Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a.

***

Echivalenţa simbolică dintre stelele cerului şi lacrimi este prezentă şi în Călin…, într-un tablou enigmatic, în care Eminescu susţine că toată frumuseţea cerului stă în lacrimile sale de lumină, care sunt stelele şi care picură câte una, din vreme în vreme: Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, / Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind; / Dar dacă ar cădea toate el rămâne trist şi gol, / N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol – / Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu / Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu.

Lumina înlăcrimată a stelelor este aşadar cea care face toată podoaba cerului şi în acelaşi timp singura care însufleţeşte creaţia, care face diferenţa între cer şi sicriu, între viaţă şi moarte, între viaţă veşnică şi moarte veşnică. Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu este imaginea corelativ-simbolică a întregii creaţii care stă în penumbra morţii, dar care este luminată de icoanele stelelor cereşti, în timp ce noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu este noaptea nefiinţei sau a morţii veşnice.

Ion Negoiţescu scrie că „suspinarea codrului arată o durere a naturii însăşi… şi nu transpunerea în cosmic a suferinţei poetului.”[1], o durere care este „misterioasă, profundă”[2]. Înlăcrimarea cosmosului nu este consecinţa unei infuzii sentimentale umane, nu este o proiecţie a interiorului uman, ci ea este o realitate existentă deja, constatată doar, de poeţi, nu suprapusă lumii. Aceeaşi durere cosmică, transmisă în mod universal de natură, am întâlnit-o şi am semnalat-o şi în opera lui Antim.

Simbolul sau metafora cerului înlăcrimat de stele, este, în forme diferite, comună lui Antim şi lui Eminescu. Pentru Antim şi pentru teologia creştină, este vorba de durerea şi dorul universal după restaurarea omului şi a întregii firi în frumuseţea şi inocenţa ei primordială, despre care Sfântul Pavel spunea că întreaga făptură suspină, împreună cu omul, până la sfârşitul lumii.

Analizând poezia lui Eminescu, Ion Negoiţescu recunoştea acelaşi adevăr, atunci când vorbea de „acea melancolie fundamentală a naturii, resimţită de romantici şi care este jalea după un bun pierdut, după vârsta de aur”[3], după Edenul pierdut odinioară de Adam şi Eva, cum ar spune Antim.

Tabloul stelelor ca turme, din Memento mori, este însă prezent, deşi numai ca sugestie, şi în Sara pe deal, în care Turmele-l urc [dealul, simbol al înălţimii], stele le scapără-n cale: pământul urcă spre cer, iar cerul se pogoară spre pământ. Avem de-a face cu o dublă mişcare, ascendentă şi descendentă – observaţie pe care o face Zoe Dumitrescu-Buşulenga –, menită să unească cerul cu pământul, turma celor de pe pământ cu turma celor din cer.

Apelul la imagistica creştină este lesne de observat. Eminescu se simte acasă privind bolta înstelată a cerului, nu rănit de imensitatea ei, ci închipuind infinitele spaţii cosmice ca pe nişte roiuri luminoase, ca de albine (Scrisoarea I), şi galaxiile stelare ca pe nişte cârduri şi cirezi de stele.

Universul este contemplat în termeni rustici, reprezentat într-o imagistică profund pastorală, sătească (precum şi la Blaga, de altfel), reprezentare care are însă o puternică şi inalienabilă întemeiere scripturistică şi patristică, o milenară tradiţie şi practică oratorică ortodoxă.

Viziunea ortodoxă asupra cosmosului ca o casă protectoare a eliminat din viaţa românilor posibilitatea instaurării acelei panici terorizante a infinitului cosmic strivitor pentru fiinţa umană, specifică creştinismului occidental, după schisma de la 1054, şi exprimată limpede de către Blaise Pascal, dar şi de către Schopenhauer, care susţinea că numai filosofia îl poate ajuta pe om ca să scape de angoasa în faţa imensităţii universului.

Dimpotrivă, „în acest spaţiu al nostru s-a trăit încă din vechime cu un sentiment al grandorii imanente în natură, nu zdrobitoare, într-un fel care a eliminat apăsarea cosmosului şi spaimele legate de forţele lui. Sufletul omului şi al poetului acestui pământ a participat firesc, fără exaltare şi fără frică (subl. n.), la viaţa cosmosului, la viaţa elementelor, într-o comunitate impresionantă de ritmuri naturale traduse în ethos”[4].

Nu există, de asemenea, un afront mai mare adus filosofiilor lui Platon şi Plotin, decât această perspectivă domestică şi intimistă asupra universului, asupra pulsului cosmic al galaxiilor, pe care o regăsim în opera eminesciană. La Eminescu turmele de oi care urcă dealul şi cârdurile de stele care coboară prin văile cosmice se întâlnesc. Şi această viziune a fost făcută posibilă de pogorârea îngerilor pentru a binevesti păstorilor şi a stelei pentru a-i conduce pe regii filosofi şi astrologi la Născutul din tavernă, cum spune tot poetul, la culcuşu-eternei mile (Dumnezeu şi om). Acea Eternă Milă, Hristos, care, doar El, poate să umple inima cu farmecele milei (Rugăciunea unui dac).

În Memento mori, arhitectura marilor civilizaţii, aşa cum este ea făurită de oameni, se contopeşte cu arhitectura creaţiei, fiindcă se inspiră, dintru început, din această arhitectură cosmică. Astfel, cetatea egipteană Memphis se înfăţişează ca gândiri arhitectonici care au zidit munte pe munte în antica lui trufie ca să pară răsărită din visările pustiei, însă, în urma ei, natura care supravieţuieşte civilizaţiei egiptene, ironizează fantasmagorica măreţie umană îngânâd-o, purtându-i ecourile stinse: Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie / Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, / Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Vechea civilizaţie egipteană mai există doar în halucinaţia Nilului, ale cărui unde visează spume.

La fel, Grecia antică se naşte din întunecata mare şi subzistă numai în imagini de talazuri ale mării care cânt-a Greciei cădere, în timp ce Limba râurilor blândă, ale codrilor suspine,/ Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit.

Mai mult, ascultând armonia din pleiade, poetul are sentimentul că asistă la scurgerea lumii, la căderea ei: Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade? – încât toată frumuseţea lumii pare un cântec de lebădă, iar succesiunea de căderi pare că ne avertizează asupra unei căderi şi mai mari, care urmează să se petreacă.

Dacă lumea, universul, ca şi creaţie a lui Dumnezeu este vis de aur şi întrupare a gândului Său, în schimb, creaţia umană care încearcă nemurirea cu degetul este, precum cetatea Memphis, argintos gând al pustiei.

Ideea eminesciană de civilizaţie în stare să dăinuie este aceea în care un palat este din stânce sure, iar a lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure, aşa cum încerca el să configureze rai-ul dulce al strămoşilor săi daci raiul Daciei veche, cu păduri de flori în care ale crinilor potire sunt ca urne de argint, în mijlocul unei grădini infinită cu scorburi de tămâie şi cu izvoare care au prund de ambră de-aur.

Civilizaţia ideală nu este aşadar cea edificată de gândiri arhitectonici umane, ci un rai natural, o „Cetate a Raiului”, tot aşa după cum cugetarea care înţelege adevărul nu este cea filosofică, individualist-distinctă, ci aceea care se armonizează cu cosmosul, cu creaţia, care ascultă glasul pădurii, al izvoarelor, care ştie să interpreteze literele de foc ale stelelor, gândirea în care se reflectă lumina lunii şi o inspiră.

În acelaşi poem însă, Eminescu ne avertiza, în strofele preliminare, asupra felului în care vede el universul, un univers în care secolii sunt ca nişte codri (codrii de secoli), popoarele ca nişte oceane (oceane de popoare), vremea cade în vaduri (al vremurilor vad), timpul se toarce ca lâna (secolii se torc). Întregul periplu de imagini al istoriei universale, rememorat de Eminescu, este ca o turmă cu oi de aur (Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur), pe care o paşte tihnit, mioritic, poetul care contemplă zbuciumul milenar al lumii, dar care nu vrea să se integreze acestui zbucium vanitos, ci tot dorul lui este acela de a face parte din universul paşnic al vieţii fericite, în sânul unei naturi protectoare şi înfrăţite cu ei, aşa cum vor românii să o trăiască în ritmul lor arhaic şi cum o deapănă în istoriile lor (luminoasele basme).

Peisajul istoriei universale se reduce astfel, la imagini care au consistenţa naturii, la imagini pastorale, rustice, domestice, iconografice, ca o lume care, privită din interior, din propria ei perspectivă, pare neliniştită, condusă de o voinţă luciferic-schopenhauerian-nitzscheeană, intempestivă, dar privită ca lumea lui Dumnezeu, ca un univers în puritatea lui originară, natural, genuin, paşnic, neieşit din ritm, nu emană decât linişte, pace, serenitate. După ce secoli cu vieţi şi gândiri o mie trec, civilizaţiile se succed şi pier, în urmă din izvoare timpi răcori şi clari răsar.

Însăşi „deşertăciunea deşertăciunilor”, reprezentată de idealurile umane vane, care vor să se edifice în istorie, să se consemneze în univers, să-şi semnaleze trecerea sperând astfel la o eternizare artificială în propria fantezie arhitectonică, nu poate să tulbure, în definitiv, frumuseţea mai presus de patimile omeneşti a creaţiei lui Dumnezeu, care este mai rezistentă în timp decât construcţiile babilonice sau faraonice.

Oamenii, popoarele, istoria lor, au consistenţa reliefului natural, ele sunt creaţia lui Dumnezeu ca şi cosmosul întreg şi merg în ritmul şi în sensul stabilit de Dumnezeu, iar toată neliniştea, durerea şi zădărnicia eforturilor lor se naşte din impresia că pot să aleagă un alt sens, că pot să imprime vieţii lor şi lumii o altă direcţie de mers, că pot să devieze de la matca lor, urmărind numai edificarea egoismului propriu.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca, în extraordinarul său studiu Eminescu – cultură şi creaţie, că, în opera celor mai mari poeţi români (cum considera domnia sa[5]), Eminescu şi Blaga, ataşamentul faţă de perimetrul satului românesc este extrem de adânc şi puternic, la fel ca şi iubirea faţă de universul înţeles ca un loc intim de adăpost, ca un cămin prielnic, o vatră strămoşească sau un leagăn străvechi, precum şi refuzul spaţiilor infinite şi necomunicative cu omul, străine.

Însă această viziune este în perfectă consonanţă cu cea de veacuri a poporului român şi cu cea bizantină, fiind concepţia creştin-ortodoxă asupra lumii, aşa cum a fost revelată de Dumnezeu în Sfintele Scripturi şi aşa cum se păstrează în Biserică. Am regăsit-o în omiliile tipărite de Coresi, în cele varlaamiene, precum şi la Antim Ivireanul, cu prisosinţă.


[1] Ion Negoiţescu , op. cit., p. 101.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 104.

[4] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, op. cit., p. 56.

[5] Idem, p. 57.

Did you like this? Share it: