Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [96]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a.
***
Lumina lunii străbate şi infuzează întreg universul (logosul cosmic) şi mediul uman reflexiv (logosul uman), pentru că ea este simbolul luminii veşnice şi necreate a Logosului dumnezeiesc, Înţelepciunea ipostatică care a creat lumea.
Spre această interpretare ne îndreptă şi alte versuri ale Scrisoarea I, acolo unde gândirea dascălului încetează şi începe cea a poetului, şi care sugerează faptul că întreaga creaţie este adusă la viaţă şi susţinută întru fiinţă de o rază a luminii divine, sinonimă în plan metaforic şi simbolic cu raza lunii:
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…// Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!
Universul în întregimea sa este creaţia acestei raze, care poate fi înţeleasă în sensul în care Sfinţii Părinţi şi teologia Bisericii vorbesc despre creaţia universală ca ilustrând doar o picătură, doar o rază din puterea creatoare a lui Dumnezeu, precizare pe care a făcut-o şi Antim Ivireanul şi pe care noi am menţionat-o la vremea potrivită.
În literatura patristică ortodoxă şi isihastă se vorbeşte, de asemenea, foarte adesea despre razele luminii dumnezeieşti, razele energiilor dumnezeieşti necreate, care infuzează cosmosul şi îl susţin întru fiinţă, îl umplu de har şi care îndumnezeiesc omul.
Rosa del Conte precizează, în această direcţie a exegezei noastre, ceva esenţial pentru noi: „Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din romantismul european (…) îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului primitiv [primar – n.n.], se încadrează în climatul… Patristicii răsăritene”[1].
Universul, care a fost zidit de Dumnezeu din nimic, ex nihilo, nu are aşadar, în afară de raza luminii dumnezeieşti, niciun alt punct de susţinere întru fiinţă, fiind umbră şi vis al nefiinţei, pentru că înainte de a fi adus întru fiinţă, el a fost „nefiinţă” (viaţa omului şi a lumii este „umbră şi vis”, cum spun adesea şi Psaltirea şi Ecclesiastul, dar şi slujba ortodoxă a înmormântării, pe care Eminescu o şi citează în Strigoii), înconjurat de „întunericul” veşniciei, de veşnicia pe care creatura, chiar şi raţională, nu o poate cuprinde şi înţelege cu de la sine putere.
Un alt poem, conceput cam în aceeaşi perioadă cu Scrisoarea I, cu care interferează adesea ideatic, se exprimă încă şi mai evident în privinţa acestei raze a luminii dumnezeieşti creatoare: Pe când tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne / Repaosă în raza gândirii cei eterne (Ca o făclie…). Această gândire eternă a conceput din veşnicie planul adâncei întocmele (Mureşanu) a lumii – expresie remarcată şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Ion Negoiţescu observa că, lui Eminescu, „istoria îi apare ca desfăşurarea unei gândiri. Dar cine anume gândeşte cosmosul şi istoria, dându-le astfel fiinţă, rămâne uneori cam obscur…”[2]. Această așa-zisă obscuritate este explicată, însă, de Eminescu însuşi, în Memento mori, unde se spune foarte limpede că Dumnezeu este: Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire.
Poetul refuză oamenilor capacitatea de a putea spune ceva cu adevărat despre Dumnezeu (fapt ce are tangenţă, într-o anumită măsură, cu teologia creştină apofatică), deşi El a pus în om nemargini de gândire (Povestea magului călător în stele).
Şi tot în Memento mori, Eminescu ne precizează: Sori se sting şi cad în chaos mari sisteme planetare, / Dar a omului gândire să le măsure e-n stare…, pentru că e în om nemărginire. În concepţia lui, „geniile…, gândind-o, oglindesc lumea”[3], vor să fie un mediu în stare să reflecteze gândirea creatoare dumnezeiască.
Apetenţa extraordinară a lui Eminescu de a conferi o mare vigoare plastică imaginilor, vine din credinţa sa intimă că a crea înseamnă pentru om a-şi exersa asemănarea cu Dumnezeu, a face să se întrupeze gândul tău, întrucât şi Dumnezeu creează în acelaşi fel, prin întruparea gândului Său. El era convins că, aşa după cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească / Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit, / (…) Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins (Povestea magului călător în stele).
Reflexivitatea umană, ca şi reflexia cosmică (acel logos alogos) oglindesc gândirea dumnezeiască. Cerul întreg, cu aştrii săi luminoşi, se reflectă în lume şi în spiritul omenesc. Luna, mai ales, ca simbol al luminii veşnice (ca şi la Antim), este cea care pe lume veghează (Când…).
Aşa cum gândirea creatoare de lumi reale a lui Dumnezeu se reflectă, în mediul uman, mai ales în gândirea geniului creator[4], tot aşa, în plan simbolic, lumina creatoare şi inspiratoare a lunii este un chip, o icoană a luminii dumnezeieşti care creează toate, le susţine întru fiinţă şi le hotărăşte sorocul morţii: raza ta şi geniul morţii.
Cele două sintagme sunt sinonime, pentru că raza lunii este şi geniul morţii sau are geniul morţii, este cea care aduce întru fiinţă, creează, dar are şi putere să omoare. Şi aici putem rememora versurile din Luceafărul, în care Dumnezeu este izvor de vieţi şi dătător de moarte.
Cel care are geniul morţii, Cel care are putere asupra vieţii şi a morţii, Care aduce lumile întru fiinţă dar are şi puterea să le dea moartea, este Geniul sau Mintea care e deasupra întregii ierarhii de minţi umane şi de genii: înţelepţi, filosofi, artişti, oameni politici, aşa cum apar ei reprezentaţi în cele cinci Scrisori.
Pe toţi aceştia, deopotrivă-i stăpâneşte raza ta creatoare, care îi cheamă la existenţă, şi geniul morţii, înţelepciunea cu care Dumnezeu a hotărât ca omul să moară, după cum spune şi Sfântul Grigorie Teologul, citat de Antim.
Geniul morţii este şi acela stipulat de către toată literatura religioasă veche, inclusiv de Învăţăturile lui Neagoe Basarab sau de Divanul cantemirian, anume că nu face deosebire între oameni, între bogat şi sărac, între sfânt şi păcătos, între înţelept şi prost, deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii (cum zice Eminescu). Tuturor Dumnezeu le-a hotărât sorocul morţii, toţi trebuie să treacă printr-o moarte.
Se confirmă, aşadar, din nou, identitatea la nivel simbolic dintre lumina lunii şi lumina necreată a lui Dumnezeu, precum şi raportarea poetului la semnificaţiile lunii din literatura veche, ca lumină care luminează pe cei din întunericul şi noaptea neştiinţei. Sau cum spune Psalmistul: noaptea nopţii vesteşte ştiinţă (Ps. 18, 2).
Concepţia aceasta, despre lume ca întrupare a gândirii lui Dumnezeu şi despre om ca fiinţă creată şi în stare să oglindească în spiritul său asemănarea cu Dumnezeu, era formată încă din tinereţe. Astfel, într-un poem juvenil, Amicului F. I., Eminescu scria: Te văd adesea frunte senină / Ca şi gândirea lui Dumnezeu; echivalând în acelaşi timp clipa morţii cu faptul că gândul zilelor mele / Se stinse-n mintea lui Dumnezeu.
Asemenea, femeia iubită este idee, / Pierdută-ntr-o palidă fee / Din planul Genezei (Ondina) sau un geniu gândit de cer (Copilă înger – vis în mirare).
Aici nu este vorba de consubstanţialitate între Cel ce are geniul morţii şi omul care e supus lui Dumnezeu, Celui care are putere de viaţă şi de moarte asupra sa, ci e vorba de asemănarea cu Dumnezeu a omului, ca fiinţă spirituală zidită după Chipul Său.
Plasticizări ulterioare, extrapolând această concepţie, le putem afla şi în alte poeme, în care cele create apar ca întrupări ale gândurilor lui Dumnezeu. În grădina paradisiacă a lui Miradoniz, o floare seamănă cu o gândire de-aur, pentru ca, în împărăţia soarelui din Memento mori, fluturii să sclipească ca idei scăldate-n aur şi-n colori de curcubău.
În acelaşi poem, luna este un gând de aur sau fiica mării ca o lacrimă de aur (a se remarca distanţa semantică între stăpâna mării şi fiica mării, ultima desemnând o realitate creată, o plasticizare care nu mai denumeşte un simbol al Dumnezeirii), stelele sunt ca de aur sfinte flori împrăştiate pe cer, iar Eminescu vede cerul… desfăcut în foc şi aur.
Asemenea, în altă parte, steaua este un cuget de aur (La o artistă). Poetul este un geniu de aur (Mureşanu (Tablou dramatic)). Este semnificativ acest superlativ absolut al frumuseţii, exprimat prin aur, care nu poate să nu ne trimită cu gândul la aurul harului ca sugestie a desăvârşirii şi a frumuseţii depline. În nuvela Geniu pustiu, este imaginat un rai ca un imperiu de aur, în care aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur.
Aurul îmbracă întregul univers în poezia lui Eminescu, gest de o incontestabilă provenienţă iconografică. Pentru ca, aproape de sfârşitul vieţii să scrie acele versuri despre care a dat mărturie Vlahuţă: Atâta foc, atâta aur, / Atâtea lucruri sfinte, / Peste-ntunericul vieţii / Ai revărsat, Părinte!
[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 28. Autoarea defineşte „climatul Patristicii răsăritene” ca fiind „neoplatonic”, lucru cu care nu putem fi de acord, din motive care presupun o disertaţie amplă pentru a fi expuse, ceea ce nu putem face aici. Aşadar am ocolit cuvântul „neoplatonic”, ca o coordonată subiectivistă şi catolicizantă a concepţiei autoarei despre Patristica ortodoxă.
[2] Ion Negoiţescu, op. cit., p. 15.
[3] Idem, p. 21.
[4] Într-un articol, Eminescu Îl numea pe Dumnezeu „Michelangelo al universului”, Care a zidit tăria cerului.