Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a.

***

În ceea ce o priveşte pe regina nopţii – după expresia lui Eminescu –‚ luna, Antim îi conferă o demnitate imperială asemănătoare cu a soarelui (care stăpâneşte pământul), aceea ca să stăpânească marea [1], adică marea vieţii tulburate şi valurile popoarelor care trebuiau să-şi potolească furtuna patimilor şi să fie prinse în mreaja cuvântului mântuitor.

În acelaşi timp, luna are şi acea impasibilitate a frumuseţii şi purităţii, autorul îmbrăcând-o, cu eleganţă poetică, în veşmântul diafan al inocenţei, al nevinovăţiei ce pluteşte pe deasupra patimilor omeneşti necugetate:

Între celelalte idiomata adecă alsăuiri ce are luna are şi aceasta: când iaste plină să scoală asupra-i câinii, ca nişte vrăjmaş, cu luptă şi nu încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei; şi cu acestia toate, ia fiind curată şi nevinovată, luminează şi călătoreşte călătoriia ei, făr’ de zăticneală [2].

După cum soarele luminează şi încălzeşte pământul, luna luminează în întunericul nopţii păcatului şi este stăpână[3] peste marea vieţii, trecând cu serenitate peste cumplitele valurile mării [4].

Marea nu este niciodată calmă în opera lui Antim, ci întotdeauna personifică zbuciumul vieţii şi al lumii în care a pătruns morbul păcatului şi al haosului. Lumina lunii intră în antagonism cu întunericul şi cu dezordinea, ea reprezentând o lume în care domneşte pacea şi armonia.

Cerul înstelat, soarele şi luna sunt icoane ale unei frumuseţi inefabile, ale unui tărâm aflat foarte departe, infinit de îndepărtat, de patimile celor pământeşti, o lume infailibilă în faţa atacurilor nebuneşti, dar şi naive, ale celor ce „nu încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei”.

Ca o completare a ceea ce spuneam mai devreme, că cerul înstelat are ca prototip Biserica[5], a cărei lumină e, în primul rând, Dumnezeu, dar în care luminează şi Îngerii şi Sfinţii care s-au făcut pe ei înşişi transparenţi pentru această lumină dumnezeiască – deoarece pre înger şi pre om i-au făcut Dumnezeu după chipul Său, precum zice la capul cel dintâi al Facerii…[6] –, observăm că în această predică Antim îşi întemeiază întreg discursul pe ideea paralelismului între cei mai mari dintre Apostoli, Petru şi Pavel, şi cei „doi luminători mari”.

Astfel că Petru au stătut în Beserică, ca alt luminător mare, pentru căci s-au arătat ca soarele luminând peste Beserica Celui Înalt. Iar Pavel au fost stătut luminătoriu mai mic, însă asămânător soarelui, cu lumina, cu strălucirea, cu bunătăţile, cu vredniciia şi cu slava [7].

Şi tot despre Sfântul Petru scrie că s-au arătat ca alt soare, luminând în casa Celui Înalt [8], iar către amândoi Apostolii îşi îndreaptă rugăciunea, implorând: căutaţ din ceriu, ca nişte luminători mari tăriei cei de sus, spre noi carii şădem întru întunerecul şi umbra morţii. Mângâiaţi-ne pre noi, ticăloşii, cei ce şedem în valea plângerii…[9].

Această „vale a plângerii”[10] reprezintă pământul unde a fost exilat Adam, dar poate fi interpretată şi ca un relief spiritual, aflat undeva departe de cer, unde rămân cei ce nu se înalţă la mari şi la înalte gânduri [11] şi nici nu îşi fac mintea lor muntele Thavorului [12] ca să vadă lumina adevărată [13].

E adevărat că uneori poate părea că în textele lui Antim există un contrast puternic între cer şi pământ, dar în esenţă nu este aşa, pentru că acest pământ nu este damnat, nu este exclus de la transfigurare împreună cu omul. Tocmai pentru că universul material nu este ceva negativ sau alterat cu totul prin păcatul omenesc, putem face referire la ipostaza lui de creaţie a lui Dumnezeu, care este şi ea (creaţia materială) tot un templu al harului, după asemănarea lumii spirituale şi împreună cu ea.

Pogorându-Se pe pământ, Dumnezeu întrupat a venit aici nu ca într-o lume străină[14], ci în lumea creată de El ca o lumină şi al cărei Mire este El, Cuvântul: Făcându-ş noaptea calea sa jumătate eşit-au aici, în lumina aceasta a noastră (subl. n.), ca un Mire din cămara Sa. (…) …şi preacuratul sângele Fecioarei, cu puteria Sfântului Duh, făr’ de nicio sămânţă de bărbat, zemislindu-se, s-au făcut trupul Domnului Hristos, Carele eşind la lumină [15], ca Cela ce iaste Lumina cea adevărată, minunat au veselit tot neamul omenesc[16].

Am plecat de la metafore antimiene în care era vorba despre lumina materială, despre aştrii cereşti, pentru a ajunge la sensurile spirituale ale luminii. A fost nevoie de acest pelerinaj la înţelesurile mai simple sau mai complexe ale metaforelor fotianice, pentru a înţelege de unde izvorăşte frumuseţea lor: din adâncul teologiei mistice a lui Antim[17]. „Cuvântul, cu forţa-i de iradiere, este harul său şi «mreaja» de creator”[18].

Ierarhul nostru propovăduieşte, la fiecare predică, deschis sau indirect, că, deşi Dumnezeu S-a arătat pe pământ îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie[19], El este Cel ce „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2), El este Dumnezeul slavei şi al luminii. Iar omul trebuie să Îl recunoască astfel, pentru a se face părtaş de o frumoseţe şi de o dulceaţă strălucitoare ca aceasta [20], a slavei Sale, devenind şi el beat de dragostea acei frumoseţi [21]. Parafrazând acelaşi Ps. 103, 2, Eminescu va spune că Prorocul cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină (Memento mori).

Cu alte cuvinte, prin explorarea măreţiei acestui univers, mitropolitul Antim atrage atenţia asupra măreţiei înfricoşătoare a Creatorului său, pe temeiuri biblice şi patristice evidente. Autorul vrea să-şi determine auditoriul a se îndrăgosti nu numai de frumuseţea lumii, nu numai de împărăţia creaţiei, ci şi de Împărăţia veşnică, al cărui chip, deşi palid, este şi universul empiric.

Materia străbătută de fiorul spiritualităţii – lucru pe care îl vedeam reliefat şi în Cazaniile lui Varlaam şi Coresi –, este tocmai ceea ce face ca această lume să fie desăvârşită, atât pe cât poate să existe perfecţiune în materialitatea care nu este nici infinită, nici imuabilă, ci este supusă dezintegrării şi transformării permanente.

De aici derivă şi frumuseţea metaforelor antimiene şi sensul lor adânc, contemplativ, din reflecţia lumii cereşti în cea materială. Este clar acum, cred, că şi atunci când ne face să ne ridicăm ochii spre cerul de deasupra capetelor noastre, spre stelele care se văd, Antim ne îndreaptă privirea însă spre cele care nu se văd cu ochiul liber, spre strălucirea unei frumuseţi necorupte, pure, eterne.


[1] Idem, p. 62.

Ajunşi în acest punct cu cercetarea noastră, ne întrebăm dacă ar fi oare prea îndrăzneţ să avansăm ideea că Eminescu ar fi putut citi, din întâmplare, la Mănăstirea Agapia sau Neamţ sau în altă parte, vreo copie rătăcită (chiar şi incompletă) a didahiilor lui Antim, din care să se fi inspirat când a scris Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci.(…)/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! (Scrisoarea I).

Eminescu a fost un admirator al literaturii vechi, din care nu s-a sfiit să împrumute cuvinte sau sintagme arhaice, care să confere limbii sale parfumul originarităţii,  şi chiar idei îmbrăcate în veşmântul vizionar al cugetării religioase.

[2] Ibidem.

[3] De fapt, termenul „stăpâneşte” arată tot un sens creaţionist. În creştinism, credinţa este că Dumnezeu a creat în prima zi lumina şi a despărţit-o de întuneric (conform Scripturii). Ziua şi noaptea au fost deci create înainte de a fi aduşi la existenţă soarele, luna şi ceilalţi aştrii – lucru ce s-a întâmplat abia în a patra zi a creaţiei –, care au fost făcuţi ca nişte vase spre a purta această lumină, ca nişte lămpi, pentru luminarea pământului. Soarele, luna şi stelele nu sunt sursa primară a luminii, ci Dumnezeu, Cel ce a creat universul după chipul Său, fiind Lumina lumii (In. 1, 9), şi a aşezat „soarele spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Ps. 135, 8-9).

Faptul că soarele stăpâneşte pământul şi luna stăpâneşte asupra mării este o metaforă a lui Antim, cu o conotaţie derivată de la sensul iniţial şi care pleacă, probabil, de la ideea că soarele are, în natură, un rol covârşitor în a face pământul să rodească, iar luna îşi etalează splendoarea în oglinda nesfârşită a mării sau, în timp ce pământul este cufundat în somn, ea are o importanţă aparte în a lumina calea celor ce navighează pe mare, ajutându-i să se orienteze.

[4] Opere, p. 62.

[5] Vezi şi Ps. 77, 75: „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe pământ l-a întemeiat pe el în veac”.

[6] Opere, p. 119. [7] Idem, p. 62. [8] Idem, p. 52. [9] Idem, p. 63.

[10] Cf. Ps. 83, 7.

[11] Opere, p. 65. [12] Idem, p. 82. [13] Ibidem.

[14] „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (In. 1, 9-11) Zice şi Antim că Întru ale Sale au venit Domnul, nu prin umbră, ci chiar şi înfăţişat să aduce, ca pre un jărtăvnic pre pământ… (Opere, p. 30).

[15] Adică, arătându-Se oamenilor.

[16] Opere, p. 197.

[17] Voi exemplifica această afirmaţie şi printr-un mic text din Sfântul Ioan Gură de Aur: „Binecuvântat este Dumnezeu. Iată, şi pe pământ strălucesc stele, mai strălucitoare decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui ce S-a arătat din cer pe pământ. Nu numai că pe pământ sunt stele, ci sunt chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de-a doua minune. Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte.

Căci acelea, când luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele dreptăţii, mai mult luminează. Ai văzut vreodată stele strălucind deodată cu soarele? Acelea dispar când va fi sfârşitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult. Despre acelea zice Evanghelia că «stelele cerului vor cădea precum cad frunzele viei» (Mt. 24, 29; Is. 34, 4); despre acestea: «Drepţii vor străluci precum soarele în Împărăţia lui Dumnezeu» (Mt. 13, 43)”, cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale,  trad. de Pr. Marcel Hancheş, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2003, p. 58.

Şi venind în zilele noastre, foarte asemănător se exprimă şi Sfântul Iustin Popovici, când afirmă că, privind din Împărăţia lui Dumnezeu, din cer, nu se văd pe pământ „nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer.O, minune a iubirii lui Dumnezeu! Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi”, cf. Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul. Abisurile şi culmile filosofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 110.

[18] Florin Faifer, loc. cit., p. 234.

[19] Opere, p. 107. [20] Idem, p. 14.[21] Ibidem.

Did you like this? Share it: