Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [95]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a.
***
Şi nu este nimic surprinzător în faptul de a înţelege drept gândiri distincte (deşi nu în totalitate) cele două concepţii, a dascălului şi a poetului însuşi, din câteva motive. Primul este acela că avem o dovadă a contradicţiei în chiar felul în care poetul consideră vanitoasă gândirea dascălului despre posteritatea sa glorioasă.
Al doilea motiv ne este oferit de regăsirea aceloraşi antiteze, specifice lui Eminescu, în poeme precum Scrisorile, Luceafărul, Împărat şi proletar, Memento mori, ciclul de trei poeme intitulate Mureşanu, poeziile Sarmis şi Gemenii, în care poetul pune în scenă mai multe voci sau măşti ale gândirii, el însuşi înţelegând poezia într-un mod shakespeareian, ca dramatizare, ca voluptos joc cu icoane [= simboluri, chipuri, măşti] şi cu glasuri tremurate (Epigonii).
Gândirea poetului este până la urmă cea din fundal, cea care nu iese în evidenţă prea uşor, care nu se face vizibilă într-o polemică, ci care se ascunde în limbaj şi în metafore – ca şi la Antim – după cum înţelepciunea adevărată stă ascunsă în a naturii sfântă limbă (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!), în cartea cosmosului.
Un al treilea motiv şi cel mai puternic este acela că, dacă nu se poate afirma o identitate între poet şi bătrânul filosof din Scrisoarea I, în schimb, această identitate se poate stabili cu certitudine între Eminescu şi dacul din Rugăciunea unui dac. Iar deosebirile între cele două viziuni asupra genezei cosmice, din Scrisoarea I şi din Rugăciunea unui dac sunt destul de mari şi de evidente. Căci, dacă se poate afla totuşi o similitudine între imaginile şi expresiile care vorbesc despre absenţa oricărei existenţe create, mai înainte de a veni întru fiinţă lumea, discrepanţa conceptuală dintre cele două poeme este apoi vizibilă în felul în care ia fiinţă lumea.
Dascălul gândeşte filosofic un punct în care îşi are universul începutul, în timp ce dacul crede într-un Zeu Creator a toate, care din noian de ape puteri au dat scânteii, ceea este o aluzie la Fac. 1, 1-3: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină”[1].
Iar versurile care urmează ne încredinţează şi mai mult în ceea ce priveşte raportarea lui Eminescu la Dumnezeul biblic şi la Hristosul evanghelic, întrucât exprimarea este biblico-liturgică şi pascală: El este-al omenimei izvor de mântuire: / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii! // Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, / Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers [2].
Aşa încât, putem să vorbim, în Scrisoarea I, de două viziuni asupra naşterii cosmice sau de două cosmogeneze, în loc de una singură. Acolo unde există polemică între măştile gândirii, Eminescu este întotdeauna cel ascuns în frunzişul metaforelor, iar nu unul din personaje. El nu este nici împăratul, nici proletarul, nici filosoful mag: toţi aceştia sunt în istorie, profund implicaţi în desfăşurarea ei sau vor să fie scrişi în memoria umanităţii, pe când Eminescu se sustrage învolburării pătimaşe a istoriei şi nu pune preţ nici pe nemurirea iluzorie în memoria omenirii.
Cugetarea asupra naşterii universului şi a sensului creaţiei începe încă de la primul vers, de acolo de unde cu gene ostenite sara suflu-n lumânare şi timpul se opreşte în loc, căci doar ceasornicul străbate lung-a timpului cărare.
Ceasornicul măsoară curgerea timpului mai departe, în timp ce poetul se întoarce înapoi cu gândul, către începuturile lumii, privegheat şi inspirat fiind de lumina lunii, care în propria-ne lume, a gândurilor noastre, ea deschide poarta-ntrării…după stinsul lumânării.
Aşadar contemplarea şi cugetarea asupra cosmogenezei şi a sensului lumii nu începe odată cu intrarea în scenă a bătrânului dascăl, ci cu însuşi primul vers al poemului şi se adânceşte în acele versuri în care lumina lunii infuzează întreg universul (logosul cosmic), ca şi gândirea umană. Înaintea dascălului, poetul mai întâi se întoarce îndărăt cu mii de veacuri, contemplativ, deşi nu ne dezvăluie aceasta în mod declarativ, neechivoc.
Şi tocmai în cadrul acestei cugetări a poetului despre originile şi soarta lumii este integrată şi reflecţia lui cu privire la soarta dascălului. Dascălul, care gândeşte el însuşi la tainele cosmogenezei şi eshatologiei, este la rândul său cugetat de cineva care îl întrece în profunzimea gândirii şi acesta este poetul.
Percepem aşadar prezenţa unei ierarhii a gândirilor, născute, inspirate şi conduse de Gândirea care le-a adus întru fiinţă pe toate.
Superioritatea cugetării poetului nu este o afirmaţie de sine vanitoasă, egoistă, care încearcă să se monumentalizeze în memoria umanităţii – de aceea nici nu îşi prezintă, în mod polemic, o cosmogeneză proprie sau un sistem filosofic personal – ci această superioritate constă în felul în care el se integrează gândirii arhaice româneşti.
Eminescu nu scrie o carte de înţelepciune omenească, nu se propune ca gnostic, cunoscător, ca filosof cu viziune personală asupra tainelor lumii, căci În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, / Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, / Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare…(La moartea lui Neamţu).
Contemplativ în faţa „corolei de minuni a lumii”, el se aşază liniştit, ca să fie redat sie însuşi, în matca cugetării arhaice ortodoxe, întemeiată pe Scriptură şi pe scriptura cosmică, ambele scrise de acelaşi Logos şi tâlcuite în Biserica neamului său de veacuri.
Aşa cum Antim încifra viziunea sa teologică în expresii splendid concentrate, într-o vorbire care părea (sau pare minţii noastre nefamiliarizate cu acest limbaj) că face referire doar la estetica universală, la fel procedează şi Eminescu, în versuri emblematice, ascunzând sub zălogul metaforelor, comoara unei înţelegeri vizionare mult mai profunde, care se citeşte din biblia cosmică, pe care însăşi lectura cosmică o oferă, când oamenii se lovesc, la nivel raţionalist, de impasul unor incertitudini majore.
Nu este în aceasta nicio contradicţie cu viziunea creştină, întrucât însuşi Sfântul Pavel spune: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi [din cele create – n.n.], adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).
Luna apare, aşadar, în viziunea (absconsă) a poetului, ca o fereastră hermeneutică, ca simbol al luminii dumnezeieşti care aduce la viaţă tot ce există şi care însufleţeşte gândirea şi inspiraţia: Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării / Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
În poezia Mureşanu, luna este invocată astfel: Apari, tu, lună-n cer / Şi fă din vis viaţă, din umbre adevăr!
Cele gândite cu gândul – ca să spunem aşa – sunt „umbre”, pentru că esenţial este gândul creator. Dacă gândurile noastre, ca progenituri ale minţii noastre, sunt umbre în comparaţie cu fiinţa umană care le naşte, cu atât mai mult, în faţa gândului primordial divin, cele create de El par umbre, pălesc, pentru că ele îşi au puterea şi fiinţa din acel gând al Său.
Intrând prin fereşti şi luminând în case şi în gândurile oamenilor, lumina lunii este ea însăşi o fereastră simbolică, un ochi prin care Dumnezeu priveşte, luminează şi înţelepţeşte lumea, în noaptea acestei vieţi şi a neştiinţei.
Această lumină a lunii are calitatea de a pătrunde în case şi în gânduri (Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti), valenţe comune cu ale Luceafărului, care pătrunde-n casă şi în gând. În alte poezii, casă are înţelesul neechivoc de „casă a sufletului”, precum în poemul Gelozie.
Într-un alt poem, intitulat Rugăciune, Maica Domnului este Luceafărul mărilor, căreia ne rugăm să ne înalţe şi să ne mântuie din valul ce ne bântuie. Iar în Povestea apare Îngerul păzitor al României ca o stea regală, un înger drag (precum Îngerul care-a apărut celor trei Împăraţi din Răsărit sub formă de stea), trimis de Domnul Lumei la Domnul unei ţări, la Ştefan cel Mare, să-i binevestească viitorul fericit al României, pe care îl ţine ca un testament deschis, scris cu grai de foc. Acest Înger al României este ca Spiritul Genezei de fericiri eterne.
Interpretarea prezenţei aştrilor cereşti în poezia eminesciană ne conduce aşadar, foarte adesea şi fără dubii la sensurile antimiene şi tradiţionale din literatura veche.
Lumina lunii află pretutindeni un mediu reflector-reflexiv. Ea este, după cum am arătat, reflectată de singurătatea mişcătoare a mărilor, de strălucirea izvoarelor ascunse în umbra codrilor, de scânteierea pustiurilor, dar şi de frunţi pline de gânduri, pe care gânditoare le priveşti, împrumutându-le propria sa reflexivitate, lumina cunoştinţei.
Această dublă reflexie a luminii de lună demonstrează existenţa unei duble raţiuni, umană şi cosmică, în stare să o recepteze, precum şi o interpenetrare, o comunicare a conştiinţei umane cu logosul cosmic.Adică tocmai ceea ce Dumitru Stăniloae (am văzut într-un capitol anterior), chintesenţiind cugetarea patristică ortodoxă dintotdeauna, a numit crearea lumii de către Dumnezeu pe măsura conştiinţei şi a raţiunii umane.
În acelaşi sens, Rosa del Conte remarca faptul că versul Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare, le priveşti „realizează, între omenirea ce meditează la destinul său şi gânditoarea lună, acel raport de afinitate, acea atmosferă de secretă corespondenţă, pe care le invoca adresarea iniţială lună tu, stăpân-a mării”[3].
Prin proprietăţile amintite, lumina lunii din contextul liric eminescian se apropie foarte mult de accepţiunea sa ca simbol al luminii dumnezeieşti sau al Sfinţilor, pe care o are la Antim şi în literatura noastră religioasă veche. De altfel, Antim vorbeşte la un moment dat despre luna plină care, fiind fiind curată şi nevinovată, luminează şi călătoreşte călătoriia ei, făr’ de zăticneală [4].
Epitetele curată şi nevinovată, această portretizare, caracteristică literaturii vechi, poate fi uşor susceptibilă de a-i fi impus lui Eminescu o viziune cosmică similară, având în vedere numeroasele adjective şi epitete din poezia sa, care se înscriu în aceeaşi sferă semantică a purităţii. Mergând pe firul indicat de Antim, se pot descoperi surse şi mai vechi, căci, spre exemplu, comentariile la Facere ale Sfântului Simeon Metrafrastul denumesc luminătorul nocturn, în faza lui plină, ca luna diafană şi curată [5].
[1] Ştim că versurile din debutul poemului sunt inspirate din Rig-Veda, dar poate că Eminescu a îndrăgit exprimarea vedică tocmai pentru detalierea poetică a momentului creaţiei, prezentat oarecum mai lapidar de Sfântul Moise în Geneză, pentru înţelesurile monoteist-creaţioniste şi coincidenţa lor cu învăţăturile scripturale. De altfel, Eminescu nu a copiat, ci a prelucrat versurile din vedicul Imn al Creaţiunii. Monoteismul a fost religia primară a umanităţii – inclusiv în viziunea ultimelor studii ştiinţifice în domeniu.
[2] Sus inimile voastre este o parafrază a unei expresii pe care o rosteşte preotul la Sf. Liturghie: Sus să avem inimile! şi la care poporul răspunde: Avem către Domnul. În timp ce cântare aduceţi-i este tot o parafrază, a unor îndemnuri scripturale de acest fel, dar care sunt transpuse şi în cultul ortodox şi pot fi întâlnite în Canonul Învierii de la Utrenia din noaptea Paştelui:
„Ziua Învierii, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă” (Irmosul, Cântarea 1); „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând. Bucuraţi-vă!” (Cântarea 1); „Să mergem dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţa răsărind” (Cântarea 5), cf. *** Penticostar, op. cit., p. 16-17.
Cât despre sintagmele El este-al omenimei izvor de mântuire şi El este moartea morţii şi învierea vieţii, credem că este de prisos să mai încercăm să demonstrăm că ele se referă la Hristos cel mort şi înviat pentru mântuirea întregii lumi.
[3] Rosa del Conte, op. cit., p. 124.
[4] Opere, p. 62.
[5] Traducerea aparţine Părintelui Marcel Hancheş.