Despre volumul În dulcele stil clasic, E. Simion spune că, prin el

„și, apoi, prin volumele ulterioare, [poetul] părăsea stilul sublim al modernității, deschizând astfel calea postmodernității. […]

Concluzia: despărțirea de postmodernitate [sic] începe, în cazul lui Nichita Stănescu, prin reciclarea stilurilor tradiționale (în dulcele stil clasic) și prin respingerea ideii de poezie ca artă a cuvântului. […]

Cu 11 elegii (1966) poezia lui Nichita Stănescu intră în faza ei reflexivă, conceptualizantă […] în inima metafizicului. […] A treia fază a lirismului nichitian este aceea din În dulcele stil clasic (1970). Nichita Stănescu încearcă să se despartă, aici, de modelele modernității […] și să rescrie (să recicleze, cum zic teoreticienii postmodernismului […]) unele fantasme vechi ale poeziei, cu precădere fantasmele (vederile) și miturile romantismului și chiar acelea ale liricii dinainte.

Postmodernismul românesc, în latura lirică, debutează probabil cu această carte în care ludicul, vizionaristul, manieristul Nichita Stănescu reabilitează un număr de specii corupte de timp (romanța, de pildă, sau mica elegie erotică) și împinge jocurile limbajului foarte departe.

În al doilea rând, el destructurează voit discursul liric […]. Este vorba de un discurs liric în care pătrund interjecțiile, prozaicul, discursivul […] ritmul este rupt și […] poemul arată foarte curios: o suită de notații care nu mai țin de nicio regulă, ca o respirație astmatică”[1].

E o distorsionare a felului în care înțelegea poezia Nichita Stănescu, născută din dorința expresă a criticului de a-l apropia de contemporaneitate, de a-l face să avanseze în…epoca poetică următoare. De altfel, aceasta e o „boală” veche și foarte grea a criticii românești, de care nu știu dacă va dori să se vindece vreodată.

Dacă i-ar putea sta în față fostul coleg de școală, ar fi cât se poate de neplăcut surprins că eforturile sale lirice au fost atât de prost înțelese.

Eugen Simion se află, din păcate, într-o mare eroare. Și nu numai el, desigur, ci toți cei care au această perspectivă – între care și Corin Braga care susținea chiar că În dulcele stil clasic e un volum în stil postmodern, asemenea Levantului lui Mircea Cărtărescu[2].

În primul rând, poezia ca artă a cuvântului fusese respinsă de simboliști, situați la începutul modernității poetice. Fenomen poetic (mă refer la simbolism) pe care Nichita Stănescu l-a cercetat cu mare atenție și chiar putem spune că se declară un continuator al descoperirilor epocale ale reprezentanților săi, începând cu Baudelaire.

În al doilea rând, Nichita folosea dulcele stil clasic de foarte multă vreme. A recurs la el, de-a lungul volumelor sale de versuri – iar eu am semnalat, mai sus, în comentariul meu, câteva poeme de acest fel – cu scopul de a-și găsi o matcă poetică proprie, nicidecum cu acela de a recicla stiluri poetice. Și nu are nici în acest volum absolut nicio intenție de reciclare a stilurilor poetice tradiționale.

Un poet modern se creează pe sine, se construiește pe sine folosind tradiția, el nu are ideea să recicleze poezia anterioară, ca și cum aceasta ar fi formată din deșeuri care au nevoie să fie aruncate în foc și reinventate sub altă formă și fără niciun conținut semnificativ.

Marii noștri poeți moderni s-au format întemeindu-se pe tradiția poetică și ducând-o mai departe, formând ei înșiși tradiție. Lucru ce nu afectează cu absolut nimic faptul că ei sunt niște individualități poetice foarte puternice, niște caractere poetice unice, fiecare în felul lui. În mentalitatea și în vocabularul lor nu încăpea ideea sau termenul de reciclare, care i-ar fi oripilat.

E posibil ca și titlul volumului, În dulcele stil clasic, să fi produs confuzie, inducând în eroare critica literară, fiind luat drept o declarație de intenție. S-a crezut că poetul își declară deschis intenția de a pastișa stiluri poetice „clasice”, mai ales pe cel romantic.

E o confuzie, după cum am mai spus. Nichita Stănescu nu s-a apucat de reciclări stilistice de tip postmodern începând cu acest volum, ci dulcele stil clasic i s-a părut forma poetică cea mai potrivită, acum, pentru a-și exprima o anumită stare de spirit, în care predominant este sentimentul, copleșitor de dureros pentru poet, al dezamăgirii în dragoste.

O anumită adiere eminesciană și romantică străbate prin poemele acestui volum și cred că, din mijlocul singurătății de care se simțea chinuit, poetul încearcă un…dialog, cu mult vechii de romantici. A mai apelat la acest procedeu și în trecut, de altfel, nu e prima dată.

Să privim, spre exemplu, o „reciclare” din vol. O viziune a sentimentelor:

Cum pluteam printre coloane,
în vârtejuri diafane,
trupul tău lipit de pieptu-mi
sufletul mi-l străbătuse.

O, te uită,-ntoarce-ți văzut,
ce-mi răni cu geana neagră
tâmpla arsă, mintea dusă
în lagunele sărate.

Parcă într-o zi cu soare
ce-l lovisem cu privirea
își turti rotundul aur
și veni atât de-aproape,

că-l răcii cu răsuflarea,
cu privirea modelându-l
într-o tânără femeie
aromită, visătoare.

O, pe-un pat de nouri negri
stă întinsă o femeie.
Trup de aur, sâni de aur,
stă întinsă o femeie.

Nourii plutesc aproape
și ea dormea împietrită,
și împing pe boltă norul
cu bătaia inimii.

(Dansul)

Și acum să ne întoarcem la vol. În dulcele stil clasic:

Scoate-mi pielea de pe mine
poate vrei o amforă,
poate vrei să bei dulbine
Doamnă Verde Camforă.

Poate că le este sete
ale dumneavoastror plete,
poate că vă sunt uscate
paișpele cel de carate.

Poate că vă este talpa
nepupată mult prea alba
și nesupt vă este sfârcul
și mult pre puțin – pre multul.

Beți din cupa mea de piele
Doamnă, numai vinuri grele
Doamnă, numai vinuri roșii
Doamnă, numai vinuri verzi
Doamnă, numai vinuri albe
căci vă stau covor sub talpe
și la mânuri stau inel,
vâna mea vă e cercel. [etc.]

(Dulce cupa mea de piele)

*

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o frunză verde, pală
Pasul tău de domnișoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnișoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat și semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins și lung și zic,
Domnișoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit și mozaic.

Pasul trece eu rămân.

(În dulcele stil clasic)

Care e diferența între cele două stiluri clasice, aflate la distanță de câteva volume unul de altul, în alte etape poetice? Diferența e că, în cazul celui dintâi, poetul era un romantic entuziast, împingând norii cu bătaia inimii, pe când acum e un romantic dezamăgit, care a înțeles pretențiile infinite ale Doamnei Camfore (amară) sau faptul că orice domnișoară pe care a zărit-o în undă o secundă (adică i s-a părut a fi cineva deosebit în această lume în care toate trec) nu reprezintă „mai nimic [nou]/ pe sub soarele pitic”.

Diferența e ca între prima parte din Scrisoarea IV și a doua parte din Scrisoarea IV.

Eminesciană este credința că ea, femeia ideală, trebuie să existe:

De ce nu m-aș putea uita înfiorat
la brațul tău suav, când dormi,
atât de bine tu mirositoareo,
cu ochi închiși, enormi.

De ce n-aș crede că vin zeii
călări pe lungi miresme
ca să-și depună umbra lor
la tine peste glezne…

De ce n-aș crede că exiști
tu ce respiri în unde,
tu singură, văzuto doar cu ochiul
triunghiular, din frunte.

(Mult vechii de romantici…)

Aceste poezii nu sunt pastișe. Cel mult se poate spune că Nichita curge, cu undele sale poetice, cât se poate de originale, pe un fond melodic care, difuz/ vag/ îndepărtat, oarecum melancolic, amintește de dulcele stil clasic. Dar niciunul dintre poemele din acest volum nu reprezintă cu adevărat pastișări ale vreunui poet mare sau gen poetic clasic, așa cum i s-a părut lui E. Simion. Cât despre pastișări de tip postmodern nici nu cred că poate fi vorba. Aceasta e cea mai slabă „analiză” a criticului pe care am citit-o vreodată.

La un moment dat, chiar poetul s-a definit ca fiind un romantic întârziat. Dar aceasta ține de structura sa poetică, nu de intenții de „reciclare” stilistică postmoderniste.

În niciun caz nu este vorba despre intenții poetice de natură postmodernă. Nichita Stănescu nu încearcă să se despartă de modelele modernității, pentru că el nu a vrut să se rupă de aceste modele, ci să ducă modernitatea poetică mai departe. Să o ajute să ajungă la scopurile pe care și le-au propus pionierii ei și care, într-o anumită măsură, s-au pierdut pe drum (cel puțin cred că Nichita avea această impresie).

Nichita Stănescu nu și-a propus și nu a ajuns să fie niciodată altceva decât poet modern – Ștefania Mincu propune termenul post-modern, care nu e echivalentul lui postmodern și care menține, de fapt, poezia lui Nichita, în sfera modernității.

Nu mi se pare că, în acest volum, Nichita se desparte de modelele modernității mai mult decât în Obiecte cosmice, în Oul și sfera sau în Necuvintele, dacă e să intrăm în logica lui E. Simion.

Personalitatea poetică atât de distinctă a lui Nichita Stănescu – care evoluează, însă, în propria sa matcă –, poate crea, recunosc, anumite efecte poetice surprinzătoare, în raport cu ce se cunoaște din tradiția poeziei moderne, dar ele nu indică neapărat îndepărtare de modelele modernității și intrare în postmodernitate.

Cred că exegezei literare, chiar și fără să vrea, îi fuge privirea în viitor și face apropieri urmărind exclusiv felul în care evoluează literatura, dar pierzând din vedere structura psiho-poetică a autorului. Chiar dacă ar fi trăit în interbelic, Nichita ar fi urmat aceeași evoluție poetică, având aceleași obsesii lirice, fără să se învecineze cu postmodernismul.

Dimpotrivă, mie mi se pare că Nichita Stănescu e unul dintre poeții care anunță cel mai puțin postmodernitatea. Dacă nu ar fi existat schimbările socio-istorice care să motiveze apariția postmodernismului literar, existența poetică a lui Nichita era ultima care să îndemne poezia într-o asemenea direcție.

Nichita Stănescu e un metafizic, un obscur, chiar ermetic, pe alocuri, de la primul până la ultimul volum (chiar dacă stilul său poetic se schimbă), a cărui înțelegere asupra poeziei diferă categoric de teoriile postmoderne.

Postmodernitatea poate să și-l revendice în aceeași măsură în care poate să-l revendice pe…Cantemir, spre exemplu. Adică totul ține de fantezie și de speculația critică.

În fine, ceea ce i se pare lui E. Simion a fi o ruptură categorică de volumele anterioare, mie nu mi se pare deloc a fi așa. Între toate volumele lui Nichita există o dulce continuitate tot pe atâta pe cât există și o metamorfoză evolutivă poetică a autorului absolut inevitabilă, cât se poate de firească.

Iarăși trebuie să observ că exegeza literară obișnuiește, adesea, să sublinieze, să scoată în evidență ceea ce e nou, ceea ce e deosebit față de ceea ce era înainte. Uneori ajunge însă la exagerări ridicole, sugerând schizoidii – pe care nu le poate explica – ale unui autor, care nu mai are legătură cu el însuși de la o etapă poetică la alta sau de la un volum la altul.

A spune că, după Un pământ numit România, Nichita a trecut la experiențe poetice de tip postmodern, e o aberație.


[1] Cf. Nichita Stănescu, Opere 1. Versuri, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers enciclopedic, București, 2002, p. VI, XI, XXI-XXIII.

[2] Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Ed. Imago, Sibiu, 1993.

A se vedea și articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/10/despre-levantul/.

Did you like this? Share it: