Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [94]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a.

***

Din nou despre lumina lunii …

Nenumărate sunt şi foarte bine cunoscute, în opera poetică a lui Eminescu, imaginile în care luna, soarele, luceferii şi toate stelele se oglindesc într-un mediu acvatic: în izvoare, lacuri, mări sau oceane iar apetenţa poetului pentru această imagistică se explică tot printr-o intimizare profundă a cosmosului, printr-o apropiere care este rodul unui sentiment conştientizat, iar nu al unei fantezii forţate.

Lumina aştrilor aprinde conştiinţa, întinderile translucide ale gândirii. Mediul acvatic, cu o vastă ilustrare în paginile eminesciene, este de asemenea o alegorie a transparenţei conştiinţei şi cugetării umane, prin care pătrunde lumina, fapt pe care l-am sesizat anterior, într-un mod similar, şi la Antim.

Am văzut atunci, că omul interior are nevoie de a se lăsa străluminat până în adâncurile fiinţei sale, de razele luminii dumnezeieşti. Lacul, care simte-a lui singurătate (Lasă-ţi lumea) în momentul iluminării de către razele lunii, are ca antecedent, în cugetarea creştină, momentul haric al conştientizării ontologiei proprii şi a adâncului decăderii, al depărtării de Dumnezeu şi de lumina Sa, din partea omului care s-a învrednicit să fie inundat de această lumină.

După cum în viaţa creştinului, iubirea dumnezeiască face să răsară, din marea vieţii cea amară, prin scufundarea în botezul cel de-al doilea, al lacrimilor pocăinţei, fiinţa umană căzută, degradată de păcat, şi să i se deschidă Cerul Împărăţiei cu stelele vii ale Sfinţilor, la fel iubirea, dacă ar exista în viaţa poetului, ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi (Scrisoarea V), prin renaşterea iubitei din ale vieţii valuri.

Gândirea este un mediu reflexiv, care reflectă în sine şi în afară, razele emise de o sursă de lumină, această sursă fiind, adesea la Eminescu, luna şi aştrii cereşti, precum în acele versuri care ne trimit dintru început la Antim Ivireanul: Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci (Scrisoarea I).

Lumina lunii aduce în fiinţă lumi ale gândirii (Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării), dar şi lumea în sine, cu istoria sa (Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri…, în „vecia de dureri” recunoscând viaţa şi istoria lumii), şi universul material: pământul cu pustiuri, codri, mări şi ţărmuri cu palate şi cetăţi. Ea este cea care animă creaţia şi gândirea umană, este o lumină gânditoare, a cărei gândire se plasticizează în creaţie.

Întreaga creaţie are în adâncul fiinţei sale, ascunde în sine oglindirea acestei lumini: pustiurile scânteiază sub lumina ta fecioară (lumină feciorelnică, sfântă, curată), codrii ascund în umbră strălucire de izvoară, mişcarea mărilor devine mişcare a conştiinţei singurătăţii sub imperiul acestei lumini – iar marea ştim că este un simbol alegoric al lumii (Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!), ţărmurile, palatele şi cetăţile (adică societatea umană) sunt străbătute de-al tău farmec, casele au ferestre, precum şi frunţile au ferestrele raţiunii şi ale conştiinţei prin care această lumină pătrunde (Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!).

Nimic nu este opac înaintea ei! În unele variante ale poemului Mai am un singur dor, luna este numită chiar Atotştiutoarea.

Prin urmare, avem o metaforă extinsă a unei lumi perfect translucide, a unui univers (macrocosmos şi microcosmos) transparent în faţa acestei lumini, pentru că el însuşi este plasticizarea gândirii ei creatoare. Acesta este sensul profund în care credem că putem să înţelegem versurile: Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci.

Viaţa lumii este vivificarea şi în-fiinţarea gândirii lui Dumnezeu, aducerea întru fiinţă a gândului Său din veşnicie: O, Adonai! Al cărui gând e lumea / Şi pentru care toate sunt de faţă (Fata-n grădina de aur). Poetul foloseşte numele rostibil al lui Dumnezeu, Adonai, care înseamnă Domnul (în comparaţie cu Iahve, pe care vechii evrei nu-l rosteau niciodată), întrucât Dumnezeu este Cel al cărui vecinic nume / De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume (Sarmis).

În al doilea vers, Eminescu concentrează, exprimă sincopat un pasaj scriptural care zice: „Toate faptele oamenilor sunt de faţă înaintea Lui şi nimic nu se poate ascunde de la ochii Lui. Din veac în veac a privit şi nimic nu este străin înaintea Lui. (…) Căci toate sunt făcute cu un scop” (Sirah 39, 25-26).

Universul întreg este acel logos cosmic plin de raţionalitatea, de luminile raţiunilor dumnezeieşti sădite în el, şi care poate fi citit ca o carte de simboluri, fiind pentru om un adevărat manual al adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.

Un astfel de cosmos transparent şi reflexiv, care este întruparea plastică a gândirii creatoare a lui Dumnezeu, adică a luminii dumnezeieşti veşnice, reprezintă tocmai învăţătura pe care am aflat-o în opera lui Antim Ivireanul şi care ilustrează punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, păstrat adânc în mentalitatea şi conştiinţa românească.

Dacă facem o incursiune în ciclul Scrisorilor, am observa că luna are pretutindeni aceleaşi caracteristici, că ea apare ca simbolul unei Divinităţi care patronează gândirea, care animă cosmosul, inspiră şi luminează mintea umană ca să cugete cele pe care nu poate să le înţeleagă fără iluminare de sus.

Este o deplină consonanţă între lumină şi puterea înţelepciunii, şi încă din poeziile de tinereţe apare această concepţie la Eminescu, conform căreia înţelepciunea este o stea ce nu apune (Epigonii).

Astfel, bătrânul dascăl din Scrisoarea I, care încearcă să gândească începutul şi sfârşitul lumii, închipuindu-şi în minte cosmogonia şi eshatologia, îşi are izvorul raţiunii şi vivacitatea cugetării, după cum lasă Eminescu să se înţeleagă, din faptul de a-i sta alături această lumină, care a sădit în el seminţele gândirii şi dorinţa de cunoaştere şi care îl priveghează discret, chiar fără ca el să o ştie (o ştie numai poetul): Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri.

La fel, în Scrisoarea III, omul politic vizionar, este, ca şi dascălul de care am vorbit, însufleţit de aceeaşi lumină. Mai întâi Baiazid cuceritorul este inspirat de un vis profetic în care luna lunecă şi se coboară / Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Iar după confruntarea de la Rovine, lumina soarelui în asfinţit este nimb de biruinţă pe creştetul ţării şi fulger lung încremenit la hotarele ei, apărate de Dumnezeu pentru credinţa sa cea adevărată. În timp ce fiul lui Mircea, simbolizând viitorul ţării, scrie o scrisoare de dragoste sub auspiciile luminii izvorâtoare a aştrilor cereşti: Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii…

În Scrisoarea IV, aceeaşi lumină de lună străjuieşte povestea de dragoste: Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte (…). Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape / Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape. Asemenea şi în Scrisoarea V, unde luna este scut de aur, al gândurilor şi al năzuinţelor de împlinire a iubirii. Aidoma, în poemul Ecò, se spune că luna-i a cerului scut argintos / Şi stele păzesc în tărie.

Şi tot în Scrisoarea IV, există două versuri care ne indică prezenţa lunii în vecinătatea izvorârii unei lumi a gândirii, cea a poetului însuşi, chiar dacă în contextul negativ al criticilor adresate contemporaneităţii: Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, / Tu cu lumea ta de gânduri după ea [femeia frivolă]  să te aţii?

Numai în Scrisoarea II nu întâlnim aceste semnificaţii, ea punând în scenă problema lui a fi sau a nu fi poet, laolaltă cu motivaţiile pentru care poetul lumii moderne ar mai trebui să încerce a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă, pentru un auditoriu contemporan surd la glasul frământărilor interioare.

Considerăm că există, în Scrisoarea I, asemănări, dar şi distincţie şi divergenţe între cele două minţi, cea a poetului şi cea filosofic-matematică a savantului/ dascălului care propune o variantă proprie cosmogonică şi eshatologică pentru a explica tainele universului, savant care seamănă, până la un punct, cu maestrul Ruben din Sărmanul Dionis, cel puţin prin obsesia numărului magic. Eminescu însuşi, în alte variante manuscrise ale poemului, l-a individualizat sub chipul unui jidov sau l-a identificat cu Kant.

În Scrisoarea II îl numeşte „astronom” (Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos …). Sensul lui astronom, în limba veche, era de cititor în stele, înţelept, mag, vrăjitor şi filosof. Şi acest astronom este în mod evident o persoană distinctă de cea a poetului, dar faţă de care el are o anumită reverenţă, ca pentru un maestru sau un învăţător într-o anumită măsură. Iar în Memento mori, cel care gândeşte, într-un mod similar, asupra tainelor universale este Pitagora, cugetătorul palid cu gândirea în doliu, al civilizaţiei eline, care în zadar el grămădeşte lumea într-un singur semn; / Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede.

Eminescu pune aşadar, pe seama dascălului din Scrisoarea I, o viziune religioasă creştină oarecum edulcorată. Creştină este crearea lumii din nimic şi existenţa unui moment de la care a început lumea şi timpul, acel la-nceput care este esenţialmente biblic şi monoteist. Aşadar materia nu e eternă, ca în filosofie.

La început, fiinţă nu era, nici nefiinţă: nu era „fiinţă”, nimic creat, dar nici „nefiinţă” nu era, adică un „nimic” absolut, o inexistenţă totală. Ceva sau Cineva era totuşi şi Acesta este numit prin câteva sintagme: pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns ; în sine împăcată stăpânea eterna pace, şi, mai ales, un dor nemărginit, care atrage întreaga lume întru fiinţă, o aduce la existenţă pe cărări necunoscute, adică în mod neştiut şi neînţeles de raţiunea umană interogativă.

Deşi dascălul filosof nu vorbeşte limpede de un Dumnezeu sau Zeu Creator a toate, sintagmele acestea denumesc Dumnezeirea, pe Acel Cineva care a fost la început, ca fiind Pace, Odihnă, Fiinţă absolută şi absolut desăvârşită, care Îşi este suficientă Sieşi, dar care nu poate fi impersonală pentru că este Iubire, este Dor de a crea lumea. Adică tocmai Dumnezeul creştin, Care a creat lumea din nimic, doar din iubirea Sa nemărginită care a dorit din veşnicie şi a gândit ca să existe lumea.

De viziunea creștin-ortodoxă aparține și stingerea aştrilor cereşti de pe catapeteasma lumii, parafrazându-se profeţiile scripturale despre Apocalipsă (Is. 34, 4; Ioil 2, 10; 3,4; Mt. 24, 29; Apoc. 6, 12-13; 21, 23; 22, 5).