Iubiții mei[1],

credința e întotdeauna activă și nu pasivă. Ea nu e leneșă, ci muncitoare. Tocmai de aceea noi credem și mărturisim ceea ce credem. Nu păstrăm doar în noi ceea ce credem, ci viața noastră este o expresie a credinței noastre și, în același timp, noi ne propovăduim credința în Biserică și în lume.

Tocmai de aceea credința nu e doar o problemă personală, ci și una comunitară. Și ea nu se trăiește numai acasă, ci și în Biserică și societate. Pentru că noi, oamenii credincioși, nu stăm baricadați în casele noastre, ci ne mișcăm pretutindeni, trăind și manifestându-ne ca oameni ai credinței, ca oameni ai Bisericii.

Spre exemplu, a zâmbi altora și a-i privi cu seninătate, a vorbi cu alții cu multă deschidere, a da locul tău altcuiva, a da întâietate cuiva într-o discuție, a cumpăra mâncare și lucruri într-un mod ponderat, a nu țipa pe stradă, a nu brusca oamenii de lângă tine…înseamnă a te comporta ortodox. Înseamnă a te comporta ca un om al evlaviei și al nobleței, ca un om care știe să fie îngăduitor și să înțeleagă oamenii.

Pentru că oriunde mergem, mergem cu Dumnezeu, având în noi harul Său și fiind mereu oamenii rugăciunii și ai atenției. Oriunde mergem suntem fii ai Bisericii, crescuți, educați și hrăniți cu Sfintele Taine ale lui Dumnezeu. Și de aceea arătăm altcumva decât cei care nu cunosc rugăciunea, care nu cunosc virtutea, care nu cunosc bunătatea lui Dumnezeu și grija Lui față de orice făptură pe care El a creat-o.

Pentru că a fi în lume înseamnă a trăi printre oameni și a dialoga și a colabora cu diverși oameni. Iar noi încercăm să trăim ca ortodocși în această lume, adică în modul de a trăi al Bisericii. Fapt pentru care nu putem fi indiferenți față de credința noastră, dar nici față de cei de altă credință, care sunt vecinii noștri sau colegii noștri de muncă.

Acum, noi suntem în post. Dar alții, de altă credință sau care nu au nicio credință, nu postesc. A trăi printre alții de altă credință înseamnă a ne vedea de credința și de postul nostru, de viața noastră, fiind civilizați în relațiile cu ei și trăind în pace cu ei. Pentru că nu putem schimba oamenii în forță, dar îi putem schimba în timp, în adâncul lor, dacă îi lăsăm să ne privească viața și credința noastră.

Căci, la primul contact al unora cu alții, toți vrem să părem mai mult decât suntem. Dar dacă trăim unii pe lângă alții mai mult timp, ne vedem și bunele și relele noastre și atunci faptele noastre spun mai multe decât vorbele. Pentru că îi vedem pe credincioșii, de diverse credințe, așa cum sunt ei, și nu cum le cer credințele lor să fie. Și noi trăim pe lângă oameni reali, pe lângă oameni cu bune și cu rele, și nu pe lângă oameni ideali, pe lângă credincioși închipuiți.

Și toți la un loc formăm o comunitate locală. Oameni de diverse vârste și de diverse etnii și de diverse credințe locuim în aceeași localitate și trebuie să ne găsim numitorii comuni. Trebuie să găsim lucrurile care ne leagă și care ne avantajează reciproc. Pentru că diferențele sunt reale, sunt clare…dar marea știință a conviețuirii constă în a respecta și a înțelege alteritatea celorlalți.

Ce înseamnă a respecta etnia și credința altora, care nu sunt ca noi, adică nu sunt români și ortodocși? Înseamnă a nu atenta la modul lor de a fi. A nu-i stingheri în viața lor și în aspirațiile lor. Ci, dimpotrivă, a le fi de ajutor la nevoie, a le fi prieten, fără a căuta să îi convertești cu forța la Ortodoxie. Pentru că prietenia presupune relații de încredere, iar noi, cu cei de altă credință, nu putem avea decât relații de conștiință, după cum avem și cu cei care sunt ortodocși ca noi.

Ce înseamnă a avea relații de conștiință cu oamenii? Înseamnă a ne comporta față de ei după cum ne povățuiește conștiința noastră luminată de Dumnezeu. Pentru că în relațiile cu oamenii noi nu trebuie să călcăm voia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, în relațiile cu ei noi trebuie să fim oamenii pe care Dumnezeu îi povățuiește la tot lucrul bun.

Și am vorbit despre credința vie, lucrătoare, activă și despre diversitatea etnică și religioasă, pentru a vorbi despre situația românilor ortodocși pe aceste locuri ale țării noastre timp de 2.000 de ani. Căci Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], primul chemat la apostolat, cf. In. 1, 37-40, a venit aici, la noi, și a întemeiat Biserica noastră românească, care este apostolică. Dar românii, timp de două milenii, au știut să rămână aici și să conviețuiască cu diverși atacatori și cu diverși ocupanți. Și minunea aceasta imensă, ca un popor să rămână ortodox și unitar timp de două milenii, în ciuda tuturor celor care i-au stat împotrivă, e o lecție profundă a providenței dumnezeiești pentru orice neam de pe fața acestui pământ.

Pentru că multe popoare au migrat dintr-o parte în alta. Multe și-au pierdut limba și credința. Dar a rămâne român și ortodox timp de două milenii și în același loc e un mare dar al lui Dumnezeu pentru noi, fapt pentru care, eu cred că de la noi se cere mult.

Dumnezeu cere mult de la noi, românii ortodocși. Cere să dăm mărturie despre credința și răbdarea noastră, despre știința conviețuirii pe care o avem. Pentru că mereu alții au venit peste noi și au rămas la noi. Iar noi am știut să trăim alături de ei, fără ca să ne războim tot timpul unii cu alții.

Potrivit recensământului din 2011, alături de români, în România trăiesc maghiari, rromi, ucraineni, germani, ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, greci, evrei, cehi, polonezi, italieni, chinezi, armeni, ceangăi și alții. Și în 2011, cei de altă etnie din România însumau 2.091.963 de locuitori, adică 11, 08% din populația României[2].

Dacă ar fi existat „lupte de stradă etnice și religioase” între români și ceilalți etnici din România am fi văzut acest lucru tot timpul la televizor. Nu spun că nu există mici fricțiuni între români și alți etnici în diverse locuri din România. Însă, în mare parte, românii trăiesc în bună înțelegere cu cei de altă etnie și credință decât ei, muncind și bucurându-se împreună de munca lor.

Și echilibrul și ospitalitatea noastră de veacuri sunt, fără doar și poate, ortodoxe. Pentru că românii s-au simțit stăpâni pe pământul lor și s-au simțit demni de neamul lor și de credința lor. Și tot ceea ce au construit, ei au construit cu credință și cu demnitate, răbdând și învingând prin munca și prin vitejia lor.

Nu, nu îmi place să idealizez un popor sau un om! Pentru că a idealiza înseamnă a te minți pe tine însuți. Ci eu vorbesc despre poporul nostru și despre credința noastră ortodoxă în măsura în care am cunoscut dovezile istorice, literare și arheologice pe care le avem.

Dacă mergem în muzeele României, dacă citim sursele istorice ale istoriei românilor, dacă citim literatura neamului nostru vom vedea lucruri extraordinare și vom întâlni Sfinți și personalități eroice uluitoare. Pentru că de la Crucile, de la mormintele, de la Bisericile și de la diversele obiecte liturgice și până la modul cum și-au făcut casele, cum trăiau și cum munceau, românii sunt extraordinari.

Stau adesea și privesc online diversele obiecte prețioase și de uz casnic descoperite în România: sunt uluitoare. Tehnica de prelucrare a metalelor și modul cum sculptau în piatră sau cum pictau oalele sau străchinile pe care le foloseau te fac să crezi că sunt de azi și nu de sute de ani.

În 2012-2013, în orașul Brașov, când s-a reabilitat și reamenajat curtea Bisericii Negre, s-au descoperit 1.400 de morminte, podoabe și bucăți de vase[3].

În județul Alba s-a descoperit o așezare romană cu ziduri din piatră, din sec. al II-lea d. Hr., care avea multe cuptoare în care se ardeau obiecte din lut[4].

Când am vizitat Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța[5] am fost profund impresionat de numărul mare de pietre funerare în limba latină.

Iar românii ortodocși au îngropat trupurile celor adormiți și nu le-au ars, lucru pe care îl relevă descoperirile istorice de până azi. Pentru că Biserica se ocupă nu numai de om, cât timp e el în viață, ci și de trupul său, când el moare. Iar cimitirele ortodoxe sunt o mărturie vie a respectului Bisericii față de trupurile celor adormiți. Pentru că trupurile care acum sunt în cimitire, vor învia la învierea cea de obște. Tocmai de aceea noi trebuie să avem grijă de cimitirele noastre, să le îngrijim și să le păstrăm curate, pentru că acolo se odihnesc trupuri care vor învia. Pe care Domnul Hristos le va învia, la a doua Sa venire, transfigurându-le prin slava Lui.

Însă cimitirele și Bisericile României vorbesc despre trecutul ei la fel de mult ca și cărțile fundamentale ale românilor. Pentru că cei care sunt înmormântați în Biserici și în cimitire au fost cei care au trăit pe aceste meleaguri și au vorbit și au scris românește.

Limba română și credința ortodoxă nu se puteau perpetua aici dacă nu ar fi fost păstrate și învățate. Pentru că cultul Bisericii trebuie învățat și citit pentru a fi slujit. Și el a fost învățat și slujit în limba română, chiar dacă, pentru anumite perioade, latina, greaca sau slavona au fost impuse în Biserica românească.

Căci dacă nu s-ar fi petrecut astfel lucrurile, ar fi trebuit să vorbim altă limbă și să avem altă credință. Dar românii, în țara lor, au vorbit limba română și au trăit românește și ortodox.

Și acest lucru e o mare minune a lui Dumnezeu pentru neamul nostru. Și suntem datori să vorbim și să scriem în limba română pe mai departe, să o învățăm în profunzimea ei și în limba română să Îi slujim lui Dumnezeu.

Căci, după porunca lui Dumnezeu, Biserica este pentru „toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη]” [Mt. 28, 19, BYZ]. Și fiecare neam trebuie să intre în Biserică prin Botez și să trăiască creștinește și să se mântuiască.

Tocmai de aceea, Biserica pledează pentru diversitatea etnică, care este creația lui Dumnezeu, și, implicit, pentru slujirea în limba poporului. Pentru că fiecare popor își are limba lui și el trebuie să se roage în limba lui.

Iar românizarea cultului ortodox nu a însemnat „o imitare” a protestantismului, ci o năzuință de veacuri a poporului nostru. Pentru că cel mai firesc lucru e să vorbești și să te rogi în limba ta. Și nu ai nevoie de nimeni ca să îți spună că limba ta e cel mai firesc lucru pentru tine.

Pentru că noi, când învățăm limbi străine, ne bazăm mai întâi de toate pe limba noastră. Trebuie să știm româna ca să învățăm greaca, engleza sau chineza. Și pe măsură ce învățăm o altă limbă, vedem că cuvintele și modul de a vorbi al altora au legătură cu limba noastră. Pentru că, în esență, cu toții, în orice limbă, vorbim despre aceleași lucruri și le formulăm într-un mod asemănător.

Și tocmai pentru că există, ca dar de la Dumnezeu, aceste legături extraordinare între toate limbile pământului, putem învăța și alte limbi, care nu ne sunt proprii. Și astfel îi înțelegem pe cei care nu sunt ca noi, dar de care, apropiindu-ne, vedem că au multe în comun cu noi.

Așadar, iubiții mei, ziua religioasă fundamentală a națiunii române e ziua de azi, când îl pomenim pe Apostolul românilor, pe Sfântul Apostol Andreas, căruia noi îi spunem Andrei!

Astăzi, noi îl cinstim pe cel care ne-a evanghelizat, pe cel care ne-a încreștinat, pe cel care ne-a introdus în Biserica lui Dumnezeu. Noi suntem, cu harul lui Dumnezeu, rodul lucrării lui apostolice. Și din faptul că Biserica zidită de el în oameni a rămas până azi, din aceasta vedem cu toții seriozitatea propovăduirii lui. Și de la el, de la Apostolul românilor trebuie să învățăm și noi această mare lecție: că Biserica se zidește în oameni și nu în pietre!

Căci Bisericile de zid, mai devreme sau mai târziu, se dărâmă, dar credința pe care o sădești în oameni și pe care oamenii o dăruie, ca pe cea mai mare comoară a lor, urmașilor lor, e adevărata trăinicie. Pentru că adevărata propovăduire e aceea care îi schimbă în mod total pe oameni, cea care îi sfințește și îi face creatori. Creatori de teologie, de limbă, de instituții perene.

Ce trebuie să facem noi? Să ne botezăm copiii în dreapta credință a Bisericii și să îi învățăm că credința Bisericii, limba română și acest pământ românesc sunt cele mai importante lucruri ale vieții lor. Să le dăm buna direcție în viață. Să îi învățăm să fie omenoși și respectuoși cu oamenii. Să îi învățăm să conviețuiască în mod pașnic în această lume și cu demnitate.

Pentru că munca și nevoința noastră ne duc înainte. Nu așteptarea la alții, nu cerșitul, nu mimarea vieții altora ne fac să fim noi înșine, ci credința noastră ortodoxă, limba noastră și tradițiile neamului nostru ne fac să fim noi înșine: adică ortodocși și români în același timp.

Dar pentru a ști cine suntem trebuie să învățăm teologia Bisericii și istoria neamului nostru. Fără aceste două lucruri fundamentale, fără credința și istoria noastră, nu ne mai înțelegem sensul pe acest pământ strămoșesc.

Iar dacă tineri sau vârstnici vorbesc tot mai urât despre România și despre trecutul nostru e semn că nu cunosc adevărul despre noi și despre trecutul nostru. Pentru că adevărul e acesta: prin credință, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, acest popor român a înfruntat toate vicisitudinile până azi și a rămas unitar și ortodox. Iar, fără credință, acest popor nu poate să facă decât un singur lucru: să își piardă identitatea și vatra unde el a trăit.

De aceea, ca și în trecut, și astăzi alegem: să trăim aici sau să plecăm! Însă a pleca de aici înseamnă a te pierde între alte neamuri, pentru că te vei simți, întotdeauna, un om dezrădăcinat, un om…nelalocul lui.

Da, azi îl pomenim pe Sfântul Andreas, Apostolul, pe cel care ne-a dăruit unitate religioasă nouă, românilor! Iar mâine, pe 1 decembrie 2016, vorbim despre unitatea statală, încă nedeplină, a românilor. Pentru că români sunt și peste granițele României, dar pe unii de alții ne leagă credința, istoria și limba noastră comună.

Așadar, unii altora să ne spunem La mulți ani! și să rămânem ortodocși și români în România și în afara granițelor ei! Să ne bucurăm unii de alții și să zidim împreună noua Românie, România lui Dumnezeu, România de care avem nevoie! Vă doresc numai bine, multă sănătate și pace și Dumnezeu să ne păzească întotdeauna! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 25 noiembrie 2016, zi de vineri și terminată a doua zi, sâmbăta. O zi cu cer înnorat, cu 5 grade la ora 12.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunități_etnice_în_România.

[3] Cf. http://www.hihostels-romania.ro/turism/?p=97.

[4] Cf. http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/ora-roman-descoperit-n-alba-traseul-autostr-zii-or-tie-sibiu.

[5] A se vedea: http://www.minac.ro/.

Did you like this? Share it: