În cursul de Noul Testament editat online, în prelegerea a 7-a, de la min. 29, Pastorul Ciprian Flavius Terinte recunoaște acest lucru în fața studenților săi: „Totdeauna așezămintele monahale au fost focare, să-i zicem așa, de cultură…chiar și în România. De aceea este foarte bine, băieți,  să vă informați și să fiți foarte atenți la afirmațiile pe care le faceți!

Pentru că cei mai mulți dintre predicatorii pe care noi îi auzim la amvoanele noastre sunt oameni mai puțin educați, unii chiar needucați. Și atunci dau în stânga și-n dreapta, taie în stânga și în dreapta cum le pică lor pe chelie – cei care o au – să zic așa…Dă-i în Ortodoxie, în călugări, îi fac în tot felul…îi demonizează…

Voi, ca băieți educați, va trebui să fiți atenți la orice afirmație pe care o faceți. Pentru că învățământul românesc, nu teologic…învățământul românesc, dacă veți studia, dacă veți citi un pic, nu neapărat să studiați, dacă veți citi un pic istoria culturii românești, a învățământului românesc, a civilizației românești, veți vedea că ea, cum spune Iorga, „s-a născut în tinda Bisericii”.

Primii dascăli, să-i zic așa, ai poporului român și cei mai educați oameni erau la început din rândul clerului. Primele forme de literatură, descoperite pe teritoriul țării noastre, au fost niște Evangheliare și Tetraevangheliare, adică literatură religioasă. Practic, Mănăstirea, așezământul monahal era lăcașul care promova, care propaga cultura, educația și care îi educa pe oameni. Care răspândea, care disemina educația în rândul oamenilor.

După cum știți, până în secolul trecut, și în secolul trecut, chiar până la jumătatea secolului trecut, singurii oameni care știau carte în satul românesc tradițional erau Preoții…Popa și Învățătorul. Dacă era școală în sat! Dacă nu, era numai Popa. Oamenii mergeau cu scrisorile la Popa să le citească sau să le scrie scrisori către alții…Deci Biserica a fost un factor educativ foarte important pentru cultura românească.

Și pentru că noi nu existam pe-atunci, este vorba de o altă Biserică…De aceea fiți foarte atenți cum vă exprimați față de alte Biserici! Oricât de ostili vi s-ar părea reprezentanții ei, ei au și merite întotdeauna. Și trebuie să le recunoaștem aceste merite, merite pe care le-au dobândit într-o epocă vitregă, în care noi nici nu existam. Nu numai noi ca persoane, dar nici numele de penticostali nu exista pe atunci, când unii făceau învățământ și învățământ teologic și așa mai departe…Deci, ca oameni, chiar dacă ne păstrăm identitatea noastră confesională, ca oameni educați trebuie să avem foarte mare grijă ca să ne respectăm bătrânii. […]

Exact așa suntem și noi, dragii mei! Atunci când spunem noi, când încercăm să spunem ce grozavi suntem, ce realizări creștinești avem noi în mijlocul acestei națiuni…întunecate…și noi am venit ca luminile de la Răsărit. Deși noi suntem de la Apus, ca și confesiune…

Trebuie să avem minimul de cultură care să ne confere [credibilitate]…și bunul simț, atunci când vorbim despre înaintași de-ai noștri, nu neapărat penticostali. Căci unii spun: „Domne, hai să vedem cine a adus credința pe meleagurile Sucevei, Aradului!”, referindu-se la penticostali…Ca și când ăia ar fi adus credința…

Vă spun eu: A existat credință [în România] cu mult înaintea credinței penticostale. Pentru că nu și-a lăsat Dumnezeu pământul fără credință până în secolul al 20-lea. Deci credința a fost adusă cu mult, cu mult înaintea noastră. Noi reprezentăm o mișcare de trezire, dar în niciun caz nu am adus noi credința. Deci trebuie să ne iasă din cap că am adus noi credința pe meleagurile românești!”.

Iar în articolul de față am vrut să salut și să evidențiez acest adevăr, spus de Pastorul Terinte, pentru că aceasta este istoria, cea veridică. Și pe care, dacă nu o recunoști, nu faci altceva decât să fii penibil. Pentru că ești ori needucat, ori un mitoman.

Did you like this? Share it: