Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [87]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a.

***

Am întărit cu exemple din Cazania lui Varlaam şi din cea a lui Coresi, de la vechii noştri scriitori bisericeşti (şi exemplele pot fi înmulţite), ideea de spiritualizare profundă a perspectivei poetice a scriitorilor religioşi. Dar, mai ales, am vrut să explicăm şi mai mult – sprijinindu-ne pe reputaţia Cazaniilor – care este contextul tradiţional al gândirii ortodoxe despre cosmos,  despre lume, pentru ca cititorul (dacă este mai puţin familiar atmosferei interioare a  Bisericii) să-l poată integra pe Antim acestui context.

Radu Albala observa că Antim are o „grandioasă, hiperbolică viziune cosmică a unor galaxii” şi că „este liric în evocarea unor fenomene ale naturii, şi mai cu seamă în evocarea grandioaselor fenomene cereşti, care îl emoţionează, pare-se, cu deosebire”[1].

Cu adevărat, el are o maiestoasă imagine de ansamblu asupra universului, complexă şi armonioasă în acelaşi timp, care cuprinde şi lumea văzută, şi pe cea spirituală, la fel ca la Coresi şi Varlaam, dar într-o descriere mult mai amplă şi mai poetică.

Vrând să aflăm motivul pentru care acest cosmos îl emoţionează şi îl inspiră atât de mult, nu putem ajunge decât la semnificaţii mistice – pe care el însuşi ni le descoperă, dacă facem o lectură atentă a Didahiilor –, foarte înalte ale metaforelor şi figurilor sale de stil, la semnificaţii religioase ale binelui şi ale frumosului în lume.

„Un sens alegoric al predicilor lui Antim îl constituie lupta cu întunericul, înfruntarea, cu semnificaţie bine determinată, a beznei (bezna interioară, la nivel mental este consecinţa păcatului şi a necunoştinţei – n.n.) cu lumina. Sub « lumina cunoştinţei de Dumnezeu », prin care se subînţelege şi «lumina învăţăturii», (soarele şi luna sunt simboluri gravitând pe orbita celestelor revelaţii), «întunericul necredinţei» şi pâcla neştiinţei se vor risipi.”[2], scrie Florin Faifer. Acelaşi exeget recunoaşte că „marea, soarele şi luna, stelele «cu tâmplele lor cele de argint» sunt simboluri”[3] şi, mai mult, că avem de-a face, în opera lui Antim, cu „o pădure de simboluri”[4].

Vom vedea în continuare şi alte semnificaţii simbolice ale acestor elemente naturale, diferite de cele pe care le-am relevat până acum.

Nu numai că lumea este plină de sens şi frumuseţe, dar este, cum am  mai spus, ea însăşi o lumină. În predicile antimiene întâlnim nenumărate metafore, comparaţii şi personificări ale luminii, iar însăşi sfera semantică, în sens larg, a cuvântului lumină (împreună cu verbul „a străluci”, foarte frecvent în Didahii) este foarte mult solicitată.

Crearea lumii ca o lumină reprezintă un autograf al Autorului asupra creaţiei Lui. Dumnezeu este Lumină, Soarele dreptăţii, cum subliniază de nenumărate ori Antim, pe parcursul Didahiilor (pornind de la Mal. 4, 2; 3, 20):

De vreme ce soarele cest simţitoriu, când răsare şi să înalţă de pre pământ, să face pricină şi mijlocitor a multor bunătăţi, că întinzându-şi razele, luminează pământul şi marea, goneşte şi răsipeşte toată ceaţa şi negura, încălzeşte şi hrăneşte toate neamurile dobitoacelor, şi, în scurt să zic, toate le însufleţeşte şi le înviază şi pre toate împreună le bucură şi le veseleşte, dar cu cât mai vârtos Soarele cel de gând al dreptăţii, Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos (pentru care zice prorocul Malahie la 4 capete: «Va răsări voao, celora ce vă temeţ de numele Mieu, soarele dreptăţii»), Carele S-au suit şi au răsărit astăzi în muntele Thavorului, întinzând razele şi strălucirile mărirei dumnezeirii Lui [5].

Dar şi Maica Domnului este o lumină mare: Aleasă iaste cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeieşti şi străluceşte mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului. Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata strălucire, de toate şireagurile stelelor celor de taină să cinsteşte, ca o împărăteasă. Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au izgonit noaptea şi toată întunericimea păcatului şi au adus în lume zioa cea purtătoare de viaţă [6].

Îngerii sunt lumini: îngerii sunt stele [7].

Toţi Sfinţii sunt lumini: trupurile Sfinţilor vor străluci ca soarele întru Împărăţiia Părintelui lor [8] şi ei  sunt pe lângă Hristos ca nişte stele [9].

Sfântul Nicolae luminează ca o făclie aprinsă în casa Domnului [10].

Sfântul Petru este un alt soare de taină trimiţând peste tot pământul razele darurilor şi a facerilor de bine [11].

Iar pe Sfântul Pavel l-a ales Dumnezeu ca luminând ca o altă lună luminată în lume, să răsipească întunerecul închinăciunei la idoli [12].

Sfântul Constantin cel Mare au strălucit (ca) steaoa cea luminoasă [13].

Toţi Sfinţii Apostoli au răspândit credinţa fulgerund, nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune [14], etc.

Sufletul omenesc însuşi este o lumină[15]: sufletul este mai luminat decât soarele [16] şi apare ca o avuţie care iaste mai cinstită decât toate avuţiile ce sunt ascunse supt munţi, sau decât toate câte ocoleşte toată lumea; şi acea frumoseţe luminată a soarelui – cele trei fecioare din predica la Sf. Nicolae – n.n. – iaste să-ş piarză lumina şi podoaba (…); nu voiu lăsa să se lipsească ceriul de stele frumoase ca acestia…[17].

Virtutea, la rândul ei, este o lumină: …bunătatea să asamână focului şi iaste să meargă în sus, în văzduh, unde-i iaste matca, că Dumnezeu iaste foc mistuitoriu şi pară de foc subţire [18]. Lumea întreagă respiră lumină.

Iată deci, că nu numai zidirea sensibilă este inundată de lumină, fiind sub supravegherea aştrilor cereşti, ci cu atât mai mult cea spirituală este iradiantă de lumina cea mai înaltă, dumnezeiască.

Sursa acestei viziuni o putem identifica însă din timpuri foarte vechi, încă de la Sfântul Vasile cel Mare, care vedea soarele şi luna ca doi ochi de foc îngemănaţi pe cer.

Şi tot el este izvorul comparaţiei aştrilor cu sfeşnice, din literatura noastră medievală (vezi Sf. Varlaam şi Cantemir), întrucât Sfântul Vasile este cel care precizează că Dumnezeu a creat luminătorii cereşti, în ziua a patra, ca pe nişte lămpi în care a pus să ardă lumina creată în ziua întâi. Şi că, la fel, Sfinţii sunt luminători şi vehicule ale Luminii dumnezeieşti a lui Hristos[19].

Această hermeneutică s-a perpetuat în toată literatura patristică şi bizantină[20].

Dar să vorbim în continuare despre semnificaţiile luminii, care se revelează de la sine, pe măsură ce ne adâncim în text, în interpretarea imaginilor seducătoare din punct de vedere literar şi stilistic şi a metaforelor revelatorii, care sunt nenumărate în paginile Didahiilor. Citatele lungi considerăm că sunt ilustrative şi esenţiale, iar nu de prisos, pentru a ne însoţi în această cufundare în logica antimiană.

Astfel, izvorul acestei lumini tainice, care împânzeşte tot universul este Dumnezeu, iar beneficiarul este omul:

Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste aceia ce arată soarele spre pământ, că deşi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stelelor, iar lăsând celialalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, spre dânsul luminează cu razele sale, spre dânsul împodobeşte cu toate feliurile de copaci, spre dânsul încununează cu florile, spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit.

Asemene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai mult făr’ de asemănare arată marele Dumnezeu Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile Lui toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, după cum zice David [Ps. 15, 2], iar spre acest suflet are pusă toată dragostea Lui cea dumnezeiască; (…)[21].

Minunată imagine a soarelui, ca „împărat al tuturor stelelor”, al cărui „umblet necontenit” supraveghează pământul, învăluindu-l în lumina care îl vivifică! Autorul ne descifrează el însuşi analogia cu Dumnezeu Creatorul şi Proniatorul lumii, dar faptul în sine al decriptării alegoriei nu scade însă, cu nimic, din frumuseţea şi ineditul acestei fabule duhovniceşti, ci o întregeşte cu sensuri mistice. În fragmente de acest fel, intransigentul şi asprul mitropolit îşi dezvăluie delicateţea, sensibilitatea şi gingăşia inimii sale, care exprimă atâta compasiune, încât să îmbrace tot universul în lacrima frumuseţii poetice.

În prelungirea unei tradiţii ecleziastice foarte vechi, motivaţiile interioare ale autorului transcend, însă, simpla admiraţie a pitorescului naturii, după cum, depărtând vălul alegoric, semnalează el însuşi. Interpretarea spre care indică Antim – iar noi ne permitem să împrumutăm cuvintele lui Varlaam –‚ ar fi că oamenii nu pute pricepe că de sămt faptele lui Dumnedzău atăta de luminate şi frumoase, cumu-i soarele şi stelele, darâ cu cât mai vărtos va hi Acela Carele au dzis şi s-au fâcut acestea! Că de străluceşte soarele atăta, ce iaste zidirea Lui, darâ cu căt mai vărtos va strâluci Acela, Ziditoriul! [22]. Această învățătură o descoperim la Sfântul Vasile cel Mare și la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De asemenea, urmărind finalitatea pedagogică a didahiilor, este lesne de acceptat această interpretare.

Sursa teologică a unor astfel de imagini profund poetice este lesne observabilă şi în contexte neteologice (sau care nu sunt specific teologice), în tradiţia literară românească, ca spre exemplu, în interiorul unui roman istorico-fabulistic cum este Istoria ieroglifică. Răsăritul de soare şi apusul de soare sunt surprinse în imagini magnifice de Cantemir. Zorii dimineţii se descoperă când făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune [23]. Iar noaptea cade după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei [orizont] îşi sloboade şi lumina supt pământ îşi ascunde…[24].

Sunt demne de remarcat similitudinile dintre viziunea lui Cantemir despre părintele planetelor şi cea a lui Antim despre împăratul stelelor, şi dintre ochiul lumii cantemirean şi imaginea aştrilor ca nişte ochi deschişi spre lume, din didahiile antimiene. Făclia cea de aur are şi ea întemeiere scripturistică, dar şi omiletică, în lămpile aprinse de Dumnezeu pe cer, în casa universului (casă = biserică), de care pomeneau Cazaniile lui Coresi şi Varlaam, în timp ce lumina care apune sub pământ se regăseşte aidoma, ca expresie, în Prohodul Domnului, care se cântă în Vinerea Mare, cu referire, evident, la Hristos.

Însă, simetria dintre viziunile solare ale celor doi mari scriitori ai medievalităţii noastre nu se opreşte aici şi ne dezvăluie, cu alte ocazii, apropieri surprinzătoare. Pentru a marca momentul înserării şi al începutului nopţii, Cantemir reproduce aceeaşi scenă cosmică, ca şi Antim: după ce ochiul cerului să închidea şi perdeaua nopţii peste faţa pământului să trăgea, [candelele] toate să aprindea [în templu][25] – şi ne amintim de omilia la Sf. Nicolae. În altă parte, scrie că soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face [26], ceea ce ne provoacă din nou exerciţiul anamnetic şi ne trimite la imaginea antimiană cu soarele carele stinge cu lumina lui toate celialalte lumini, reprodusă de noi la începutul acestui subcapitol.

Imaginea respectivă provine însă din Hexaemeronul Sfântului Vasile: „Pe cer sunt o mulţime nenumărată de stele, dar toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să risipească întunecimea nopţii. Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat” [27].

O regăsim nu numai la Antim şi Cantemir, ci şi la Nicolaus Olahus, în nişte versuri compuse la moartea lui Erasmus de Rotterdam: Căci, după cum biruieşte soarele stelele toate, / Astfel şi el pe ceilalţi tot învăţaţi i-a-ntrecut [28].

De asemenea, într-un alt loc, Dimitrie Cantemir pictează în acelaşi stil alegorico-simbolic tabloul înserării: ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, [şi] la locul orânduit să coborî [29].

Scopul instrumentării expresiilor plastice de către Antim este, aşadar, ca de la lumina sensibilă să ajungem la lumina spirituală, aşa după cum filosofează şi Dimitrie Cantemir:

„Căci pe cei ce socotesc că lumina acestei lumi este lumina cea adevărată, Domnul îi numeşte orbi şi călăuze ale orbilor (Mt. 15, 14), mai ales pentru că lumina acestei lumi este întuneric, precum bine a cunoscut Iov (38, 19) că noi în întuneric ne învârtim. (…) Nici să cauţi vreo altă frumuseţe sau vreo altă lumină mai frumoasă şi mai strălucitoare decât cea dumnezeiască, pentru că tot El zice: Eu sunt lumina lumii (In. 8, 12)”[30].

---

[1] Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 113.

[2] Florin Faifer, loc. cit., p. 230.

[3] Idem, p. 239. [4] Idem, p. 235.

[5] Opere, p. 74.

[6] Idem, p. 19. [7] Idem, p. 124. [8] Idem, p. 10. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 50. [11] Idem, p. 58. [12] Idem, p. 61. [13] Idem, p. 116. [14] Idem, p. 6.

[15] Acest lucru era afirmat încă în Vechiul Testament. Spre exemplu, în Pilde 20,27 se spune: „Sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului”.

[16] Opere, p. 146.

[17] Idem, p.51. [18] Idem, p.49.

[19] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p. 133-134.

[20] În sprijinul acestei afirmaţii, putem aduce o mărturie de la Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. XI): „Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută şi alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori: cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. (…)

Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.”, cf. Filocalia Românească, vol. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 56-58.

[21] Opere, p. 211.

[22] Varlaam, op. cit., p. 397.

[23]  Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit, p. 76.

[24] Ibidem. [25] Idem, p. 131. [26] Idem, p. 178.

[27] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron…, op. cit., p.144.

[28] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 20.

[29] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 288.

[30] Dimitrie Cantemir, Divanul…, op. cit., p. 267.