Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a.

***

Întorcându-ne la tabloul naşterii, atmosfera aşteptării este foarte serenă, iar nerăbdarea care parcă pluteşte în aer, nu impietează cu nimic asupra calmităţii care domneşte în această noapte aparte. Cosmosul cinsteşte pe Creatorul său prin tăcere, printr-o pace adâncă, „fiind… toate întru linişte şi întru tăcere”.

Cuvântul necuvântător care este lumea iraţională – alogos logos‚ cum îl numea Origen – tace în faţa Logosului creator şi Îl primeşte pe Dumnezeu-Cuvântul în tăcere. Dumnezeu Se smereşte şi Cuvântul tace făcându-Se Om şi venind ca pre un jărtăvnic pre pământ [1], fiind Mielul lui Dumnezeu, carele rădică păcatul lumii [2], de aceea şi creaţia Sa, universul întreg, tace primindu-L.

Dumnezeu-Cuvântul vine pe pământ ca un Prunc, ca cineva care încă nu cuvântează, nu acuză, pogorându-Se ca tăcere, ca pace deplină, ca milă şi iubire, fiind „Cuvântul Lui [al lui Dumnezeu] ieşit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L-a trimis”[3], iar cosmosul se transformă într-o tăcere gânditoare, într-o „com-pătimire” cu Cel ce a luat firea omenească din Fecioară şi pătimeşte naştere ca om.

Acatistul Bobotezei vorbește despre tăcere și la Epifanie: Sfântul Ioan Botezătorul „a tăcut în fața Ta, când ai venit la Iordan, deoarece Tu Însuți i-ai spus: Dacă vorbești celor nelegiuiți și celor păcătoși, botează-mă repede, în tăcere. Nu se cuvine ca gura omului să grăiască cu glas despre Cel ce a venit, Cuvântul lui Dumnezeu, și despre taina ce s-a săvârșit, pentru că Îngerii lui Dumnezeu cu frică I-au stat înainte și toată făptura s-a cutremurat” (Condacul al 6-lea).

Dosoftei descrie lumea aşteptând-şi Domnul şi Creatorul în tăcere, înaintea Judecății Sale: Şi Tu, Doamne, de demult Ţ-ai dat cuvântul / Că eşti Domnul ce-a să giudece pământul. / Cu tăcere toată lumea stă de-aşteaptă [4].

Personificând noaptea, care îşi merge drumul său, şi, după ce şi-a făcut „calea sa jumătate”, s-a văzut „mai luminată decât soarele, întru care au răsărit Soarele Dreptăţii”, Antim personifică, de fapt, un univers întreg, o lume, lumea în totalitatea sa, cuprinsă de întuneric şi luminată de naşterea lui Hristos.

Noaptea aceasta nu mai este un fenomen calendaristic obişnuit, pentru că se transformă într-un timp atipic, dar şi într-un simbol al umanităţii care şi-a parcurs jumătate din istorie, adică acea perioadă cuprinsă între căderea Protopărinţilor şi venirea lui Mesia, în îngheţ spiritual şi în întuneric moral şi teologic, necunoscând pe Dumnezeul cel adevărat. Acesta iese în întâmpinarea omului ca să restaureze lumea în sensul şi în starea ei primordială de lumină: „eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră”.

Expresia lui Antim o regăsim şi în poemul epopeic neterminat Mihaida, al lui Ion Heliade Rădulescu, într-un tablou poetic care are afinităţi sensibile cu atmosfera nativităţii din omilia antimiană: Îşi împlinise noaptea pe jumătate cursul / Şi pare că făcuse o pauză solemnă. / Iar somnul învârtise aureea sa vargă / Şi adormise-ntreaga natură restătută. / Tăcerea pretutindeni domnea în maiestate / Şi luna era plină de toată strălucirea-i [5].

Dar şi la Dimitrie Bolintineanu: Se-nalţă luna plină, e noaptea jumătate (Cleopatra şi Cezar); Şi noaptea prefumată ce-n raze străluceşte / Îşi face jumătate al ei curs fericit (La Elora)[6].

Şi Antim spune nu numai atât, ci şi că Dumnezeu a „ieşit” – adică S-a arătat, S-a făcut văzut, nu mai e „Deus otiosus”, „Deus absconditus”, Dumnezeu necunoscut – „ca un Mire din cămara Sa”, dezvăluindu-Se în ipostaza de Mire, pentru o umanitate epuizată şi dezamăgită de erosuri contradictorii şi de eresuri iluzorii.

Prima ipostază pe care o învederează autorul, este deci, cea de Mire. Lumea – cosmosul întreg – Îl aştepta ca pe Cuvântul său Creator, Maica Fecioară Îl aştepta ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul său, iar Hristos vine către toţi ca un Mire, şi nu numai ca un Mire, ci şi ca Unul care iese „din cămara Sa”, ca un îndrăgostit, ca Unul care este numai iubire – căci dragostea iaste singur Dumnezeu [7].

Antim spune că Dumnezeu-Cuvântul este Cel ce iese „ca un Mire din cămara Sa”, ceea ce constituie o parafrază la Ps. 18, 5, 7: „în soare şi-a pus locaşul Său; şi El e ca un Mire ce iese din cămara Sa. (…) Şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui”. Aceste versete au un evident sens eshatologic, pe lângă cel soteriologic, dar Antim le interpretează şi cu privire la naşterea Domnului, făcând legătura dintre prima şi a doua venire a lui Hristos. Deşi Se arată acum ca un Prunc, El este Mirele care va veni la sfârşitul lumii, în slavă mare, în slava cămării de nuntă, care este Împărăţia Sa.

Această slavă nu o văd la naşterea Lui oamenii adormiţi în noaptea lumii, dar o percep îngerii (şi o fac cunoscută celor care stau treji, păstorilor). Dumnezeu vine ca un Mire deoarece această lume e mireasa Lui – cum tălmăceşte în alte predici Antim –, iubita Lui logodnică [pe care] o răscumpăra şi o curăţiia pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului Său sânge şi foarte frumoasă, făr’ de nicio hulă sau întinăciune o făcea [8].

Despre faptul că nunta are sens eshatologic pomeneşte însuşi autorul într-o altă interpretare, în care afirmă că: A patra [numire a Mântuitorului] să chiamă veselie, că aşa zice Ioann la Apocalipsis, în 19 capete: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să dăm mărire Lui, că au venit nunta Mielului (adecă a lui Hristos) şi muiarea Lui s-au gătit spre Sine” (adecă Beserica)[9]. De aceea, întrupându-Se Hristos, „eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa”.

În lumina palidă care este lumea, Mirele ei vine ieşind din lumina cămării Sale veşnice, din cămara slavei Sale, „eşind la lumină ca Cela ce iaste Lumina cea adevărată”. Există numeroase versete în Vechiul Testament care vorbesc în mod tainic despre naşterea lui Hristos şi, fără doar şi poate, adâncul  teolog Antim le cunoştea, dar el se opreşte aici în mod semnificativ asupra unui loc prefigurat de către Apocalipsă şi îl interpretează în sensul nativităţii.

Bănuim că Antim precizează în primul rând că Pruncul este Mirele ceresc, chiar mai înainte de a spune că este Cuvântul Tatălui, pentru a arăta că El este Începutul şi Sfârşitul: Cel ce S-a născut din Fecioară în iesle este Mirele, Care va veni şi la sfârşitul lumii, Cel care a fost la începutul lumii Dumnezeu Cuvântul, Care a creat lumea prin cuvânt.

Între „Mire” şi „Cuvântul Tatălui” se află şi alte numiri ale Sale, ca „nădejdea tuturor vecilor, bucuriia Îngerilor, mântuirea neamurilor, scularea celor morţi, izvorul milii, rădăcina vieţii”, acestea referindu-se la El ca Dumnezeu din veşnicie şi Mântuitor al lumii.

În aceste pasaje ierarhul-artist a îmbinat cu talent şi într-un mod foarte inspirat, oratoria, naraţiunea, descrierea şi poezia ca stare interioară, ca dispoziţie lirică intrinsecă.

„Mijesc în didahiile Ivireanului şi muguri narativi (…), însă firul epic, subţiat şi lăsat în umbră de spectacolul ideii şi de mizanscena oratoriei, se fluidifică sub arcanele unui lirism alegoric, somptuos şi cu vână de dramatism. Amprenta de naturaleţe, cu turnura oralităţii, dar şi un rafinament al simplităţii, coexistă cu perioadele încărcate în tropi…”[10].

Repetiţiile şi enumeraţiile au rol melodic, ele urmărind să instaureze, prin ritmicitate şi senzaţie psalmodică, o atmosferă spirituală de rugăciune şi contemplaţie, pe fondul unei linişti universale, al unei păci cosmice dominante. În această linişte contemplativă „izbucneşte” Lumina, dar, în mod paradoxal, fără zgomot, fără a provoca stupefacţie în ordinea lumii, ci cu multă delicateţe şi discreţie.

Antim alege să pună în evidenţă două dogme esenţiale cu privire la acest eveniment, şi anume cea a chenozei Fiului lui Dumnezeu şi cea a naşterii Sale din Fecioară, prin două tehnici diferite şi anume: prima prin antiteză, iar a doua prin alegorie.

Antiteza este dublă: pe de-o parte între modul în care Dumnezeu preferă a Se revela lumii, în contradicţie cu aşteptările luciferice ale imaginaţiei umane, iar pe de altă parte, această antiteză subliniază contrastul între firea umană decăzută şi cea restaurată prin întruparea Sa: „eşit-au gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi, sărac, ca să ne îmbogăţească, smerit, ca să ne înalţe la ceriu, ca un Prunc, ca să ne facă pe noi desăvârşit…”.

În ceea ce priveşte alegoria – sau comparaţia alegorică – prin care autorul explică naşterea Mântuitorului din Fecioară şi de la Duhul Sfânt, aceasta este plină de candoare şi de sfială evlavioasă iar comparaţia cu felul în care se formează şi se pogoară roua pe pământ, precum şi selecţia acestor elemente diafane şi gingaşe ca „aburul” sau „roua”, sunt menite să sugereze inefabilul absolut al acestui fapt, pentru care îi este interzis minţii să depăşească distanţa unei alegorii suave, vălurind ca o catapeteasmă taina cea mai presus de fire şi dumnezeiască a înomenirii, a naşterii Domnului.

În continuarea predicii, autorul pune accentul pe minunea naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară şi pe relaţia Maicii Domnului cu Fiul Său, Cela ce iaste începutul fecioriei şi întru tot curat [11].

Sfânta Fecioară naşte într-un mod cu totul diferit de restul femeilor, pentru că naşte fără dureri, fapt care îi prilejuieşte lui Antim o nouă tâlcuire printr-o comparaţie alegorică:

Obicei iaste, în multe părţi, ca tot cela ce ar aduce roadă noao de vânzare iaste iertat de toată datoria vămii lui. Drept aceia, vrednic lucru au fost să fie şi Sfânta Fecioară mântuită de toată vama datoriei naşterii sale, că numai ia singură au adus lumii roadă noao.

Că toate muerile câte au născut în lume au adus roduri vechi, zemislite în tina păcatului celui strămoşesc [o metaforă plină de sensuri şi reverberaţii adânci – n.n.]; iar Acesta pre carele L-au născut Sfânta Fecioară cu adevărat iaste roadă noao, că iaste om zemislit din Duhul Sfânt şi nu numai om singur, ce şi Dumnezeu [12].

Naşterea fără de dureri şi păzirea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu nu sunt explicate, în mod întâmplător, prin îmbrăcarea lor cu acest veşmânt alegorico-teologic.

Autorul predicii Îl numeşte pe Hristos „Noul Adam”, dar şi „roadă noao”, pentru că El este Arhetipul adevărat al lui Adam, cât şi adevăratul pom al vieţii, „rădăcina vieţii”, cum zice Antim, Hristosul euharistic fiind considerat, în tradiţia Bisericii, ca antidotul acelui rod vechi din care au mâncat Protopărinţii şi au introdus în lume durerea suferinţei, a degradării şi a morţii. De aceea, faptul că s-a ivit în lume această roadă frumoasă [13] este însoţit de absenţa durerii şi a stricăciunii, fiind începutul vindecării pentru întreaga lume.

Ar mai fi de precizat aici, că în limba mai veche decât cea a lui Antim, în limba lui Varlaam, de exemplu, „rod” era un termen sinonim cu „neam, generaţie, urmaşi”. Acesta din urmă afirmă, în predica la Naşterea Domnului, că Hristos S-a întrupat ca să scoaţâ tot rodul omenesc din toatâ râutatea care agonisisâ şie pentru neascultarea sa [14].

În virtutea sensului etimologic şi teologic al termenului „rod”, intenţionalitatea lui Antim se luminează şi mai mult, căci e neîndoielnic că acesta cunoştea şi sensul mai vechi al acestui cuvânt, care pentru noi nu are aceleaşi conotaţii ca pentru mitropolit şi contemporanii săi.


[1] Opere, p. 30.

[2] Idem, p. 67.

[3] Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către magnezieni, în col. PSB, vol. I, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 167.

[4] Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 171.

[5] I. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, op. cit., p. 113.

[6] Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, op. cit., p. 118 şi 167.

[7] Opere, p. 39. Cf. I In. 4, 16: Dumnezeu este iubire.

[8] Idem, p. 14. [9] Idem, p. 127.

[10] Florin Faifer, loc. cit., p. 238.

[11] Opere, p. 198.

[12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] Varlaam, op. cit., p. 402.

Did you like this? Share it: