În Lupta ochiului cu privirea, toate organele de simț produc o formă de vedere, pentru că deschid accesul la cunoaștere, care, lăuntric, formează o vedere a lumii:

„Nările tot un ochi îmi sunt, un ochi/ pentru o lume mai apropiată/ ca și timpanul, ochiul orbului, ca și/ tăcută limba – ochi gustând/ ceea ce ochii mâinii văd numai îmbrățișând”.

De aceea, „ochiul e cel mai adânc, din trupul meu”.

Avem astfel surpriza să aflăm că Nichita avea o concepție înrudită cu a lui Miron Costin, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir și Eminescu. Reamintesc ceea ce spuneam acum câtva timp:

„Autorul nostru [Cantemir] pune văzul mai presus de auz – și, implicit, pictura mai presus de muzică (deși era muzician și nu pictor) – : «că adevărat bună ieste știința audzirii,/ dară mai adevărată ieste ispita viderii». […]

Cantemir ne confirmă, prin urmare, impresia că inclusiv sunetele au, în paginile sale, rolul de a obiectiva contururi picturale. Pentru că sunetele culese cu urechea creează imagini în minte.

În literatura noastră, Miron Costin susținuse primatul vizualului, nu cu mult timp înainte:

«Den cinci simțiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul și pipăitul, mai adevăratu de toate simțiri ieste vederea (s. n.). Că pren audzu, câte aude omul, nu să poate aședza deplin gândul, este așea ce să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate, căte vin pren audzul nostru. Așea și mirosul de multe ori înșală»…etc.

Cum ar zice Cantemir: «părerea părere naște,/ iară știința/ făcliia adevărului ieste».

Pe Miron Costin îl citează și Mircea Scarlat pentru a semnala continuitatea de optică la…Eminescu.

Scarlat considera că rolul ordonator al văzului îl apropie pe Eminescu de poezia veche, dar nu știa însă că acest primat vizual a fost susținut și de Cantemir și Antim Ivireanul – același rol important acordat vederii l-a determinat și pe Sfântul Antim să-și împodobească cronograful cu peste 500 de portrete în medalion”[1].

Se poate spune că Nichita adâncește perspectiva, afirmând că toate simțurile sunt un văz, fiecare în felul său: timpanul e „ochiul orbului”, limba e un „ochi gustând”, iar „ochii mâinii văd numai îmbrățișând”. Pentru că perspectiva interioară care se formează, în urma fiecărei percepții, este o „imagine”.

Dacă cei dinainte spuneau că vederea este mai sigură decât orice altă formă de percepție, Nichita afirmă că toate simțurile determină formarea unei vederi lăuntrice.

Privirea sau simțirea umană este un „ochi…privind/ de dinafară înlăuntru”. Privirea iese afară, dar ochiul interiorizează datele pe care le înregistrează privirea.

Așa încât „lupta ochiului cu privirea” reprezintă vechea dispută dintre interior și exterior, care cunoaște, la Nichita Stănescu, nenumărate formulări poetice.

Aceeași dispută se vădește și în Lupta inimii cu sângele: „Nu pot să-naintez niciunde./ De la eu la eu distanța/ e acoperită de moarte. // Cade înapoi simțământul/ plecării din sine însuși/ Eu sunt cel care păzește poarta/ ca nu cumva eu însumi să fug”.

Exprimarea interiorului în afară este problema care îl macină, pentru că: „dinlăuntru în afară/ numai cuvinte/ oarbe” (Lupta ochiului cu privirea). Cuvinte care nu au ochi, care nu formează în ceilalți vederi ale lăuntrului celui care vorbește.

Iar poetul se simte ca „orbul” care „marea o presimte /…/ Talazul! Talazul! Thalasul! Thalassa![2].


[1] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/04/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-14/.

Comentariul meu a fost inclus în cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. 2. 1, Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 108-109, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Thalatta!_Thalatta!

Did you like this? Share it: