/31/apocalipsa-in-ochiul-lui-nichita-si-despre-ce-trebuie-sa-lasi-in-urma-ta/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/17/reintoarcere-la-nichita-6/.

[5] A se vedea și articolul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/poet-religios-si-poet-mistic/.

[6] Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, ediția a doua revăzută și completată, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 177.

[7] A se vedea comentariul meu mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/reintoarcere-la-nichita-50/.

Și aici:  http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/reintoarcere-la-nichita-51/.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Axios_(acclamation)

[9] Am explicat mai devreme ce înseamnă acest drept. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/23/reintoarcere-la-nichita-54/.

Did you like this? Share it: