Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [86]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a.
***
Mitropolitul Antim Ivireanul a pus arta în slujba misiunii sale. Tocmai de aceea el nu este niciodată un poet naiv sau un admirator romantic al naturii. Dar, în acelaşi timp, poezia textelor sale nu este o simplă figură retorică sau stilistică, ci o izbucnire din interior a sensibilităţii sale artistice şi poetice. Altfel nu ar putea fi atât de autentică. Toate fragmentele care vorbesc despre frumuseţea lumii sunt, de fapt, o tâlcuire parţială la Geneză, la „cartea Facerii”, cum spune el.
De aceea, revine mereu în discursul său, ideea pe care am accentuat-o mai sus, că însuşi Cuvântul a făcut pentru oameni o lume frumoasă şi îmbrăcată în poezie, încă dintru început. În această lume, am văzut că totul vorbeşte raţiunii şi iubirii noastre, totul este logosificat şi este îmbibat de eros[1]: nu numai pentru că sentimentele umane erotizează natura – după cum se vorbeşte despre poezia lui Eminescu –, ci, şi pentru că avem de-a face cu un cosmos creat de la început ca un spaţiu securizant, cu o natură erotizată de către Dumnezeu, adică astfel creată încât să poată să ne asume şi să ne reprezinte afectivitatea, să ne interpreteze sentimentele, ca un actor cosmic – calitate pe care au sesizat-o şi au pus-o în valoare mai ales poeţii.
Natura a fost creată ca un mediu transparent pentru conştiinţa şi erosul uman, un mediu compenetrabil în relaţie cu omul, căci o vedem plină de noimă şi de har, adică prezentând un fundament raţional şi spiritual.
Dumnezeu e Creator iubitor al întregii Sale zidiri, după cum învaţă Antim (interpretând o pildă din Evanghelia după Matei, în care un om avea doi feciori…[2]): Precum un tată din ceşti pământeşti, fiind din sine bun şi drept, are firească dragoste a iubi pre toţi feciorii lui, tot într-o potrivă şi a-i cinsti tot întocmai şi a le împărţi averia şi bunătăţile lui, tot într-un chip (…), aşa iaste de bun şi drept Tatăl tuturor, Dumnezeu, cât toate zidirile, ca nişte faceri ale Lui le-au născut şi bunătatea o face întocmai, la toate, după vrednicia a fieştecăruia. Drept aceia va să cinstească pre îngeri, ca pre nişte zidiri mai aproape şi fără de trupuri, ce strălucesc cu nemurirea, va să cinstească pre oameni ca pre nişte chipuri ale Sale, va să cinstească şi cele neînsufleţite, adică ceriul şi pământul şi toate câte-s pre dânsul [3]. (…) Şi iarăş una câte una le-au cinstit cu oarecare podoabă ce le-au dat [4].
Prin aceste amănunte autorul subliniază aplecarea lui Dumnezeu asupra creaţiei Sale, faptul că nu este un Stăpân neîndurător sau nepăsător, Care ar fi creat-o şi apoi S-ar fi retras într-o transcendenţă absolută faţă de făptura Sa, atât faţă de cea neînsufleţită cât şi faţă de cea însufleţită şi raţională.
Această idee o regăsim la Antim în mai multe predici, dar o întâlnim şi la alţi scriitori religioşi, cum ar fi Varlaam (într-o cazanie care explică ce înseamnă „avuţia” pe care a împărţit-o „un om” celor doi fii ai săi – în parabola fiului risipitor):
Ačastă avuţie le dĕde că-i fâcu cu mente slobodâ şi într’un chip le dede suflet înţelegătoriu şi fârâ de moarte; şi împreună le dârui lumea şi toate câte sămt într’ănsâ; şi asĕmenea le întinse un acoperemănt: ceriul, şi un svĕştnic: soarele şi luna aprinse în casa lor, şi o masâ le aşternu: pământul; şi ploae într’un chip le ploaâ, cum celor direpţi, aşa şi celor pâcâtoşi [5].
Ca o paranteză, este interesant aici de observat că, la Mircea Eliade şi la alţi istorici ai religiilor, casa, locuinţa omenească, este o imago mundi, dar în omiliile bizantine este tocmai invers, universul este de la început creat ca o casă, ca un spaţiu protector pentru om, fiind expresia iubirii lui Dumnezeu pentru om.
În imensitatea şi în diversitatea ei luxuriantă, lumea nu e, totuşi, decât un adăpost, un loc în care omul să se simtă fericit, iubit şi protejat. Varlaam scria că această lume trebuie văzută atât cu „ochiul trupului”, cât şi cu „ochiul minţii”, pentru că este infinit mai subtil creată decât ni se pare nouă, fiind materială şi spirituală în acelaşi timp:
Câci că deca iaste sănâtos ochiul ce iaste în trupul nostru, vede chiar toate faptele: ceriul, pământul, munţii, marea, înâlţimea, adăncul, lumina, întunerecul şi toate fealurile copacilor şi pomilor, fierilor şi peştilor, toate ochiul le vede şi le cunoaşte. Aşa şi mentea, ce se chiamă ochiul sufletului nostru, vede cele vădzute şi cele nevădzute. Întăiu vede pre Dumnedzău, deci vede dvorba îngerilor, cunoaşte fapta cea fără de moarte a sufletului sâu, dup’ aceea alege cele netrecute de cele trecâtoare. (…) Pentr’ace să cade a tot omul creştin să-ş ferească ochiul menţei sale de găndurile păcatelor… Iar de va hi cu unele ca acestea orbit, tot trupul va hi întunecat; că cum iaste trupului ochiul cinste şi frămseţe şi luminâ, aşa şi mentea ce curată iaste frămseţe şi cinste şi luminâ sufletului [6].
Această viziune am întâlnit-o şi la Antim, ascunsă însă în hăţişul de metafore şi alegorii, în profunzimea unor tablouri şi a cuvintelor pastelate pentru a deştepta capacitatea de reprezentare şi de iconizare a realităţii. Aici vedem însă, în mod explicit, dualitatea complementară a lumii.
De la contemplarea naturii mintea este obligată să se ridice la o raţionalitate mai înaltă – ceea ce Antim nu lămureşte foarte bine, dar impune pe întreg parcursul didahiilor –, care o face să conştientizeze adevărul despre esenţa nemuritoare a fiinţei umane, despre nobleţea dar şi despre nimicnicia ei[7].
Observăm că este o teologie comună lui Antim şi lui Varlaam: privirea aceasta spre frumuseţea incomensurabilă şi spre caracterul copleşitor al creaţiei are ca scop înţelegerea propriei alcătuiri şi a propriului sens în lume.
Este o pagină de cugetare profundă – şi care nu este singulară – din Cazania lui Varlaam. Pasaje asemănătoare – ideatic – întâlnim şi la Coresi, şi chiar în interpretarea începutului aceleiaşi parabole a fiului risipitor, amintită mai sus:
Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocmai amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesu şi samavolnicie (raţiune şi voinţă liberă – n.n.). Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totu ce e pre elŭ. (…) Iar celŭ fecioru mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea le primi. Văzu ceriulŭ şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre Ziditoriulŭ. « Văzu », zice, « ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ ». Văzu amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrumuseţatŭ [8].
Ne uimeşte în aceste texte migala creaţiei, impresionanta ei frumuseţe şi armonie. În ediţiile Bibliei din 1988 şi 2001, se spune „cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Ps. 8, 3). Semnificaţia expresiei coresiene[9] „lucrul degetelor Tale” şi a verbului „a urzit”, dar şi sensul întreg al fragmentelor pe care le-am citat din vechile Cazanii, sunt în concordanţă cu ceea ce am comentat deja despre Antim, pentru că pun în lumină atenţia cu care Dumnezeu a creat lumea. Lucrarea „cu degetele” arată fineţea Creatorului, cu care nu numai a făcut, dar a „urzit”.
De aici şi din tot pasajul, se remarcă frumuseţea şi subtilitatea creaţiei, dar şi magnificele ei raţiuni întipărite adânc în însăşi firea, în natura sa. Dosoftei scria şi el, traducând acelaşi verset din Psaltire: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, / Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. / Ai tocmit şi luna să crească, să scază, / Să-ş ia de la soare lucoare din rază. / Stele luminate ce lucesc pre noapte, / De dau cuviinţă, Tu le-ai urzit toate [10].
Aceste imagini antropomorfe (să ne amintim însă că ele aparţin Vechiului Testament, când încă nu Se întrupase Fiul lui Dumnezeu şi antropomorfizarea era cu totul interzisă) nu sunt mitice, ci extrem de sugestive. Ele arată apropierea lui Dumnezeu de om şi de creaţia Lui, faptul că aceasta este sfântă şi desăvârşită şi că Dumnezeu nu se poate scârbi de ea ca necurată, aşa cum susţineau gnosticii, plotinienii sau bogomilii (şi toţi cei care, de-a lungul istoriei, au considerat că Dumnezeu a avut nevoie de un intermediar pentru a crea lumea).
Un Creator care a depus atâta iubire pentru fiecare detaliu nu Îşi va renega niciodată creaţia, în ciuda faptului că o parte din fiinţele raţionale aleg să nu Îi răspundă la fel.
[1] Nu vorbesc de acel eros înţeles denaturat, care, în mod frecvent, îi este opus lui agape, ci de eros ca iubire în general.
[2] Opere, p. 174.
[5] Varlaam, op. cit., p. 14.
[6] Varlaam, op. cit., p.161. De remarcat că faptele, în limba veche, însemna toate lucrurile universului, pentru că acestea sunt faptele Cuiva, Care le-a creat, adică ale lui Dumnezeu. La fel şi faptă era sinonim şi cu făptură, fiinţă, esenţă, alcătuire, după cum se poate deduce din text. Credem că Noica ar fi trebuit să adauge la cuvintele unice ale limbii române şi pe acesta, al cărui înţeles creaţionist s-a pierdut în limba contemporană. Privite din această perspectivă, metafore ca „făptură de lumină” sau „făptură de zăpadă” capătă conotaţii încă şi mai adânci, mai subtile.
[7] „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu e nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă, sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide, pentru că el ştie că moare şi e conştient de avantajul pe care universul îl are faţă de el, din faptul că acesta nu ştie nimic.”, cf. Pascal, Cugetări, text integral, ediţia Brunschvicg, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998, p. 296.
[8] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co, Societate anonimă, 1914, p. 24.
[9] Coresi folosea, după cum am văzut într-un capitol anterior, traduceri româneşti mai vechi ale Apostolului şi Psaltirei.
[10] Dosoftei, Opere, op. cit., p. 23.