Revista Unica, nr. 11 (228) noiembrie 2016, 10, 90 lei.

*

Andreea Berecleanu nu a apelat la chirurgie plastică pentru că mizează pe „stimularea țesuturilor prin vitaminizare, printr-un masaj profund”, p. 33. Iar Adi Hădean, care are 39 de ani ca și mine, este enervat cel mai tare de „mâncarea făcută în bătaie de joc”, p. 34. Sunt de acord cu ambii în aceste probleme.

Cristina Bazavan ne invită ca să mergem la vot pe 11 decembrie 2016, p. 38. Iar Andrei Crăciun consideră că pomana ortodoxă  e „o culme a ridicolului”. În cuvintele sale: „Iar atâta ridicol ca la sfânta pomană e greu să găsești altminteri. Și nu e nimeni scutit de penibil. Nici popa, nici îndureratele rude, nici bocitoarele tocmite cu ziua. Doar stingher, răposatul tace, dar parcă întotdeauna și cu o picătură de reproș…”, p. 40.

Nu știm însă care sunt lucrurile ridicole sau penibile care se fac la pomana ortodoxă. Să fie oare rugăciunile pentru cel adormit? Să fie oare mâncarea, dată de pomană, pentru iertarea lui? Să fie oare porțiile generoase împărțite celor de la masă? Autorul cred că trebuie să vină cu clarificări. Eu înțeleg afirmațiile gratuite, dar poate că alții nu le înțeleg.

Cristi Pascu le învață pe femei să opteze pentru „coafuri versatile”, p. 43, pe când Alex Gâlmeanu ne spune că, pentru CV, avem nevoie de o poză făcută de „un fotograf de portret”, p. 43. Pentru că fiecare se recomandă pe sine, adică lucrul cu care se ocupă.

Marian Ionescu, vlogărul de la mariciu. ro, pe care îl mai urmăresc din când în când, ne spune să ne creăm „o identitate online”, p. 44. Însă identitatea lui online, ca vlogăr, e de publicitar de evenimente, plus creator de vloguri zilnice despre viața lui. Adică nu e scriitor, nu e academician, nu e inventator…ca să nu intrați la griji în ceea ce-l privește.

Din p. 47 aflu că „soții Maria și Cristi Preotu se pot mândri că dețin aproximativ 40% din piața de vinuri franțuzești din România”. Cine o deține însă pe cea de…60%? Tot o familie sau mai multe?

Însă, cum eu credeam că luxul e consecința strictă a banilor mulți, Maria Preotu mă contrazice și îmi spune că „luxul poate fi obiect, un sunet, o senzație, un miros, o aromă, o textură care mă încântă și îmi oferă o senzație care mă echilibrează”, p. 47. Adică și eu și tu și el putem trăi „în lux”…dacă trăim mirosuri și arome puternice. Ne ducem la magazinul de parfumuri, mirosim parfumurile scumpe cu care își dau femeile și bărbații cu bani mulți, care nu mai știu ce să facă cu ei, și simțim luxul la noi în…nas. Păcat că nu și în buzunar!

Însă încercarea de redefinire a luxului nu schimbă deloc datele sociale. Cei săraci miros luxul celor bogați, iar cei bogați vor să ne spună că luxul nu contează chiar atât de mult, dar nu se distanțează nici interior și nici exterior de el.

Adela Popescu are „un răsfăț suprem”: masajul, p. 49. Probabil erotic…Pe când Alina Chivulescu e filosofică: „adevărata cale către frumusețe este cunoașterea”, p. 49. Cunoașterea lui Dumnezeu aduce frumusețe? Cunoașterea de sine? Nu! Trebuie să cunoști ce trebuie să mănânci pentru ca să arăți „bine”, p. 49. Iar răsfățul ei „suprem” este vacanța, p. 49. Adică statul degeaba.

Ramona Cristian ne atrage atenția că femeile au „ritualuri zilnice de îngrijire”, p. 50. Eu îi spun că doar…unele femei fac asta. Care? Cele care nu prea muncesc, dar sunt întreținute de soți… amanți…mai mulți amanți?!!

Mai pe scurt: unica de față e cu cosmetice, haine și interviuri. Și nu are deloc și o latură interioară…religioasă a oamenilor. Citind-o, ai impresia că femeile nu au mustrări de conștiință și nici nevoi duhovnicești în sufletul lor.

Iar eu m-am plictisit răsfoind-o…pentru că vorbește doar despre suprafața oamenilor. Iar eu știu și văd toată ziua că oamenii sunt frumoși și profunzi nu la nivel de haină, ci la nivel de suflet.

La capitolul „detalii strălucitoare”, p. 60, se vând mărgele și cercei. Și există ghete…dar și botine, p. 62, deși ambele sunt de iarnă.

Câte genți îi trebuie unei femei ca să pară…„femeie”? Poate purta mai multe genți în mână? Sau cât de mari trebuie să fie crăpăturile la blugi, ca să fii în trend? Iar dacă, totuși, gerul iernii e mai rezistent decât capul gol, unde putem să schimbăm capetele degerate ale luptătorilor cu crivățul? Nu există vreo vulcanizare pentru capetele degerate?

Gențile și pantofii trebuie să fie…cool, p. 63. Iar Cristina Bâtlan le face cool pe toate, pe absolut toate, p. 63…numai să le cumperi de la ea. Atenție: dacă le cumperi din piață nu sunt cool! De la Cristina sunt toate cele cool.

În p. 64, Ileana Lazariuc e „urban diva”. De ce? Pentru că are buzele roșii, rujate în roșu, și și-a scos un picior, pe stângul, în mod provocator, din fusta tăiată până spre mai sus. Eu așa presupun…

Adică devii divă…dacă te expui urban. În oraș. Ieși prin oraș, îți arăți piciorul stâng la trecători…ei te remarcă drept divă și așa îți merge numele.

Tot din p. 64 aflăm că Ileana Lazariuc are 34 de ani și că „adoptă un look relaxat, comod, dar totodată stylish, accesorizat cu itemuri-cheie”. Știu că v-am băgat în ceață, dragi cititori, dar tocmai ăsta e subiectul revistei. Te umpli de ceață la creier, cumperi…vezi tu dacă le porți sau nu. Important e să dai banii, să îi cheltui.

Căci consumul e pe bază de nevoie (ai nevoie de pâine și o cumperi, că trebuie să o mănânci), dar consumismul e pe bază de mofturi (ai, n-ai nevoie, noi îți luăm ochii cu reclamă la de toate, tu cumperi, apoi nu le folosești și te împiedici de ele prin casă). Iar unica e pe bază de consumism. Și pentru ca să cumperi, noi ți le prezentăm frumos, punem hainele pe vedete, pentru ca să vrei și tu, în mintea ta, dar nu în realitate, să fii vedetă.

Ce contează că tu nu vei fi niciodată vedetă? Ia și cumpără, ca să trăiești iluzia că ai fi „o vedetă”! Pentru că nici vedetele noastre nu sunt toate vedete, ci, multe dintre ele, sunt…o formă fără fond.

Citesc, citesc și nu mă las! Revista are 154 de pagini. Așa că mai am de tras.

Până acum a fost joacă. De la p. 67 trecem la muncă. Pentru că pagina poartă titlul: Ce purtăm la birou? Iar la birou nu mai e cu d-alea sexy, ci numai cu haine clasice și strânse până la gât.

O fustă de birou costă 675 de lei, pantofii de birou costă 929 de lei, geanta de birou costă 799 de lei, paltonul de birou costă 419 lei (adică paltonul e vai de capul lui pe lângă pantofi), iar inelele de birou costă 159 de lei, p. 67.

Acum facem adunarea, marea adunare: cele zise mai sus, pe care o femeie le îmbracă la birou, costă 2.981 de lei. Asta înseamnă că doamna de la birou e angajată cu salariul mediu pe economie și de aceea îi ajung banii pentru toate. Cât o costă pe doamna de la birou, spre exemplu, ținuta de shopping? Dar cea de dus în parc? Dar cea de dus la film? Dar cea de dus la soacra ei? Dar cea de dus la școala băiețelului ei? Dar cea în care face jogging? Dar cea de dus…la Biserică? Cred că ținuta de dus la Biserică o costă cel mai mult. Plus că trebuie să cumpere câteva lumânări de 2 lei și să aducă o pâine de 1 leu, spre pomenirea familiei sale.

Dacă vreți să cunoașteți „perfecțiunea perlelor de cultură”, ele vă așteaptă la mijlocul paginii 69. Lângă perle e o reclamă la un medicament pentru dureri în gât. Dureri de gât pentru iarnă. Pentru că există și „bunătăți de beauty cu aromă de iarnă”, p. 70. În p. 71 apare, în sticluță neagră, „parfumul care evocă emoție”. Nu…o emoție, ci tot felul de emoții. De la emoția atingerii mâinii cuiva până la emoția că nu ai bani de lumină, de la emoția că te-ai întâlnit cu soțul, tocmai când vorbeai cu amantul la telefon și până la emoția că trebuie să te ridici din pat ca să alăptezi copilul, toate aceste emoții le veți găsi într-o picătură de parfum la sticluță neagră.

În p. 72 am fost întrebat fără preaviz de o doamnă blondă: „Eu ce tratament facial aleg?”. După o clipă de descumpănire, i-am spus: „O spălare cu apă rece și săpun în fiecare dimineață, fie că e iarnă, fie că e vară sau chiar primăvară…e un tratament facial de excepție”. Însă eu cred că nu m-a crezut și s-a dus să cumpere lucruri scumpe de dat pe față.

Din p. 73 am învățat un nou cuvânt: microdermabraziune. Ce înseamnă? „O procedură noninvazivă de regenerare a pielii, prin care se exfoliază stratul superior de celule moarte”, p. 73. Adică îți înlocuie pielea moartă…cu o viitoare piele…mai vie. Sau: posibil vie.

În p. 75 nu se dorește un suflet curat (deși acesta e cel mai de dorit lucru din toată lumea asta), ci „un ten curat”. Adică un obraz frumos, mai pe românește. Dar când n-ai obraz, de unde ten?

În p. 78 apar „genele false”. Și e normal să apară și acestea. Dacă n-ai obraz și n-ai nici gene, dar trebuie să pari că ai de toate…nu trebuie să cumperi unele false?

Însă există gene false la 14, 19 lei, dar și la 62, 90 de lei, p. 79. Și, probabil, cele la 62 țin mai mult, sunt mai rezistente, nu? Sau sunt mai bune cele la 14, 19?

La p. 80 nu se mai dorește un ten curat, ci „un ten natural și piele strălucitoare”. Păi pentru astea două nu trebuie să faci nimic (părerea mea), că ele vin la pachet de la Dumnezeu. Oricine se naște cu piele naturală și strălucitoare. Însă revista îmi arată că greșesc profund. Pentru că există o alifie de vândut în p. 81, „care permite tenului să respire și nu blochează porii”, p. 81, și oferă „aspect natural [pentru] întreaga zi”, p. 81. Cui? Obrazului tău! Care, dacă nu îl alifiezi…e natural. Adică așa cum s-a născut el din mama lui.

Și din p. 82 trecem la „frumuseți celebre care ne inspiră”…să cheltuim banii cu nemiluita. Pentru că frumusețile celebre sunt numai superstaruri cu bani.

Ne mai trebuie și „accesorii de păr”, p. 84. Și dacă vrem ca bărbatul să nu își dea seama cât de alb ne e părul…îi dăm cu culoare. Culoarea apare în p. 87.

În pagina…fără număr de pagină apare „zeița cu glitter”: adică o femeie cu puțin sclipici pe la ochi. Doar de atât are nevoie o femeie ca să se creadă „zeiță”, doar de ceva sclipici? Atunci nu mă mir de ce sunt multe „zeițe” printre noi și mult prea puține…femei normale, demne, credincioase.

Fusta scurtă. Care nu spune nimic despre sufletul femeii, ci doar despre picioarele ei. Și dacă femeia pozează ca la revistă nu e misterioasă, nu e profundă, nu e copleșitoare, ci doar o femeie mondenă, care pastișează ce vede că fac și altele.

Stereotipie. Lipsă de originalitate. Mascarea defectelor. Înseriere socială.

De la p. 102 începe secretul. Pentru că „misterul ajută [la] păstrarea atracției în cuplu”, p. 102. Și „nu e important ce spunem, ci ce înțelege celălalt”, p. 102. Pentru că, pentru unica, dialogul dintre parteneri e o prefăcătorie. Cum să nu conteze ce ne spunem, care e fondul problemei? Dacă fiecare înțelege ce vrea nu există nicio relație. Pentru că relația reală e între o femeie și un bărbat care își spun în față ce cred și ce vor și astfel ambii știu cine e celălalt. Cum să nu conteze conținutul comunicării? Fără el nu există nicio apropiere, ci o distanță infinită.

În p. 105 văd, pentru prima oară, o frumusețe albastră așezată într-un scaun cu rotile. De ce? Pentru că suntem la secțiunea „atipic beauty”, p. 104. Adică și femeile cu handicap…„pot fi frumoase”. Dar noi știam acest lucru! Toate femeile sunt frumoase…dacă cobori în sufletul lor.

Tocmai în p. 108 femeia „unică” a ajuns și la copii. În p. 109 îi duce la operă. Asta dacă i-a învățat să nu țipe…Pentru că, la Biserică, copiii mai tot timpul țipă. Așa că, dacă îi duce la teatru sau la operă, mai întâi trebuie să îi învețe să nu deranjeze. Și dacă îi învață de mici, poate că nu vor uita când se vor face mai mari.

În p. 112 apare sedentarismul. În p. 113 suntem îndemnați să mergem la sală și să muncim în mișcare. O cântăreață blondă, tot la p. 113, ne vinde coriandru verde.

În p. 114 unica a intrat la apă de tot. Pentru că a ajuns să vorbească de „pensionari fericiți”. Pensionarii ăștia, fericiți, au bani ca să își cumpere o ținută de birou de 2.000 de lei?

În p. 117 constat că noi, oamenii, avem și „regiune nazală” și că, pentru ea, există un medicament pentru „când ești răcit și-ți curge nasul”, p. 117. Dar ce ne mai trebuie nouă nas, dacă mergem iarna cu capul gol și în geacă de vară?

În p. 119 uităm femeia, uităm bătrânii, uităm copiii și ne gândim la „un pește spadă la grătar, cu cimbru proaspăt și cremă de oțet balsamic”, p. 119.  După care descoperim „secretele frumuseții” și „influența roșului de grepfruit” în paginile de publicitate nenumerotate, pentru ca nu în cele din urmă să aflăm că, Danei Rogoz, pozele de pe blog i le face Radu, soțul și iubitul ei, p. 124.

Ni se scade colesterolul în p. 125. Din p. 126 mergem în vacanță până colea, aproape, în insula Mauritius, după care, în p. 128, suntem la schi. Dăm și peste o reclamă la dero, pentru că dero „de 50 de ani împrospătează România cu toată bucuria”. Muzica e la p. 138, un copil și-un câine în p. 139, literatura e în p. 142, semn că unica nu este…excesiv de literară, pentru ca, după literatură, să aflu, deplin complexat, că „fericirea are gust de înghețată mare de ciocolată”, p. 143. Adică, dacă nu îți place înghețata cu ciocolată…adio fericire și n-am cuvinte. Mie, din fericire, îmi place înghețata cu ciocolată, numai să nu fie prea dulce nici înghețata și nici ciocolata.

Un copil cu microscop, p. 145, o apă minerală, p. 147, un vin delicat la p. 148, o cremă „pentru pungile de sub ochi și cearcănele întunecate”, p. 151 și termin fulminant cu „secretul frumuseții româncelor”, p. 153.

În speranța că v-am ajutat în viață și chiar în gândurile dumneavoastră, vă rog să dați laic, subscraib, șer și toate celelalte la acest articol de critică revistoidă, pentru că chiar mă ajută! Numai bine și să nu mâncați tot porcul până la revelion!

Did you like this? Share it: