Și, de asemenea, iubirea de țară și de poporul său îl motivează să scrie mai departe:

Mă mut în lup
sfântă maică Putna,
tu, biserică de piatră
care ai crescut din mâinile două
ale lui Ștefan cel Mare
care stătea în genunchi
și cu ochii la cer.

Cred că Nichita avea în minte o imagine anume a Sfântului Ștefan. Adică aceasta[1]:

http://www.historia.ro/sites/default/files/s4.jpg

Iar Nichita se mută în lup

De durere, de singurătate,
de grija pentru țară,
de anume,
de ciudată boală
de organe ținute în afara trupului
și numite codru verde,
în care toamna se pierde
și în care lupii, corbii
cu un nume zic,
zăpezii, ierbii.

Mă mut în lup
sfântă maică, Putna,
în turla ta zidită de mâini
invidiate astăzi de stafii;
vin și mă atârn
dar nu bat ding-dang
ci urlu,
pentru că în turla ta nu bat clopote
ci bat [latră] lupii.

De singurătate, de dare cu țara
iată-mă viind la tine
cu tristețile ciorchine
cu privirile dulbine [ape adânci][2]
cu vorbirile haine
și cu oasele mulțime
ca să mă iubești pe mine,
pe mine și doar pe mine
care sunt una cu tine. /…/

Sfântă Maică Putna, nu-mi plac lupii,
nici zăpada cu urme
de labe de animal.
Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.

Nu îi plac lupii, adică cei care sfâșie și pradă, dar se mută în lup pentru a fi clopot. Se preface într-un lup al poeziei, care urlă pentru ca să bată clopotele, spre trezirea celor căzuți în inerție.

Această declarație poetică cred că poate fi pusă în legătură cu „sentimentul că apocalipsul a fost demult, de foarte mult, și că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet”, cuvinte prin care el prefațează volumul următor, În dulcele stil clasic.

Dar să ne întoarcem la poezia de mai înainte, Mutarea în lup:

Înainte de a mă naște
mi s-a povestit viața mea de-acum
atât de amănunțit în durerile și-n revelațiile ei,
atât de amănunțit în corpurile și-n trunchiurile ei,
atât de amănunțit în relieful și-n schimbările ei
atât de amănunțit în magnetul de zăpadă al ei,
încât pe negândite am devenit ea,
am devenit totuna cu povestirea vieții mele,
cu dinaintea povestirii vieții mele,
și din ascultător am devenit ascultat
și deodată
eu însumi am fost cel care povestea,
fiind încă de pe atunci
de mine însumi strigat,
ca să mă aud cu urechea de acum. /…/

Voi, lupilor, clopote la Putna de piatră
de veche vechime,
pentru zidirea ne-ngenunchiată
mă mut în voi și mi-e bine.
Ca să se știe că nu au murit
bărbații în această țară
și nici ce e vechi, ce e mit
și nici ce se va naște a doua oară
.

Sfântă maică Putna,
mă mut în lup
în numele oilor mă mut în lup,
ca să nu mai fie trist ciobanul
care-și ridică aleanul
într-o lună cât tot anul
luându-și nuntași
brazi și păltinași
preoți munții mari,
paseri lăutari
păsărele mii
și stele făclii.

Nu cred că mă înșel dacă afirm că, într-un fel, Nichita ne pregătește pentru cum trebuie să înțelegem volumul următor, În dulcele stil clasic.

Poetul care are magnet la zăpadă (adică dragoste și dor de curăție, de lucruri vechi și sfinte), știe că nu a murit și nu moare „ce se va naște a doua oară”, în Împărăția lui Dumnezeu.

El crede cu tărie că viața lui are un sens, că existența lui are un scop anume, sens și scop pe care nu dorește să le abandoneze, în ciuda faptului că îi este tot mai greu să lupte.

Pentru aceasta, „în numele oilor mă mut în lup/ ca să nu mai fie trist ciobanul” din Miorița. Pentru că în România dăinuie încă dragostea pentru ce e vechi și sfânt și nu sunt numai frați ucigași. Deși cei din a doua categorie par mult mai mulți.

Un pământ numit România e, la rândul său, tot o doină-colind-baladă-elegie:

I

Și-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, doamne,
să mă-mpungă a venit
numai chiar din infinit.

Și-a venit un os subțire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
și cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri și piper și chimeni,
verdele din frunza smulsă
laptele din țâța scursă
și mi-au pus la pleoape-un fel
de vedere de cercel
și în inimă nisip
și pe chip altfel de chip,
voind nevăzuta hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine „DA”
care tocmai învia
și-a venit la mine „NU”
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
și-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neștiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negru de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi și rădăcinile minunate
fâlf, printre rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuștiucuiului
și-ale nuștiucinelui.

III

Duceți trupurile. Un dulce dor
mă paște-n câmpul de mohor:
neînșăuat,
nepotcovit, neînjugat.
Duceți trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceți trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste țară.

Duceți trupurile, Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
și se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
dar rămâne tot neud
de la Nord până la Sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceți trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceți trupurile. Bate
mulțime-n singurătate.

IV

De două mii, pământul, de ani
se îngrașă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundișuri
suntem de față eu și tu
și tu și tu,
viii și morții laolaltă.

Un nod e-n viață. Restul
frânghiei spânzură în jos.
O mie de strămoși atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
și apune.
Pământ de carne ești,
pământ de carne…
Pentru un om, o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morții tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne, de mii de ori
sărată sub șei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraș la rândul meu
cu mine,
lăsându-ți doar scheletul alb
să-ți fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

Îl îmbie „un dulce dor” de moarte, pentru că știe și simte că moartea nu este veșnică. Viziunea morții nu e însoțită de spaimele lui Emil Botta.

Cel ce este pământ (cf. Scripturii: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, Fac. 3, 19, Biblia 1914) este însă și „alergare de-argint viu…de cuvânt, de necuvânt”. Trupul este pământ și trupurile se vor duce: „Duceți trupurile”. Le vom dezbrăca, ca pe niște haine („Doamne,/ să ne dezbrăcăm de haine,/ cum e apa dezbrăcată”…), așa cum spune psalmistul: „toate ca o haină învechi-se-vor; ca un veșmânt le vei schimba” (Ps. 102, 27, Biblia 1939).

Sau, în poezia lui Dosoftei: „Și ca haina ponosâtă/ Când le-a hi vremea sosâtă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire [fire], ca vechitura./ Și li-i depăna ca tortul [ca pe firul tors, ca pe țesătură]/ de se vor schimba cu totul” (Ps. 101, 95-100). Însă, mai mult decât în Scriptură, Sfântul Dosoftei insistă pe această imagine, în Psaltirea sa versificată: „Și Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintăi ai urzât pământul,/ Și ceriurile ce-a înalte/ Sunt de mâna Ta lucrate”.

Dumnezeu apare ca un Țesător dibaci, Care urzește/ lucrează/ țese cerurile și pământul ca pe niște mătăsuri sau pânze, pe care apoi tot El le va destrăma/ depăna țesătura, dar nu pentru a o desființa, ci pentru a o „schimba cu totul”, prin transfigurare, făcând-o textură veșnică. Reamintesc că am descoperit această imagine poetică și la Ștefan Petică[3], dar mai ales la Arghezi[4].

La Nichita, „ne dezbrăcăm de haine[le trupului],/ cum e apa dezbrăcată/ de izvorul care-o poartă/ și se-mbracă-n cel ce-o bea”. Haina trupului pe care noi o dezbrăcăm o bea pământul și „rămâne tot neud/ de la Nord până la Sud”.

Însă „izvorul” care poartă apa rămâne, rămâne și „vederea” care este „-n ochi ca mierea”, și auzul și mirosul „locuind în trup ca osul”. Adică sufletul și simțurile lui duhovnicești rămân după ce pământul trupului se îmbracă în pământ.

Rămân și „oase străluminând”, dacă mai înainte a fost „să se lase/ albul cel mai alb pe oase”. Și dacă duhul a fost în om „ghimp/ rupând pielea de la timp”. Dacă duhul sau conștiința lui a fost un ghimpe viu în ființa sa (cf. Ps. 31, 4, Biblia 1914), care l-a făcut să se ridice deasupra materiei și deasupra timpului.

Ortodoxă este, la Nichita, și imaginea care așază „viii și morții laolaltă”. Noi nu ne înstrăinăm unii de alții, moartea nu ne desparte. Tocmai de aceea, „o mie de strămoși atârnă-aici/ de fiecare suflet”.

Observația conținută în versul „Pentru un om, o, câtă lume!” o făcuse și Arghezi, altădată, în poezia Un plop uscat:

Atâta cer pentru atâta sat!
Atâta Dumnezeu la un crâmpei!

Un greiere de om stă-ngenunchiat
Cu cobza-n rugăciunea ei.

Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărâmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cântat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.

„Duceți trupurile” devine un refren. „Duceți trupurile. Vină/ peste noi din nou lumină”.


[1] Cf. http://www.historia.ro/sites/default/files/s4.jpg.

Ea îl reprezintă pe „Ștefan cel Mare,  așa cum apare el înfățișat într-o miniatură din Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (din anul 1473). Ștefan este reprezentat în genunchi, oferind Tetraevangheliarul Maicii Domnului și pruncului Iisus. Tetraevangheliarul a fost descoperit în anul 1881 de către cărturarul [Episcop] Melchisedec, care își exprima opinia că miniatura cu pricina este «adevăratul și autenticul portret al marelui Ștefan!» (în Analele Academiei Române)”, cf. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-s-luptat-tefan-cel-mare-turcii.

[2] Aici, privirea e comparată cu un ochi de apă adâncă și tulbure.

Am întâlnit termenul dulbină și în poemul Sincopă, din vol. Oul și sfera: „E o bulboană, un vârtej, o dulbină:/ vorba sunt, vorba ești”. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/14/reintoarcere-la-nichita-47/.

[3] A se vedea comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/27/poezia-lui-stefan-petica-15/.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/.

Did you like this? Share it: