Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [98]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a.
***
Despre faptul că întunericul sau negura nu denumesc neapărat sau exclusiv neantul, nefiinţa, ci şi ceea ce nu se poate cunoaşte cu mintea, ne lămuresc foarte bine şi următoarele versuri din Mureşanu, în care apare chipul, femeia ca întrupare a iubirii şi afirmă: şi-n vecinic întuneric / Va rămânea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric; unde întuneric e sinonim cu necunoaşterea.
Nu „negura eternă” (sau „neagra veşnicie”) o contemplă sau o descoase înţeleptul, pentru că aceea nu se poate contempla sau pricepe de spiritul uman, ci începuturile lumii, începutul timpului. Despre veşnicie nu se poate spune nimic, decât că, înainte de a fi toate cele ce sunt, ele nu erau: Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. „Cele nefăcute” erau „nefiinţă” şi, chiar şi după ce sunt făcute, ele sunt doar o umbră a strălucirii gândului primordial.
Acelaşi lucru se precizează şi în Scrisoarea II : Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, / Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos / Şi cum neagra veşnicie ne-o întinde şi ne-nvaţă / Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. Aici, cunoaşterea este prezentată oarecum ca un act magic, astronomul pare un magician, ceea ce corespunde cu sinonimia tradiţională, de care am vorbit, dintre astronom, filosof şi mag. Caracterul puţin ludic al relatării ne avertizează însă asupra lipsei de încrede totală a poetului în acest tip de cunoaştere. După cum nici cugetătorul pitagoreic (sau poate Pitagora însuşi) din Memento mori, grămădind lumea într-un singur semn, totuşi, acel semn…el în taină nu îl crede.
„Neagra veşnicie” este acelaşi gând creator incipient, principial, întrupat în lume şi în istoria ei. Metafora epocilor istorice care se înşiră ca mărgele pe aţă poate să îşi aibe originea în cea a vieţii ca o aţă, din poemul Viiaţa lumii, al lui Miron Costin, faţă de care prezintă o mare similaritate, inclusiv ca motiv al deşertăciunii.
Eminescu plasticizează însă şi sensul lui ex nihilo din dogma creştină, al creaţiei din nimic, asociindu-l cu ideea lumii ca vis şi deşertăciune, din literatura veche şi bisericească. În tradiţia Bisericii al cărei ierarh a fost Antim Ivireanul, păcatul şi deşertăciunea lumească nu sunt decât amprenta nimicului, a nefiinţei asupra creaţiei. Şi Eminescu nu afirmă nimic contradictoriu atunci când plasticizează, când metaforizează acest crez: Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric. Plasticizând nimicul, în mod poetic, doar astfel Eminescu poate spune că universul se naşte din sure văi de chaos (Scrisoarea I, Luceafărul, Memento mori).
Nimicul, numit şi prăpastie, din care este creat universul, nefiinţa din care izvorăşte lumea cea atât de bogată în manifestări ale vieţii, apare plasticizată în tablouri extraordinare de către poet, ca o „vale” a haosului, a ceea ce nu era încă creat: …colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute (Scrisoarea I); Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine; (Luceafărul); Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute / Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat; (…); Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze, / Într-a chaosului câmpuri [o variantă pentru văi], printre veacuri numeroase…(Memento mori).
Aceasta pentru că lumea nu are un fundament existenţial anterior, nefiinţa neputând constitui un fundament pentru conceperea universului. Singurul fundament al lumii este gândul din veşnicie, gândul etern al lui Dumnezeu pus în aplicare.
Suprapunând aşadar două învăţături creştine, cea a creaţiei din nimic (a lumii care nu a existat mai înainte de a fi creată decât în gândul şi în intenţia lui Dumnezeu) şi cea a lumii ca deşertăciune, Eminescu înfăţişează poetic acest univers ca fiind umbra şi visul gândului creator al lui Dumnezeu, al Celui care scrii mai dinainte a istoriei gândire (Memento mori) şi ale Cărui făpturi şi zidiri n-ajung nici umbra măreţiei tale (Fata-n grădina de aur); dar şi umbră şi vis ale „nefiinţei”, denumind prin aceasta nedesăvârşirea ei în comparaţie cu desăvârşirea dumnezeiască, amprentarea ei de către golul existenţial anterior genezei sale. De aceea şi istoria lumii e o căutare a Creatorului şi Gânditorului ei, a Fundamentului ei: Oare viaţa omenirei nu te caută pe tine?, pe Tine care, în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare (Memento mori).
Şi tot de aceea spune poetul în Scrisoarea I că luna, înţeleasă în mod simbolic, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri [istoria lumii], pe care însă le simţim ca-n vis pe toate, pentru că viaţa omului e umbră şi vis într-o lume care e deşertăciune a deşertăciunilor.
„Noaptea amintirii” este o sintagmă sinonimă cu „negura eternă”, ilustrând plastic şi poetic gândirea cea veşnică a lui Dumnezeu şi care e „întuneric” pentru toată creatura, până când El însuşi o face cunoscută, atât cât doreşte, gândirilor dând viaţă. Dumnezeu, Gândul sau Cuvântul care a fost la început (Fac. 1, 1; In. 1, 1), dă viaţă gândirilor, aduce întru fiinţă minţile îngereşti şi netrupeşti, precum şi minţile umane, într-o ierarhie pe care o descrie Sfântul Dionisie Areopagitul în cărţile sale.
Lumina lunii este tot ceea ce noi, oamenii trupeşti, putem percepe din lumina Soarelui (Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereastra cărei ziua-i zicem soare), din frumuseţea luminii dumnezeieşti creatoare a toate, văzute şi nevăzute. Ea dă viaţă gândirilor şi „întunecă suferinţa”, întunecă „întunericul neştiinţei”, cum ar spune Antim, pentru că traversează cu lumina ei mediul transparent al conştiinţei umane, al cugetării şi al întregii fiinţe omeneşti profunde.
Lumina divină este creatoare atât a lumii spirituale, a fiinţelor raţionale, gânditoare (gândirilor dând viaţă: nu poate să anime gândirea decât cea care i-a dat viaţă dintru început), cât şi lumii materiale: codri, mări şi pustiuri.
Aceste trei elemente esenţiale ale creaţiei materiale apar şi în alte poeme eminesciene, ca spre exemplu în Revedere, în acea definiţie metonimică a lumii: Cum am fost aşa rămânem: / Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele. Luna şi soarele, înţelese simbolic, fac parte din universul codrului. Ele sunt în herbul codrului (Povestea codrului), aşa cum fac parte din stema Ţării Româneşti, comentată de Antim, dar şi a Moldovei, şi tot aşa cum fac parte şi din icoane.
Însă „marea şi cu râurile” sunt, la rândul lor, ca şi „lumea cu pustiurile”, interpretabile ca simboluri ale lumii care nu mai are valenţe paradisiace, ci amprentă dizarmonică, haotic-amorfă. Doar codrul adăposteşte o lume virginală, paradisiacă, codrul „cu izvoarele” sfinte şi curate, care ne trimit cu gândul la originile creaţiei.
O altă definiţie metonimică a celor două lumi antagonice o aflăm în poemul O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, în care Eminescu sesizează diferenţa spirituală dintre lumină şi întuneric, face distincţia între lumea luminoasă capabilă să reflecte lumina divină şi lumea întunecată, care se opacizează în faţa razelor dumnezeieşti: Lumini pe ape, neguri pe pământ.
Cea care reflectă lumina cerească este lumea paradisiacă: Un rai din basme văd printre pleoape (…) / Sclipiri pe cer, văpaie peste ape (Fiind băiat păduri cutreieram). În timp ce negurile pământului reprezintă spaţiul opac, nereflexiv sau lumea cu pustiurile.
Avem sclipiri pe cer (luminătorii cereşti), lumini pe ape sau văpaie peste ape, (reflectarea aştrilor cereşti în această lume), şi neguri pe pământ, unde pământul înnegurat nu mai este oglindă a cerului.
Revenind la ce spuneam anterior, observăm că materia transparentă şi reflectoare a apelor (izvoare, lacuri) are proprietăţi germinativ-creatoare, mediul acvatic fiind incubator al vieţii, precum reiese din versul în cuibar rotind de ape, peste care luna zace (Călin…), pe care Arghezi, fost ierodiacon, îl considera cel mai frumos din literatura română.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma că, în Călin (file din poveste), peisajul-cadru al nunţii este „proaspăt ca în ziua întâi a creaţiei. (…) iar apele care se rotesc ca un cuibar devin apele începutului lumii”[1].
Considerăm că pretutindeni în opera lui Eminescu, peisajul feeric de natură poartă amprente paradisiace mai mult decât evidente. Mai ales acea virtute a purităţii şi prospeţimii naturii cosmice este perpetuu ilustrată în lirica eminesciană de prezenţa stelelor de aur a căror izvorâre pe cer este necontenită, precum şi a apelor care, la fel de neostoit, izvorăsc clare, curate, pe pământ. Frumuseţea virginală a naturii, caracterul genuin al creaţiei cosmice, acest caracter principial nealterat, sunt valori pe care Ortodoxia le-a afirmat întotdeauna şi pe care le-am regăsit din plin la Antim Ivireanul.
[1] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, op. cit, p. 89.