Și aici cred că este cazul să reamintim teoria lui despre necuvinte:

„Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există.

Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare.

Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă.

În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcția unei roți, simplu vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic.

Identificăm trei grupuri genetice ale poeziei: fonetic, morfologic și sintactic. […]

Poezia metalingvistică are ca sursă inspirația […]. «Nu credeam să-nvăț a muri vreodată» sau «Eu cred că veșnicia s-a născut la sat», sau «E timpul, toți nervii mă dor» ne atestă posibilitatea marii poezii care nu mai folosește niciunul dintre mijloacele poeziei. Versuri situate deasupra metaforei, ignorând orice fel de alambic posibil, acesta îmi pare a fi tipul de tensiune semantică spre un cuvânt din viitor.

Necuvintele (ca noțiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris”[1].

Dacă ar fi să aleg, după modelele indicate de Nichita însuși, câteva versuri din acest volum, care să corespundă poeziei metalingvistice, acestea ar fi:

Să cauți un cuvânt care nu există
și să asculți cum timpul devine des. /…/

Vine o vârstă
când adevărul
nu mai suportă martori. /…/

Vine o vârstă pe care
adevărul o vrea singură.

(În grădina Ghetsimani)

Și asta pentru că „prieten îți este niciunul,/ nici doiul, nici nimenea…”, pentru că „mă umflu și mă dezumflu./ Mă umflu de străinătate/ și mă dezumflu de singurătate” (Lupta inimii cu sângele).

Dacă primea pe toată lumea în casa sa, aceasta nu înseamnă că Nichita nu își dădea seama pe cine primește și că nu are niciun prieten…

Și tot el constată: „Orice om prost este o grație”. Mai precis: „Fiecare om prost e o grație groasă/ pentru stelele căzătoare” (Zicere), adică pentru draci. Orice om prost e o bucurie pentru demoni.

În altă poezie spune: „Să stăm pe bănci și să privim prin aerul umed/ întoarcerea Fiului risipitor,/ îl recunosc după înfățișare, după sunet/ și după felul în care mor/ păsările de noapte, deasupra lui” (Contemplație). Adică după felul cum „mor” demonii în jurul lui, cei care au stat „deasupra lui” până de curând.

Dar îl recunoaște „și după frigul plin de reptile amfibii/ încolăcindu-mi-se pe călcâi,/ pe glezne, pe tibii…”. Pentru că reptilele nu se lasă alungate cu ușurință…

Așteptat de moarte, poetul întârzie: „Sunt așteptat, dar eu nu vin/ mai stau, o, mai rămân o clipă,/ miros și gust, verde venin/ la tine doamne, sub aripă” (Arta poetică).

A gusta venin sub aripa lui Dumnezeu înseamnă a accepta suferința, patimile acestei lumi. Fapt pe care îl exprimă încă și mai clar într-un alt poem:

El era făcut să fie pradă,
pradă a cuvintelor alese, –
ca un șoim pe ultima silabă.

El se bucura la simțul
că este hrană,
că este mâncare…

De aceea el
stătea întins pe timp
ca pe-o frigare

și, cu cât ardea mai puternic
în afară,
cu-atât se cocea mai neasemuit
înlăuntru.

Se ridicau din el
în sus, ca un fum de jertfă
cuvinte de neînțeles
cum sunt acestea:

Doamne, Dumnezeule
coif al înțelepciunii
sabie a puterii…

(Eu, adică el)

Cuvintele „de neînțeles” reprezintă o aluzie la Ef. 6, 17: „Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Biblia 1939).

Nichita își asumă aici în mod explicit ipostaza de martir[2] al cuvintelor, care hrănește pe alții cu poezia sa, cu viața sa. Dar sugerează și faptul că necuvintele poeziei – înțelesul ascuns în cuvinte – sunt tainice, după modelul cuvântului lui Dumnezeu, adică după modelul cuvântului adânc, adesea obscur și tainic, plin de înțelegeri dumnezeiești care trebuie descoperite prin efort și iluminare, al Sfintei Scripturi.


[1] Nichita Stănescu, Respirări, op. cit., p. 173-175.

[2] Ne amintim că și în finalul Elegiei a zecea se referea la „martiri odihnindu-se pe ruguri”. A se vedea comentariul meu mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Acest comentariu a intrat în cartea mea, 11 elegii (comentariu literar), cf.   http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/15/11-elegii-comentariu-literar/.

Did you like this? Share it: