Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [97]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a.
***
Din Povestea magului călător în stele, aflăm că geniile sunt acei oameni cărora Dumnezeu în lume le ţine loc de tată / Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată şi, în consecinţă, poetul se concepe pe sine ca un fiu al lui Dumnezeu care, după asemănarea Sa, turma visurilor [a gândurilor] mele eu le pasc ca oi de aur (Memento mori).
Atât la Antim, cât şi la Eminescu, lumina lunii – deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace (Rime alegorice) –, nu este decât lumina soarelui reflectată, simbol al luminii dumnezeieşti la Antim, dar, după cum am văzut, şi la Eminescu. Lumina Soarelui dumnezeiesc noi n-o vedem, o văd numai Sfinţii cărora ea le devine mediu interior al vieţii, iar noi, ca oameni căzuţi, doar o zărim prin „fereastra” (cum zicea Eminescu, într-un vers citat anterior) care este luna (palid soare) şi care, stăpânind în noaptea lumii şi peste marea vieţii omeneşti, ne conduce la Soare, la Lumină.
Însăşi ipostaza lunii de stăpână a mării din versul care ne aduce imediat aminte de Antim – Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci – ne oferă ochiului contemplativ al minţii noastre un tablou extrem de sugestiv, care ilustrează sinonimia dintre mare şi lume şi dominarea acestei „mări a lumii” de către luna care e stăpânitoare asupra patimilor înviforate ale oamenilor, care le ţine în frâu şi lunecă suveran pe deasupra lor. Fără a mai vorbi despre faptul că gestul de a pluti pe deasupra apelor are semnificaţii primordiale remarcabile, care ne trimit la Fac. 1, 2.
Prin aceasta, versul de mai sus este similar ca sens cu cel din Călin…: în cuibar rotind de ape, peste care luna zace, şi despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga susţinea că se referă la crearea lumii. Suntem în asentimentul acestui mod de a interpreta imaginea eminesciană a lunii care stă pe cuibarul de ape, cu atât mai mult cu cât cuibarul sau rotirea înseamnă naştere cosmică la Eminescu (când Luceafărul coboară, ceru-ncepe a se roti, iar în Scrisoarea V, poetul presimte culmea dulcii muzice de sfere, / Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere), dar mai ales pentru faptul că, în comentariul amintit la zilele creaţiei, în Omilii la Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre prezenţa Sfântului Duh, Care Se purta pe deasupra apelor, de la Fac. 1, 2, asemănând-o cu o cloşcă deasupra unui cuib, pe care îl pregăteşte să fie primitor al vieţii[1].
Iată de ce luna zăcând pe cuibar de ape, luminând deasupra genunii sau a noianului de ape gestante, ni se pare ilustrarea poetică a unui fapt principial. Avem, prin urmare, încă un exemplu de asemănare simbolică, în lirica eminesciană, între lună şi harul dumnezeiesc creator.
Şi tot în Călin…, soarele şi luna sunt naşii mirilor (Nunul mare, mândrul soare, şi… nună, mândra lună), adică sunt luminătorii şi învăţătorii lor întru cele spirituale. După cum, în Mioriţa, la nunta păstorului, Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa.
Călin… se încheie cu nunta gâzelor, care este, în mod paradoxal, cea mai falnică imagine a poeziei, pentru că ea reprezintă o depărtare a planului şi o reconfigurare, la scară cosmică şi din perspectiva veşniciei, a lumii pământeşti. Nunta gâzelor este reprezentarea a ceea ce afirmă Eminescu în următoarele versuri din Scrisoarea I : Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim (…) / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze… Iar Cel care măsoară lumea cu cotul este Dumnezeu, conform cu Is. 40, 12: „Cine a măsurat apele cu pumnul şi Cine a măsurat pământul cu cotul?”.
Şi câteva versete mai departe, la Is. 40, 22 se spune: „El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste”. Aşadar, tabloul eminescian este ca din perspectiva lui Dumnezeu, atât în finalul poemului Călin…, cât şi în versurile citate din Scrisoarea I.
Valenţe creatoare ale luminii de lună se pot remarca şi în alte versuri, numeroase şi acestea, în care luna apare ca un artist creator, fie ca un pictor de imagini sau de tablouri, în noaptea codrilor şi a lumii, fie ca ţesând o haină sau un veşmânt preţios, împodobit: Luna atunci din codri iese, / Noaptea toată stă s-o vadă, / Zugrăveşte umbre negre / Pe câmp alb ca de zăpadă. // Şi mereu ea le lungeşte, / Şi urcând pe cer le mută …(Făt-Frumos din tei); Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie, / Ea le scoate peste ape, / Le întinde pe câmpie; // S-adun flori în şezătoare / De painjen tort să rumpă, / Şi anină-n haina nopţii / Boabe mari de piatră scumpă. (Crăiasa din poveşti); …Te uiţi prin coloane de nouri / Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi / Le împle cu mii de tablouri (Ecò); etc. În limba veche românească exista expresia că Dumnezeu a urzit toate sau că El zugrăveşte în oameni virtuţi şi în lume frumuseţe. În Psaltirea coresiană din 1577, Întru început Tu, Doamne, pământul urzişi, (…) şi toate ca cămaşa învechescu-se. (Ps. 101. 26-27) [2].
Eminescu intenţiona să-şi intituleze volumul de poezii Lumină de lună. Vrând să împlinească această dorinţă a poetului, Marin Sorescu va îngriji, în 1993, la Craiova, o nouă ediţie a poemelor eminesciene în două volume, pe care le-a imprimat tocmai cu acest titlu, Lumină de lună, lucru ce trebuie să ne facă atenţi asupra semnificaţiilor esenţiale ale acestui simbol.
Împotriva identităţii semantico-simbolice dintre lumina de lună şi lumina dumnezeiască creatoare, cineva ar putea aduce obiecţia că, în alte poeme eminesciene, luna apare ea însăşi ca fiind o realitate creată şi nu o imagine simbolică a luminii creatoare. Ca spre exemplu, în Scrisoarea IV, luna este numită copila cea de aur, visul negurii eterne, alături de ipostaza opusă ca sens, de stăpânitoare a apelor (al lunei disc, stăpânitor de ape).
Însă această aparentă contradicţie nu trebuie să ne mire prea mult, întrucât luna este privită sub două aspecte, atât în literatura veche, cât şi la Eminescu: sub aspect simbolic (cel despre care am discutat anterior) şi sub aspect real, de corp ceresc creat de către Dumnezeu. În acelaşi mod, ca făpturi ale Creatorului, oamenii înşişi sunt definiţi ca vise-ntrupate, ca întruparea visului din veşnicie al lui Dumnezeu: Văd vise-ntrupate gonind după vise, / Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise (Mortua est).
Ca simbol al luminii veşnice şi creatoare, luna apare ca stăpâna apelor, în timp ce, ca astru ceresc, este numită visul negurii eterne, unde „negura eternă” este gândul din veşnicie al lui Dumnezeu, gândul Său creator, necunoscut şi neînţeles de nimeni, nici de îngeri, nici de oameni, decât în măsura în care Dumnezeu însuşi îl revelează făpturilor Sale. Dosoftei, tălmăcind poetic Psaltirea, vorbea despre Dumnezeu Care au fapt ceriul cu gândul şi a Cărui milă este Preste veci cu gând dulce (Ps. 135); Mare este Domnul de tărie, / Şi gândul Lui nime nu-i să-l ştie (Ps. 146); Că Domnul au cugetat cu gândul / De le-au făcut [pe cele ce există] şi-I ţin toate rândul [rânduiala, ordinea, armonia] (Ps. 148)[3].
Dosoftei este, de alminteri, primul poet al literaturii noastre care a scris despre „luna cea de aur”, în nişte versuri absolut superbe, care sună eminescian avant la lettre, concentrând o imagine eshatologică, şi la care făceam referire undeva anterior: Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună [4].
De altfel, în ceea ce priveşte statutul de făptură creată al lunii şi ordinea creaţiei, Eminescu secondează referatul biblic, în Scrisoarea I, afirmând că De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…, Scriptura fiind cea care precizează că mai întâi a fost creată lumea (cerul şi pământul) şi apoi, abia în ziua a patra, soarele, luna şi toţi luminătorii cereşti.
Am afirmat că „negura eternă” se poate înţelege şi ca gândul din veşnicie al lui Dumnezeu. Negura aceasta eternă „se desface în făşii”, adică se întrupează, devine fiinţă şi existenţă multiplă, după voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu gândeşte lumea dintru început şi ea devine al vieţii vis de aur – ca să parafrazăm un vers din Călin…. La fel, în poemul Povestea, vedem lumea toată cu cer, pământ şi mare / O feerie mândră – un vis măreţ…
Iar gândul acesta din veşnicie al Preasfintei Treimi se face cunoscut celor care caută să cunoască şi sunt luminaţi de către lumina dumnezeiască creatoare, celor care se îşi deschid mintea şi inima şi devin, pe măsura lor, medii reflectoare ale acestei lumini şi înţelepciuni veşnice. Unul dintre aceştia este şi poetul care, după asemănarea lui Dumnezeu, este un fel de preot sau păstor al gândurilor sale şi îşi paşte turma visurilor mele… ca oi de aur (Memento mori).
Dumnezeu caută însuşi pe cel căruia să i Se reveleze, căruia să-i comunice asemănarea cu Sine. În poemul Ondină, într-un grupaj de strofe deosebit din punct de vedere prozodic de restul poemului şi care seamănă foarte mult, la nivel conceptual, cu Cântarea cântărilor, Regele Lin sau Regele inimei caută o fecioară cu care să semene ca vis cu dor. Adică să fie după asemănarea sa, să fie ca un vis care să răspundă la dorul său, al celui (Celui) care o caută. Şi aflând-o, prin ea, vede-se că e în ceriure / Un Dumnezeu, / Purtând simetria [asemănarea] şi-a ei misterure / În gândul său.
Fecioara aceasta, albă vergină, despre care se vorbeşte aici, credem a o putea interpreta ca pe însuşi sufletul poetului, pentru că ea este cântărilor sororă gemene. Iar cântări ca ale sale, ca în sufletu-ţi n-a găsit altele / Regele Lin. Împăratul Lin sau Regele Lin din acest poem este însuşi Hristos, „Lumina lină” a lumii, după cum lesne se poate înţelege.
Un om luminat este, într-un anumit grad, şi dascălul mag şi filosof, care, inspirat şi vegheat de lumina raţională a lunii, îl poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, şi anume într-o clipă. Este semnificativă nuanţa aceasta: faptul că înţeleptul este „purtat” de gând, fulgerător. Luceafărul era altfel, El zboară, gând purtat de dor, / Pân’ piere totul… şi ajunge unde nu e ochi spre a cunoaşte. Dascălul este un om înţelept care ajunge într-o clipită, dar nu printr-un zbor cosmic, nefiind el însuşi gând, ci „purtat de gând”, acolo unde lumea nu există încă, şi nici nu e minte s-o priceapă, unde nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Aici este veşnicia lui Dumnezeu, care e „neagră” pentru ochiul minţii umane, e de nevăzut, de nepriceput.
[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, op. cit., p. 92:
„Nu-ţi voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian… Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică şi deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înţelesul acestui cuvânt ar fi următorul: cuvântul se purta, spune el, se interpretează prin încălzea şi dădea viaţă apelor, după chipul găinii, care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor. Acesta este înţelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele Duhul se purta, adică pregătea apele pentru naşterea vieţii”.
[2] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976, p. 424.
[3] Dosoftei, Opere, op. cit., p. 303-304, 327, 331.
[4] Idem, p. 373.