Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a.

***

Predica se încheie cu o rugăciune, nu înainte însă ca Antim să interpreteze darurile magilor, în mod simbolic, ca fiind cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea: în locul aurului, să-I aducem credinţă dreaptă, ca unui Împărat ce iaste al ceriului şi al pământului şi al tuturor adâncurilor; în locul tămâei să-I aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu vecinic; şi în loc de zmirnă să-Ii aducem nădejdia cea bună, că El iaste toată nădejdia lumii [1].

Este lesne de observat că mitropolitul este adeptul unor incursiuni hermeneutice profunde şi al unor interpretări care, de cele mai multe ori, îmbracă ele însele un veşmânt poetic mai degrabă criptic pentru o conştiinţă modernă, secularizată.

El nu încurajează niciodată povestirile largi, fără ecou teologic hermeneutic, nici chiar atunci când tema zilei i-ar permite ample digresiuni narative, ci face să alterneze discursul teologic explicit cu interpretarea poetico-alegorică şi – ca în cazul de faţă – cu mici pasaje ilustrând o naraţiune incipientă, motivaţie mai degrabă pentru un declic liric.

În această predică – dar şi în general, în Didahii –, nici discursul teologic şi nici povestirea nu sunt lipsite de valenţe şi conotaţii poetice remarcabile, pretext pentru o hermeneutică scripturistică impresionantă, după cum în alte omilii, complexitatea figurilor de stil constituia o trambulină pentru soluţionarea metaforică a altor alegorii şi simboluri.

Autorul îşi concepe omilia aceasta ca succesiune a mai multe tipuri de poezie, trecând cu eleganţă de la poemul ritmat şi uneori chiar rimat, în care un rol foarte mare îl au repetiţiile, enumeraţiile şi paralelismul sintactic, la fraza cadenţată şi care are un ritm interior şi o cezură interioară, logică, de la naraţiunea lirică, la tabloul liric şi la o panoramare poetică a spaţiului, de la alegoria poetic-contemplativă la poemul mistico-teologic, ajungând, de la pasajele cu accente imnologice din debut la psalmodia rugăciunii finale.

Categoriile acestea cunosc variaţii şi intersectări dintre cele mai originale, în rândul celorlalte didahii, precum şi alternări consecutive în cadrul aceluiaşi discurs. „Didahiile lui Antim Ivireanul au (…) o remarcabilă poliritmie, un joc neprevăzut al cadenţelor. Avem în vedere nu numai variaţia ritmică de la o predică la alta, ci, lucru cu adevărat izbitor, şi pe aceea din interiorul unei singure predici”[2].

Rugăciunea finală este o întoarcere a atenţiei predicatorului către publicul său, care a fost destinatarul acestei alocuţiuni omiletice. Suntem convinsă că Antim putea fi cu adevărat hipnotizant pentru ascultătorii săi şi că forţa lui, de a-i transpune într-un plan spiritual al vieţii, la un nivel mai puţin accesibil omului obişnuit, era fascinantă.

Autorul nostru este un predicator care ştie, în mod corect, că obiectul adresării sale nu este numai intelectul sau că nu vizează numai latura afectiv-emotivă a personalităţii umane, ci el încearcă – şi reuşeşte – permanent să-şi echilibreze discursul pentru a nu solicita raţionalitatea în dauna afectivităţii şi nici invers.

„Momentele de beatitudine ale revelaţiei, de apoteoză mistică, ambitusul sublimităţii imnice şi sunetul elegiac, acutele interogaţii („întrebăciuni”) retorice şi apostrofele învolburate se intercalează cu paragrafele analitice, cu buchetul lor de noime şi de învăţăminte”[3].

De multe ori, putem spune, ne-a fost greu să discernem între fragmentele prozaice şi cele poetice – dacă ne este permisă această dihotomie –‚ deoarece autorul îmbracă aproape toată omilia într-un lirism subsidiar şi rezistent, ce constituie „armura” nevăzută împotriva cuvântului banal, inexpresiv, împotriva aplatizării mesajului evanghelic, a cărui „contemporaneitate” percutantă cere să fie reflectată în datele unui limbaj actualizat şi revelator şi care este, nu în ultimul rând, poetic.

Dimpotrivă, expresivitatea poetică reprezintă, în plan lingvistico-oratoric, un mod de reprezentare concretă şi corectă a acestui mesaj, al cărui relief şi înălţime mistică este neapărat să fie autentic proporţionate în faţa publicului creştin.

Alternanţa între secvenţele poetice şi cele mai puţin infuzate de lirism, conferă impresia de autenticitate şi echilibru. Autorul ştie că păstrarea unei singure tonalităţi a discursului ar deveni, inevitabil, pedantă, oricât de grav ar fi mesajul, iar receptarea acestuia ar fi coruptă, la intensitatea şi valoarea soteriologică pe care predicatorul este obligat să o aducă la cunoştinţa publicului. Aceasta este însă o discuţie la care vom mai reveni.

Între toate virtuţile literare ale lui Antim, lirismul a fost evidenţiat de toţi exegeţii şi admirat cu prisosinţă, întrucât forţa poetică a excursurilor sale este unică în literatura română veche.

Impresionat de aceasta, Gabriel Ştrempel vorbea de „poemul în proză al primei sale cuvântări”[4] – cea de la întronizarea întru mitropolit –‚ de „un adevărat nou imn Acatist”[5] în prima predică la Adormirea Maicii Domnului, considerând că „toate didahiile la sărbătorile Precistii sunt pline de o poezie sfântă cu totul specială şi atent concepută”[6], de faptul că a doua didahie la Crăciun este „un poem închinat măririi lui Hristos şi Fecioarei Maria, de un rar patetism”[7].

De asemenea, considera că nu am putea găsi „în elocinţa românească veche o pagină mai desăvârşit închegată ca cea din a doua predică la Naşterea Domnului[8], precum şi de faptul că, în general, „Antim ne uimeşte prin însuşirea limbii române în toate nuanţele ei şi prin folosirea acestei limbi în redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelor vremi le-ar fi putut trăi”[9], dăruind literaturii noastre „nenumărate pagini de poezie, adevărate poeme în proză”[10]. Şi, conchide el: Didahiile sunt „o operă de înălţător lirism”[11].

Subscriind cu toată inima acestor afirmaţii – şi nu numai acestora, ci şi altora, asemănătoare, pe care le-au făcut toţi cercetătorii anteriori ai operei antimiene –, am încercat să le demonstrăm cu prisosinţă, prin reconfigurarea sub forma unor versuri libere, a unor texte întinse din didahiile sale, pentru a putea observa cu uşurinţă pecetea poetică aşezată, într-o măsură covârşitoare, asupra acestei opere.

Demersul nostru nu este singular, nici revoluţionar. A apelat la acelaşi procedeu Eugen Negrici, dar şi Nichita Stănescu, ultimul poetizând în acelaşi mod mai multe pasaje din Cantemir şi Neculce şi afirmând explicit şi implicit că istoria poeziei româneşti îi cuprinde şi pe „marii poeţi dinafara prozodiei”[12] şi că de multe ori există poezii care conţin mai puţin lirism decât alte opere în proză şi care fac dovada unor efuziuni lirice fulminante.

*

III. 6. 1. 6. Lumea ca lumină şi podoabă. Tabloul cosmic

Motto:

„Apoi a fost adusă-n fiinţă, pentru cei muritori, lumea cea  muritoare,
Când trebuia să ia fiinţă podoaba stelelor şi crainicul lui Dumnezeu
Şi prin podoabă şi prin mărire şi palatul chipului dumnezeiesc”[13].

„Lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor
spre a fi privită şi contemplată”[14].

Când un mare poet sau un mare scriitor îşi gândeşte opera, „el o face din punctul de vedere al unei concepţii despre lume”[15], considera, pe drept cuvânt, Tudor Vianu.

Pentru a putea înţelege mai bine principiile oratorice şi scriitoriceşti ale lui Antim Ivireanul, trebuie să căutăm mai întâi să cunoaştem modul în care el privea lumea. Motivul pentru care ne oprim asupra concepţiei sale despre univers este atât pentru a studia viziunea sa cosmologică, cât şi pentru a ne apleca asupra unor fragmente literare care abundă în alegorii şi metafore şi care ne relevă un stilist desăvârşit.

Faptul de a-l integra pe Antim în rândul ierarhilor scriitori, extrăgând de aici concluzia finală asupra principiilor sale estetico-literare şi teologico-filosofice, fără o cercetare acrivică a textelor, pentru a urmări liniile de forţă ale operei sale, înseamnă o privire oarecum superfluă şi care se poate dovedi irelevantă pentru a scoate la lumină unele aspecte ale didahiilor.

Considerăm că nu este inutil a ne apropia şi a încerca să studiem perspectivele cugetării antimiene, care ne pot dezvălui temele principale, subiectele de mare importanţă ale gândirii sale, asupra cărora insistă şi revine cu abnegaţie, constituind coloana vertebrală a predicilor.

Vom începe prin a detalia – sprijinindu-ne pe texte – sensul creaţiei universale la Antim.


[1] Idem, p. 201.

[2] Eugen Negrici, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 32.

[3] Florin Faifer, loc. cit., p. 238.

[4] Antim Ivireanul, op. cit., p. 172.

[5] Idem, p. 177. [6] Idem, p. 201. [7] Idem, p. 176. [8] Idem, p. 200. [9] Idem, p. 199. [10] Idem, p. 202. [11] Idem, p. 198.

[12] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, op. cit., p.11-12 ş. u.

[13] Din poemul Despre lume, în Opere dogmatice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, studii şi note de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 150.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986,  p. 78.

[15] Tudor Vianu, Studii de stlistică, ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 377.

Did you like this? Share it: