Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

 

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

„Vom alerga în mireasma mirurilor Tale”. Pe această mireasmă o miroase sufletul care începe să se deschidă lui Hristos ca să primească mai întâi mireasma mormântului lui Hristos și să creadă, căci trupul Lui nu a văzut stricăciunea, nici nu a împrăștiat vreun oarecare miros al morții, ci a înviat cu mireasma tainică a florii veșnice și mereu verde a Aceluia.

Căci cum putea să se veștejească chiar și trupul Celui al Cărui nume este „Mir vărsat”? S-a vărsat pe Sine ca să îți dea ție să respiri. Acest Mir era dintotdeauna, dar era la Tatăl [apud Patrem], era în Tatăl [in Patre], înmiresma numai Îngerii și Arhanghelii, așa-zicând [numai] în vasul cerului.

L-a descoperit gura Tatălui, zicând: „Iată, Te-am pus pe Tine în testamentul/ legământul neamului Meu [in testamentum generis Mei], în lumina neamurilor, ca să fii în[tru] mântuire până la marginea pământului” (Is. 49, 6).

S-a pogorât Fiul, s-au umplut toate de noua mireasmă a Cuvântului, a revărsat inima Tatălui pe Cuvântul cel bun, a răspândit mireasmă Fiul [fragravit Filius], Duhul Sfânt a împrăștiat-o [Spiritus Sanctus exhalavit] și prin toate inimile a vărsat-o: „Căci revărsată este iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5, 5)”[1] […].

Căci dacă Tu ne vei atrage, vom alerga și noi și vom prinde vântul vitezei duhovnicești [spiritalia velocitatis flabra capiemus]. […] Și uleiul Tău se revarsă prin care s-a vindecat acela care a fost rănit de către tâlhari. […]

(Vers. 3) „M-a adus pe mine în cămara Sa”. Fericit sufletul care intră în cele dinlăuntru ale Cuvântului [Verbi ingreditur penetralia], căci acela înălțându-se din trup, de toate [cele lumești] se face îndepărtat. Și cel ce este mai presus de sine însuși, pe Cel dumnezeiesc Îl scrutează și Îl caută, dacă poate să Îl urmeze cumva. Care, când a putut să-L cuprindă/ să-L înțeleagă, [de] cele ce sunt mai presus de a fi înțelese [intelligibilia supergressa] în Acela se încredințează și întru El se hrănește [cu ele]/ le paște [pascitur].

Astfel era Paulus/ Pavlos care se știa pe sine răpit în Rai [raptum in Paradisum], dar [dacă era] sau în afară de trup sau în trup nu știa[2]. […]

„M-a adus pe mine Împăratul [Rex] în cămara Sa”. Simplă este sărutarea, dar grea [este] taina cămării [lui Hristos]. […] „Să mă sărute pe mine din sărutările gurii Sale”. Arată harul venind de la Duhul Sfânt, precum a grăit Îngerul către Maria: „Duhul Sfânt va veni în tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri pe tine” (Lc. 1, 35).

Însă, întrucât a adus-o pe ea Împăratul în cămara Sa, [prin aceasta] vestește/ arată vremea pătimirii, străpungerea coastei, vărsarea sângelui, mirul mormântului, taina Învierii; ca să primească sărutarea ca Mireasă, dar să fie adusă Biserica în cămara lui Hristos, acum nu numai ca logodită, ci și mai mult, ca [una] căsătorită. […] Și de aceea, ca așezată în pat, zice: „Legătură de smirnă [este] mie fratele meu, în mijlocul sânilor mei se odihnește” (Cânt. 1, 12)[3]. […]

Iar dacă întrebăm despre [ce înseamnă] cămara, ne învață pe noi Însuși Cel ce a zis: iar tu, când te vei ruga, „intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-L pe Tatăl tău în taină/ în ascuns” (Mt. 6, 6). Cămara Bisericii este trupul lui Hristos [Cubiculum Ecclesiae corpus est Christi].

A dus-o pe ea Împăratul în toate tainele lăuntrice [omnia interiora mysteria], i-a dat ei cheile ca să deschidă sieși comorile științei/ cunoașterii [thesauros scientiae], să descuie mai înainte ușile închise ale tainelor [sacramentorum clausas fores], să cunoască harul odihnei, somnul Celui mort, puterea Celui înviat. […]

În acea cămară învață îndreptările Domnului, a cunoscut sfatul lui Dumnezeu, decât care nimic nu poate fi mai înalt, căci acesta este dumnezeiesc, întru care se face iertarea păcatelor/ păcătoșilor.

Aceasta de la Domnul caută să învețe ceea ce oamenii nu pot să învețe, decât dacă mai înainte Dumnezeu a învățat-o. Ceea ce au învățat apoi Apostolii de la Hristos, [îe aceasta] Biserica [o] spune: „[M-]a adus Împăratul în cămara Sa”. Adică în acea taină, în care sunt toate comorile științei și ale cunoașterii Sale. Și de aceea ți se zice ție: „Când te rogi, intră în cămara ta” (Mt. 6, 6), care arată taina minții și a sufletului[4]. […]

„Să ne bucurăm”, zice, „și să ne veselim în Tine. Iubi-vom sânii Tăi mai presus de vin”. […] În Însuși Dumnezeu se bucură. […]

(Vers. 4) „Neagră sunt și frumoasă, fiice ale Ierusalimului”. […] Neagră prin vină, frumoasă prin har[5]. […] Neagră sunt pentru că am păcătuit, frumoasă pentru că acum mă iubește Hristos. […]

Dar zice [astfel] și Sinagoga […]. Neagră [sunt] prin necredință, frumoasă prin lege; neagră prin cădere, frumoasă pentru că m-a ales pe mine Soarele și sunt făcută mai înainte de adunarea lui Dumnezeu [prior congregatio Dei]. […] Am pierdut arătarea culorii mele, s-a întunecat vederea ochilor mei; în întuneric umblu, [eu] care nu știu ziua lui Hristos[6]. […]


[1] Idem, col. 1953. [2] Idem, col. 1954. [3] Idem, co. 1954-1955. [4] Idem, col. 1955.

[5] E vorba despre sufletul care Îl iubește pe Hristos Dumnezeu, care în latină e la feminin: anima.

[6] PL 15, col. 1956.

Did you like this? Share it: