Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a.

***

Într-un poem ca Noaptea de aprilie, Alexandru Macedonski vede stelele-nchizându-şi somnoroase ochii lor pătrunzători, ceea ce ne aminteşte foarte mult de Antim şi de predica sa la Sfântul Nicolae. Iar în Nopatea de iunie contemplă stelele de aur din cerul luminos.

Pe pământ, poetul stă în a plângerilor vale vegheat de luna plină şi de stele care sunt pulberi de aur şi flori schinteietoare (Excelsior). Sau, aflându-se sub lacrima lunară într-o mănăstire în care se simte ca-ntr-un port sau liman al odihnirii, înţelege bunătatea veşnică şi care priveghează tutelară / Ca o stea ce străluceşte din adânci eternităţi (Mănăstirea). În alt poem, răsună a mea harpă să zbor în alte sfere / (…) Să merg până-n eternul cu lacrime de stele (La harpă). Iar inima rănită a bietului poet / Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele (Avânt).

Şi iarăşi, în poemul Lewki, contemplă Seara palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze; admiră astre, / Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre, / Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot, o împărăţie a luminii, adică, unde „nu este durere nici întristare nici suspin”, cum glăsuieşte slujba ortodoxă sau cum ar zice şi Antim. Acolo, toată zarea depărtărei e un viu mărgăritar / Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinte [1].

Evocând figura unor personalităţi poetice de seamă ale culturii române, de la Dosoftei până la Alecsandri şi Donici, într-o variantă proprie a Epigonilor, Ion Pillat recurge la simbolul lunar ca patron al literaturii române, la acea lună cărturară care îl învaţă să cunoască trecutul literar al ţării sale:

Afară luna brumează pe fereşti… / Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă / Să-mi scotocească până şi în bibliotecă? / Cercetătoare lună, cu mâna ta de var / Ştergi, pe furiş, pe rafturi, un prăfuit slovar. / (…) Te vâri prin Letopiseţi, pătrunzi în Uricari. / În legături de piele şi lemn mâncat de cari, / Stă vorba ce deschise al cerului hotar: / Te razemi de-o Cazanie sau de-un Penticostar. / De tine dăruite cu argintate muchii, / Străfulgeră din umbră un univers de buchii…(în ciclul de poeme intitulat Bătrânii), etc.

Ca şi Eminescu, Pillat cunoştea semnificaţia catapetesmei şi a bisericii în care strălucesc icoanele Sfinţilor ca simbol al cerului cu Stele al Împărăţiei veşnice, căci într-un alt poem, paracliserul, rugându-se pentru poet, aprinde la icoane cerul: sfânt lângă sfânt, stea lângă stea (Biserica veche)[2].

Într-un poem din 1916 intitulat Pastel, cu puternice rezonanţe eminesciene, de la un capăt la altul, Benjamin Fundoianu scrie, printre altele, şi aceste versuri: Şi-atât de calmă-i ora, că parcă-i simţi prezenţa. / Şi sufletul ţi-l pipăi cu mâinile, eteric. / O clipă, ca  de-o umbră, te-ai rupt din întuneric, / Căci iată, toamna vine şi-şi bate roibu-n pinteni / Şi pe aleea-n care dorm pomii albi şi sprinteni, / Supt stelele-n priveghe şi-al lunii corn bucolic, / În freamătul de frunză, greoi şi melancolic…[3].

Ilarie Voronca vedea cerul… ca o carte deschisă (Tristeţi) şi La fereşti: procesiunea stelelor – călugăriţe în alb (Amintire)[4]. Asemenea, şi Vasile Voiculescu percepea priveliştea celestă în cheie simbolică: Noapte. Trec spre schitul lumii celelalte / Luna şi tot clerul stelelor înalte… (După cules…)[5].

Punând, ca şi Eminescu, în contrast poezia cu proza, Bacovia recepta imaginea lunii ca sursă a poetizării ambientului: Poetizează luna / Grădina de parfume, – / Prozaicile hoarde / De-acum au tăcut… (Serenadă)[6].

Nichita Stănescu, care s-a aplecat cu atenţie asupra întregii noastre tradiţii poetice şi literare, într-un poem ca Semn 3, se exprimă mistic şi apofatic: Tu  nu-nţelegi că stelele în sine / sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat? / Tu nu-nţelegi că albul din desime / e negru împărat?

Stelele sunt şi aici un simbol interior al luminii. Creatorul lor le-a urzit astfel încât să poarte în sine pecetea simbolică a luminii Sale neapropiate, exprimând capacitatea firii de a avea lăuntricitate, de a arăta că nu e goală de sens, ci plină de semnificaţii transcendente.Ele indică, cu atât mai mult, sensul ontologiei umane de a-şi umple lăutricitatea cu această lumină dumnezeiască.

„Albul” care, din cauza „desimii” luminii, nu poate fi definit decât apofatic, decât ca „negru împărat”, întăreşte sensul mistic al versurilor nichitiene, faptul că el avea în vedere o înţelegere teologică mult mai înaltă a realităţii, deşi poezia lui poate părea adesea absurdă sau abstractă, raportată la contextul epocii.

Posteritatea literară a lui Eminescu l-a înţeles adeseori foarte profund şi complex şi îi putem enumera aici, printre cei care au conştientizat fiorul versurilor eminesciene şi l-au transpus în mod personal în versurile sau în opera lor, pe Octavian Goga, Ion Pillat, George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade.

Un poem ca Iisus pe valuri, al lui Octavian Goga, spre exemplu, interpretează de la sine înţelesul unor sintagme eminesciene atât de mult dezbătute de către exegeza literară. Reproducem o parte din acest poem, pentru că ni-i evocă, în acelaşi timp, pe Antim Ivireanul şi pe Eminescu:

În noaptea aceea neagră şi târzie
Călătorea departe uraganul,
Cu repezi paşi de repede pierzare,
Când peste-albastra apelor mânie
S-a desluşit Iisus Nazarineanul,
Cu braţu-ntins spre binecuvântare…

Apostolii, cu teamă şi mirare,
Şi-n preajma lor îngenunghiat poporul,
Înfioraţi de mândra arătare
Stăteau pe mal, privind pe-nvăţătorul
Ce-alunecând pe-a undelor cărare
Înainta prin trăsnet şi genune…

Pe urma lui, supuse de minune,
Pe rând primind cereasca lui mustrare,
Se potoleau furtunile nebune,
Şi firea-ntreagă resimţea fiorul…
Scăpau corăbii prinse de vâltoare,
Din nou viaţa se-ntorcea pe valuri,
Când păsări albe, reluându-şi zborul,
Pescarii veseli năzuiau spre maluri…

Şi-n vreme ce fiinţa-i zâmbitoare
Împurpurată-n sfânt-aureolă
Se prelungea topită-n depărtare,
Strălucitoarea cerului cupolă,
Cu praf de stele luminând decorul,
Se aprindea mai tare, tot mai tare,
Ca să apară-n drum Mântuitorul,
Semănător de linişte pe mare! (…)

Legendă[7] veche, plină de-nţelesuri,
Ce-ai luminat prin veacuri de rugină,
Şi-n rătăcirea negrelor eresuri
Ai mângâiat singurătăţi sihastre,
Legendă veche, floare de lumină,
Azi tot mai mult cu taina ta mă-mpresuri…

Corăbier bolnav al vremii noastre,
Mi-e prora frântă şi zdrobit catargul
De-atât potop de vifor şi dezastre,
Dar ochii mei tot mai visează largul…
Te chem deci, blând îmblânzitor de fiare,
Tu care împaci hotare cu hotare
Şi picuri dulce liniştea uitării
În bietul suflet văduvit de mamă;

Oriunde eşti, şi orişicum te cheamă,
Tămâia mea de ucenic te-aşteaptă,
Stăpân măreţ al valurilor mării,
Tu, care-nfrâni în adâncimi vulcanul,
Preamilostive Crist de legea nouă,
Spre tine-n noapte ruga mi se-ndreaptă…
[8].

Ar mai fi de remarcat că cel mai mare poet din literatura noastră, Mihail Eminescu, nu îndeplineşte nici el dezideratul artei pentru artă, aşa cum nu-l îndeplineşte nici toată literatura veche. Negoiţescu sesiza corect, după părerea noastră, faptul că „în poezia lui, procesul de creaţie va avea mereu sensul clarificării conceptuale”[9] şi că „filozofia lui Eminescu nu este o filozofie a poematizării, ci o filozofie poetizată (subl. n.), de unde şi caracterul ei discursiv, retoric şi uneori didactic”[10] – la fel cum, în cazul lui Antim Ivireanul, vorbim de o teologie care îmbracă veşmântul poeziei, a ceea ce pare metaforă la nivel lingvistic, deşi, în esenţă, nu este vorba de tropi sau de metaforă poetică.

Ca reprezentant unic în literatura noastră al highromanticism-ului (după Virgil Nemoianu), al romantismului de cunoaştere şi de viziune, Eminescu se pretează cel mai bine unei interpretări unisemantice a ermetismului său textual (ermetism aflat în opoziţie cu obscuritatea plurisemantică a poeziei moderne), ceea ce îl conduce într-o foarte mare vecinătate cu textele noastre religioase vechi şi cu Antim Ivireanul, al căror unisemantism teologic este evident. Lirismul este la Eminescu, ca şi la Antim Ivireanul, un pretext pentru enorme concentrări de imagini şi viziuni ale căror semnificaţii sunt unic interpretabile şi abisal de profunde.

Aşadar, în urma acestui mic excurs eminescian, se vede destul de limpede că în opera marelui nostru poet romantic rezonează, în urma lecturilor sale din literatura bizantină şi românească veche (poate şi din Antim Ivireanul), multe ecouri ale unor străvechi atitudini identitare creştine. Fireşte, aceste idei nu apar în dialectica lor pură, creştină, ci amalgamate în pasta cugetării eminesciene.

Eminescu, ca orice artist de geniu, a avut orgoliul de a dori să-şi creeze o viziune personală despre lume: Ca s-explic a ta fiinţă [a lui Dumnezeu], de gândiri am pus popoare, / Ca idee pe idee să clădească pân-în soare, / Cum popoarele antice în al Asiei pământ / Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri. / Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri / Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt. (Memento mori).

Însă adevărul vieţii lui a cuprins nu numai mărturisirea unor avânturi babilonice, ci şi a neputinţei de a putea exprima tainele creaţiei, frumuseţea ei cea mai adâncă:

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremii, ca boabele de spume
Să-nşire-ale lui vorbe, să spuie verzi ş-uscate
Cum luna se iveşte, cum vântu-n codru bate?
Dar oricâte ar scrie şi oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.
Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters
Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.

(Icoană şi privaz).

De remarcat faptul că Eminescu vorbeşte despre „lirica modernă” şi pune semnul egal între aceasta şi poezia vremii sale[11].

De altfel, considerăm că literatura română modernă, mai ales în începuturile ei, în perioada paşoptistă şi romantică, s-a inspirat, mult mai mult decât se afirmă, din literatura veche şi a găsit din belşug nuclee lirice şi narative ori filoane confesiv-psihologizante, în literatura noastră clasic-medievală. Din substanţa acesteia a reuşit să tragă concluzia unei existenţe proprii, independente ca ideologie artistică, ulterior trecându-se cu vederea revendicarea sa din literatura tradiţională, bisericească sau istorică, aceasta fiind împinsă spre indexarea arhivistică.

„Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei din suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă”[12], a literelor bizantine şi româneşti.

Eminescu a scris privind mereu spre trecut şi spre literatura veche românească, ca spre izvorul genuin al limbii, al cugetării şi al spiritualităţii româneşti, iar toată literatura română ulterioară şi cu precădere poezia, de la Bacovia şi până la Nichita Stănescu şi după el, se scrie privind mereu cu ochii la Eminescu.

Ca un ecou al literaturii noastre vechi în literatura modernă, putem spune împreună cu Nichita, că pluteşte o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte, ca semn al iradierii bineînmiresmate a limbii şi cugetării vechi româneşti până la noi.


[1] Al. Macedonski, Excelsior. Poezii, ediţie îngrijită de Adrian Marino, prefaţă de Marin Mincu, EPL, 1968.

[2] Ion Pillat, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989.

[3] Fundoianu, Versuri, Ed. Cartier, 1999. Sublinierea ne aparţine.

[4] Voronca, Versuri, Ed. Cartier, 1999.

[5] Vasile Voiculescu, Poezii, ediţie îngrijită, prefaţă, cronologie, repere critice şi bibliografie de Ion Apetroaie, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1995.

[6] George Bacovia, Versuri şi proză, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987.

[7] Legendă are aici sensul de istorie veche, de povestire a unor fapte întâmplate demult, iar nu sensul de basm, ca ficţiune narativă şi invenţie fabuloasă.

[8] Sublinierile din text ne aparţin.

[9] Ion Negoiţescu , op. cit., p. 19.

[10] Idem, p. 20.

[11] Am folosit, pe parcursul acestui subcapitol, următoarele ediţii ale operelor eminesciene: Mihai Eminescu, Opere alese, vol. I şi II, ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, col. Scriitori români, EPL, Bucureşti, 1964; M. Eminescu, Poezii I, II, III, ediţie critică de D. Murăraşu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982; Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 51, 90-91, 106, 126.

[12] Rosa del Conte, op. cit., p. 29.

Did you like this? Share it: