Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a.

***

  • Expresii care sugerează păstrarea caracterului auroral, virginal al creaţiei şi dorinţa de a o recepta ca pe un univers pur, abia născut, inocent:

ies stelele din strungă (Egipetul); (…) …izvorul, prins de vrajă, / Răsărea, sunând din valuri (Povestea teiului); (…) răsare lumea, lună soare şi stihii… (…) colonii de lumi… în roiuri luminoase izvorând din infinit (Scrisoarea I); Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una/ Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii… (Scrisoarea III);  …răsărirea stelei în tăcere (Sunt ani la mijloc…); (…) Apele plâng, clar izvorând din fântâne (…)

Stelele nasc umezi pe bolta senină (Sara pe deal);  …culmea dulcii muzice de sfere, / Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. (Scrisoarea V); …stele izvorăsc pe ceriu, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri (Memento mori); Se nasc izvoare (Coborârea apelor); …stelele prin ceaţă / Cu tainică dulceaţă / Pe ceruri izvorea (Lectură); Deodată luna-ncepe din ape să răsaie(Sarmis).

  • Lumea ca un „pridvor” al Raiului, în care toate sunt sfinte, precum şi nostalgia refacerii, în interiorul acestui fericit paradis, a iubirii, după modelul perechii sfinte primordiale:

…lumina sfintei mări (Strigoii, Memento mori); teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului); teiul sfânt (Mai am un singur dor); luna sfântă (Sara pe deal); noaptea sântă, râul sânt, insule sfinte, sălcii sfinte (Miradoniz); sfinte-izvoară, vis al mării sfinte, râul sânt, sfinte flori (Memento mori); codri sfinţi (Mureşanu); Este Ea. (…) E-o icoană de lumină. (Singurătate) – iubirea este visul de lumină, iar iubita, cea care o să-mi răsai ca o icoană (Atât de fragedă).

Momentul „regăsirii” este ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm (Sonete), iubirea este foc sfânt care transfigurează lumea, iar femeia, candela care păstrează acest foc: Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ. (Pe lângă plopii fără soţ…).

Iubita ca icoana iubirii cei eterne, este cea care poate face posibilă unitatea, comuniunea de iubire, care împlineşte fiinţa prin oglindire şi împărtăşire cu celălalt: Şi vieţile-amândoror  s-amestecă-n întreg,/ Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg (Nu mă-nţelegi).

  • Despre mare, ca metaforă a lumii zbuciumate:

Aşa marinarii, pe mare îmblând, / Izbiţi de talazuri, furtune, / Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând, / Speranţa îi face de uită de vânt, / Şi speră la timpuri mai bune. // Aşa virtuoşii murind nu disper, / Speranţa-a lor frunte-nsenină, / Speranţa cea dulce de plată în cer, / Şi face de uită de-a morţii dureri, / Pleoapele-n pace le-nchină. (Speranţa); Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării / Cezaru-ncă veghează (…) // A popoarelor ecouri / Par glasuri ce îmbracă o lume de amar (Împărat şi proletar); În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar al mărei turbate (Când marea…);

…marea de amar (Memento mori); valul mărei-amar (Povestea magului călător în stele); Căci lumea e locaşul pătimirei:/ Un chin e valu-i, iară gândul spuma (Pe gânduri ziua); marea-amară (Coborârea apelor); Deşartă-mi viaţa semăna cu spuma (Uşoare sunt vieţile multora…), Mijeşte orizontul cu raze depărtate, / Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate / Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească / Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească. (Sarmis); …să-mi răsai din marea de suferinţi… (Gelozie);

Şi ochiul tău întunecat / Atunci îl umple plânsul, / Iar ale vieţii valuri bat / Călătorind spre dânsul. (Dacă iubeşti fără să speri); Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne, / Tăiat fiind de nava durerilor eterne; / Ca unde trecătoare a mării cei albastre, / Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre (Preot şi filosof);

Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel / Şi printre stânci de piatră se scutură de spume / Se mişcă-nfuriată a valurilor lume… (Mureşanu); Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie (…) O, maică prea curată, / Şi pururea fecioară, / Marie! (…) Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri … (Rugăciune).

  • Ipostazierea iubitei în acelaşi fel în care este concepută icoana Maicii Domnului în Ortodoxie şi la Antim, pentru că prototipul femeii, pentru Eminescu, este Maica Domnului (Eminescu pune în cunoştinţă de cauză aceste cuvinte în gura personajului său, monahul Ieronim):

…o roză a Ierihonului, a cărei frumuseţă nu se trece. (…) Trandafirii înfloresc pe faţa ta…Tu, regină a sufletelor – nu eşti curată ca izvorul? Mlădioasă ca chiparosul? Dulce ca filomela? Tânără ca luna plină, etc. (Cezara).

  • Natura, cosmosul ca o carte de simboluri, o carte a înţelepciunii:

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i [a lunii] ca un semn (Împărat şi proletar); Râul sânt ni povesteşte cu-ale undelor lui gure (Memento mori); scrisul (al) stelelor de foc (Povestea magului călător în stele); Ar vrea să rătăcească (pe) câmpia înflorită, / Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut; / Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită, / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început. // Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse / Torsese în viaţă… deci ea l-a învăţat / Să tâlcuiască semne ş-a paserilor spuse / Şi murmura cuminte a râului curat. // În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare, / În dulcele ’miitul al paserilor grai, / În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare / Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai, // De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase / O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător, / A firii dulce limbă de el era-nţeleasă / Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor. (Codru şi salon);

a naturii sfântă limbă (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!); Pe-a lor lume [a munţilor] ridicată peste nouri se deschide / Cartea cerului albastră cu mari litere-aurite, / Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrâneţe, / Ridic fruntea lor de piatră şi încep ca s-o înveţe. [1]; Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce / La a Creaţiunii carte… cine firul lung îl toarce / Din fuiorul Veşniciei pân’ în ziua de apoi? (variantă a Scrisorii I)[2].

Rosa del Conte vorbeşte despre „paginile înstelate…pe care poetul le vedea în picturile din bisericile Moldovei înfăşurate de mâna Arhanghelilor în scena judecăţii”[3].

  • Viziunea lumii, a omenirii, ca un pom uriaş, în care fiecare om e o mlădiţă (la Antim) sau o floare (la Eminescu) care trebuie să aducă roadele virtuţii pe acest pământ:

În orice om o lume îşi face încercarea (…) // …cum pomu-n înflorire / În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, / Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. (Împărat şi proletar) ;  Multe flori sunt, dar puţine / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieţii, / Dar se scutur multe moarte (Criticilor mei).

  • Omul ca chip al lui Dumnezeu, omul creator întru asemănarea cu Dumnezeu şi macrocosmos într-un microcosmos:

Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire, / A pus în tine Domnul nemargini de gândire. (…) Pe creaţiuni bogate sufletul este domn; / În ocean de stele, prin sori, nemărginire, / El îmblă (…), [sufletul]  înăuntru-i este o lume-ntinsă mare (Povestea magului călător în stele);

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară, / Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit, / Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară / Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit. // Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine / Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi / Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, / Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi (Cum universu-n stele…).

  • Imaginea unui univers intim, fratern, a unui cosmos ca un cămin protector:

Vino-n codrul la izvorul / Care tremură pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund (Dorinţa); …răsare luna, ca o vatră de jăratic, / Rumenind străvechii codrii… (Călin (file din poveste)); Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează (Strigoii); Lună, Soare şi Luceferi, / El [codrul] le poartă-n a lui herb; izvoare spun poveşti (Povestea codrului); Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace (Scrisoarea IV); 

Alunece luna / Prin vârfuri lungi de brad. ; Luceferi, ce răsar / Din umbră de cetini, / Fiindu-mi prieteni… (Mai am un singur dor); al vremurilor vad (Egipetul, Memento mori); În turme călătoare / Trec nourii pe ceri (Din cerurile-albastre); Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină, / Simte-a lui singurătate.; Stele-n ceruri, stele-n valuri. ; luna/ Varsă apelor văpaie (Lasă-ţi lumea);

…poiene constelate; Şi oştiri de flori pe straturi par a fi stele topite; Într-a nopţilor grădine stele cresc în loc de flori (Memento mori); cerul şi-nfloritu-i cort; A stelelor ţară, stelnicul, marele plai; Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit; / În sus, în drepata,-n stânga lanurile de stele / Dispar. (Povestea magului călător în stele);

…în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte lumina [soarelui] ca o floare de foc (Geniu pustiu); Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele, / El îmi arată planul adâncei întocmele / Cu care-şi mişcă sorii… (Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act)); Pe câmpiile albastre ale cerurilor tale / Stupi bătrâni trimiţi tu-n lume mândre colonii de stele / Ce roind în fluvii albe se-mprăştie-n infinit (…);

Pe-ale cerurilor câmpuri, mâni albastre culeg miere / Pe câmpiile albastre ale cerurilor nalt (…); Stele-n ceruri, flori pe câmpuri, toate câte-s trecătoare / Sunt împinse spre pieire… (o variantă a Scrisorii I)[4]; În umede lanuri de-albastru ceresc, / Merg norii… (Ecò).

Aceste ultime imagini ale soarelui ca o floare sau ale cerului înstelat ca o câmpie înflorită (sau ca lanuri de stele) pot fi împrumutate de la Sfântul Vasile cel Mare, care, în Hexaemeron, comentariul său la cele şase zile ale creaţiei, spunea că, după ce Dumnezeu a umplut pământul de flori şi de pomi roditori, în ziua a patra a împodobit şi cerul cu florile stelelor, ale aştrilor cereşti.

  • Plasticitatea gândirii:

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie (Scrisoarea I); …al vremurilor vad (Egipetul, Memento mori); Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie (…); Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute / (…) Cu-a lor roiuri luminoase (…); Înserează şi apune greul soare-n văi de mite (Memento mori);…să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup[5] (Când te-am văzut, Verena…); ale clipelor cadavre; al minţii scripet (Scrisoarea II), al vieţi-mi mintos Areopag (Feciorul de împărat fără stea), etc., etc.

Astfel, regăsim la Eminescu o mare forţă de plasticizare, de multe ori surprinzătoare, neaşteptată, o tendinţă perpetuă de a „întrupa” gândul, de a conferi forme concrete chiar şi celor mai abstracte noţiuni, apetenţă pe care însuşi poetul o recunoaşte, mărturisind că a încercat în lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec (Nu mă înţelegi).

Considerăm că putea să-şi însuşească această dragoste pentru întruparea imagistică, pentru metafora alegorică care este capabilă să explice noţiuni abstracte sau realităţi spirituale inaccesibile ochiului uman, din chiar literatura noastră veche, despre ale cărei virtuţi în acest sens ne-am putut convinge şi urmărind capitolele anterioare despre Antim Ivireanul. Discuţia asupra acestui subiect ar putea fi mult mai generoasă, dar nu ne mai permitem un spaţiu întins, în această lucrare.


[1] Versurile ultime sunt preluate din: Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, ediţia a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 94-95.

[2] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediţia a II-a, îngrijire, traducere şi prefaţă Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, postfaţă de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p.110.

[3] Idem, p. 110-111.

[4] Cf. Rosa del Conte, op. cit, p. 109-110, 112.

[5] Acastă metaforă pe care noi am citat-o se regăseşte şi în poemul Gelozie, în care Eminescu versifică mai multe învăţături ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi din literatura monastică şi ascetică. Despre această metaforă a privirii „ca mâini fără de trup”, părintele Galeriu consideră, după Virgil Cândea, că este o imagine impropriată de poet din opera Sfântului Vasile cel Mare. A se vedea: Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, XLIII (1991), nr.1, p. 45-54.

Did you like this? Share it: