Dar e adevărat că, la Nichita, semnificația necuvintelor tinde spre o înțelegere mai adâncă decât la predecesorii lui. Și adâncimea acestei semnificații vine, cred eu, din intuirea unei înțelegeri apofatice. Din a nu căuta să epuizeze fântâna cuvântului și a vrea să-l definească mai degrabă negativ, spunând ceea ce nu este.

Și ce nu este cuvântul? Cuvântul nu este semnificația lui imediată, nu se limitează numai la atât. Cu atât mai mult poezia nu este „cuvintele din care este compusă”, nu este suma semnificațiilor acestor cuvinte sau înlănțuirea sensului lor imediat. De aceea, cuvântul e și necuvânt, e și nevăzut, nu numai ceea ce se vede și se înțelege din el.

Pe puntea cuvintelor se poate traversa dincolo de semnificația lor contingentă prin necuvinte, adică, prin înțelesul lor superior, transcendent.

Însă, pentru a scrie cu necuvinte o poezie metalingvistică, trebuie ca scrisul tău să aibă un conținut metalingvistic. Pentru că, în teorie și intenție, mulți vor, dar puțini pot.

Poemul intitulat Necuvinte (din vol. Un pământ numit România) tocmai această intuiție superioară despre cuvânt și poezie încearcă să o descrie: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la-nceputul lumilor lumii,/ plutind prin întuneric și despărțind/ apele de lumină”. Am comentat deja poezia, altădată[1].

Aceste cuvinte le-a visat Nichita dintotdeauna: „să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt (Cântec, vol. O viziune a sentimentelor). Cuvintele ce repetă, „într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală, în același volum).

Însă acum, poetul a ajuns la concluzia că aceste cuvinte ar trebui să se numească mai degrabă necuvinte.

Citind cu atenție primele capitole din Facerea, Nichita a observat câteva lucruri importante. Și anume că Dumnezeu a creat lumina, nu și întunericul. Întunericul era ceea ce nu era, ceea ce nu exista, nu era adus întru ființă. Întunericul nu era lumină și nu era nici altceva.

Iar pe toate câte le-a creat, Dumnezeu le-a creat ziua, pe lumină. Așa cum Hristos va propovădui ziua, la lumină cuvintele mântuirii și va face minuni tot ziua, în văzul tuturor. Același Cuvânt al lui Dumnezeu zidește toată făptura în lumină  și Se arată pe Sine în lumina zilei, învățând pe oameni Evanghelia și lucrând minuni.

De aceea și Nichita vede că toate lucrurile din univers iau naștere în lumină și din lumină:

Acel cuvânt îl visez /…/
născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină,
născând pești în ape și născând
ape și lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu pești.

Acest cuvânt, laser lingvistic, pătrunde până la măduva ființei, întrucât a putut să despartă lumina creată de Dumnezeu de întunericul celor ce nu sunt și n-au fost vreodată. Așa cum spune Domnul prin glasul Sfintei Solomoni, mama Sfinților frați Macabei:

„căutând la cer și la pământ, și văzând toate cele ce sunt într’însele, să cunoști că din ce n’au fost le-au făcut pre ele Dumnezeu” (2 Mac. 7, 28, Biblia 1914).

„uită-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într’însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (Idem, Biblia 1939).

Acest cuvânt, laser lingvistic, pe care îl visează Nichita, poate să pătrundă până acolo unde lumina creată „se face din nou/ întuneric”. Adică până acolo unde izvorăște creația. Dar acest cuvânt este dumnezeiesc, nu este omenesc. Tocmai de aceea, mai bine să-l numim necuvânt

Ceea ce dorește poetul este o apropiere, o întrezărire, cât de palidă, a puterii creatoare dumnezeiești. O întipărire a acestei puteri și în el, în poezia sa, la nivelul său uman.

Despre vol. Un pământ numit România[2], cu toate că titlul a putut și încă poate părea unora „propagandistic”, Alexandru Condeescu spunea – și subscriu – că este o „carte insuficient prizată de critică deși conține poezii din cele mai remarcabile ale poetului”[3].

Eu cred în patriotismul sincer al lui Nichita Stănescu, care n-are nimic de-a face cu abjecția comunistă sau cu fantasmele lui Ceaușescu. Iubirea de țară era o trăire sfântă pentru el, un loc de refugiu chiar, când sentimentele îi înghețau de frig. Și multe din poemele acestui volum mărturisesc despre o adâncire a poetului în suferință, în singurătate (lăuntric se simțea foarte singur), în dezamăgire și chiar descurajare.

Iubirea de țară, de strămoși, de tradiție e un loc de scăpare, atunci când

Nu mă mai face frumos nici tristețea,
nici amurgul, nici foamea,
nici inima altuia, nici copacii altuia,
nici strada goală de tine,
nici caii, nici iarba,
nici pietrele,
nici cuvântul prin ale cărui
vocale
pot să privesc
ca prin niște orbite goale.

(Cântec)

Prieteni sinceri și care să-l înțeleagă nu prea erau, iubita „nu mai era de mult acasă” (Într-o după-amiază de toamnă). Femeia are „tâmpla/ rece ca-ntotdeauna”. „Și-n loc de inimă ne bate luna” (Cântec).

Dar „când mi-am întors spre tine chipul/ văzui doar un schelet ce-l lustruia/ nisipul. // O, draga mea, iubita mea,/ femeia mea,/ bine-ai venit dintotdeauna./ Ți-am sărutat arcada, sternul,/ osul suav ce-mpodobește mâna,/ scheletul clipei străbătând eternul” (Muzica).

Omenirea e goală de umanitate („Nu locuiește nimeni pe acest glob”) și suferă „de atâta trăită neviață”. Iar viitorul se preconizează a fi „arămiu/ Cu vedere la vid” (Invitație către o nimfă).

Sentimente grele îl încearcă: „își zbate sinele în sine/ în lucruri pân’la jumătate.// Și în cuvinte pân’la sfert/ și-n necuvinte nici atâta” (Existență, tu).

Încât „și-această inimă străină, din mine,/ o las drept plată între monezi și trec” (Într-o după-amiază de toamnă).

Eminescianizează cu sentimente stănesciene:

Cer stătea lungit pe cer,
adormind o tandră moarte
în albastru, și în negru,
din aproape, din departe. /…/

Unde mă sfârșeam, de unde
începuseși viața tu,
n-am știut-o, nu vor ști-o
orele de-atunci, de-acu!…

(Timp stătea lungit pe timp)

Refugiul îi e în poezia mare sau în istorie: „Și brusc trecutu-mi pare viitor/ și urc spre secole latine/ și-aud un ding, un dang sonor/ al frunzelor foșnind prin mine” (Aerul).

Vrea să fie nins, privind zăpada ca pe un simbol al curăției și nevinovăției, asociindu-l cu sărbătoarea Nașterii Domnului: „O, lerui ler, zăpadă, zăpadă,/ formă albă a cerului căzându-mi pe frunte /…/ hlamida mea de domn, zăpadă…” (Colindă de țară).

Ninsoarea i se pare chiar „un înger doborât din rai/ sub o formă prematură de zăpadă” (Azvârlire de lance).

Și „sunt zăpezi eterne, dorurile mele” (Confirmare).

Și Dumnezeu îi va da să treacă din lumea aceasta într-o zi de decembrie, când cădea prima zăpadă.


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/.

[2] Folosesc și: Nichita Stănescu, Un pământ numit România. Versuri, Ed. Militară, București, 1969.

[3] Cf. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, vol. I, op. cit., p. 68.

Did you like this? Share it: