Fac o paranteză teoretică. În privința necuvintelor, s-a observat că

„termenul de necuvânt nu este, de altfel, o invenție absolută a lui Nichita Stănescu. El este folosit la noi, pentru prima oară, în definirea poeziei, de Lucian Blaga, care prelua, la rândul său, sugestia rilkeană a neîncrederii în cuvânt: «S-a spus că poezia ar fi o artă a cuvântului. Dar poezia e o artă a cuvântului numai în măsura în care e și o artă a necuvântului. Într-adevăr, tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viață»”[1].

Între cei doi poeți există, desigur, diferențe de înțelegere a necuvântului. Pentru unul este tăcerea din cuvânt, pentru celălalt este acea parte a semnificatului care nu transpare automat prin simplul enunț, un adânc abisal al semnificației. În ultimă instanță, putem accepta însă că tăcerea lui Blaga tinde spre o interpretare asemănătoare cu cea instrumentată de Nichita Stănescu.

Ba chiar o poezie din acest volum ne confirmă că o astfel de apropiere este posibilă:

Să văd dacă se vede,
eu gheară de pisică
mi-am pus, prelungi, drept gene
la pleoapa mea antică.

Și-un muget gros de taur
continuă sprânceană
culcat peste privirea
mea, dreaptă, caldeeană.

– Eii, ce vezi, spune-ne, spune-ne!
– Văd cuvinte.
– Spune-le, spune-le!
(Eu tac sub ciocârlii ca și-nainte)

(Ce?)

Mai mult decât atât, putem considera necuvântul ca o problemă a poeziei moderne sau pe care poezia modernă a ridicat-o în mod deosebit.

Când Nichita a spus – după cum am văzut puțin mai devreme[2] – că „poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă”, în mod evident, nu s-a referit numai la poezia sa, ci s-a referit la un fenomen cu mult mai vast, pe care modernii l-au sesizat și l-au pus în discuție.

Aluziile lui Nichita la Baudelaire și la simboliști nu sunt superflue.

În această privință, ne-au reținut atenția sesizările lui Ion Pillat, despre un Baudelaire care nu mai este „poetul decadent, cum l-a văzut majoritatea contimporanilor săi și critica secolului al XIX-lea”, ci „poetul mistic și catolic, creatorul unei ordini spirituale noi și, în același timp, păstrătorul celei mai curate tradiții franceze”[3]. Care este „urmașul cel mai autentic al lui Racine, prin luciditatea analizei patimii umane, dar și cel mai racinian mânuitor al versului francez, al alexandrinului tradițional”[4]. Ba chiar este „cel mai medieval dintre moderni”[5], a cărui inspirație e „contemporană a lui Dante și Villon, ca și a lui Balzac și Dostoievski”[6].

Și, adaugă Pillat:

„am văzut pe un Baudelaire, pe un Claudel, pe un Valéry, priviți la un moment dat ca revoluționari de contimporanii ancorați în litera moartă a imitării, fiind, în realitate, adevărații stegari ai tradiției franceze”[7].

În acest sens cred că putem să îl receptăm și pe Nichita Stănescu, „revoluționarul” inventator al necuvintelor, care este însă un stegar al tradiției poetice românești.

Ne amintim și ce spunea în Președintele Baudelaire[8]: „El a deplâns alături de mine/ situația jalnică a albatroșilor/ și rărirea în lume a codrilor de simboluri,/ degradarea cuvântului și versul alb”.

În cazul unui poet mare, așa cum e Nichita, cea mai mare revoluție pe care o produce în poezie este el însuși. Inovațiile la nivel poetic sunt urmarea faptului că se pune pe sine în versuri. Sufletul său „cu lumină proprie” (parafrazez un vers din Înserare de toamnă).


[1] Oana Chelaru-Murăruș, Nichita Stănescu – subiectivitatea lirică. Poetica enunțării, Ed. Univers, București, 2000, p. 166.

[2] A se vedea și: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/14/reintoarcere-la-nichita-57/.

[3] Ion Pillat, Portrete lirice, ediție îngrijită și prefață de Virgil Nemoianu, EPLU, București, 1969, p. 131.

[4] Idem, p. 141. [5] Idem, p. 147. [6] Idem, p. 148. [7] Idem, p. 300.

[8] A se vedea poemul reprodus mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/reintoarcere-la-nichita-51/.

Did you like this? Share it: