Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a.

***

Prin urmare, lumina pe care o iradiază cosmosul în opera lui Antim, ilustrează taina fecioriei, a curăţiei şi a sfinţeniei care stă la temelia creaţiei. Cuvântul auroral al lui Antim se vrea a fi un peisaj ilustrativ al acestei taine.

Metafora antimiană este, în sine, o definiţie dogmatică, un excurs concentrat în dogma creaţiei. Cerul înstelat şi aştrii cereşti au savoarea aurorală a primordialităţii, dar sunt, în acelaşi timp, paradigme ale eshatonului, icoane ale veşniciei în care cosmosul va fi restaurat pentru totdeauna, recreat mai frumos decât la început, întrucât va fi transfigurat.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre mare sau despre iarnă. Acestea sunt două realităţi care nu fac parte din veşnicie, însă ele sunt asumate într-o altă sferă semantică creştină, împreună cu „valea plângerii” (vom vorbi despre ea în opera lui Antim).

Marea şi iarna sunt realităţi circumstanţiale, ele vor dispărea la sfârşitul lumii, conform Apocalipsei. Această temă a deşertăciunii lumii (vanitas vanitatum), coroborată cu formula hrisostomică ubi sunt qui ante nos, a străbătut veacurile şi cultura întregii Europe, după cum a arătat Ramiro Ortiz, ajungând la stilizarea sintetică a lui François Villon: Mais où sont les neiges d’antan? [1]

Calitatea lor esenţială, a mării şi a iernii, este tensiunea interioară pe care o presupun, aşteptarea pe care o imprimă, dorul după serenitate în locul tempestei şi după primăvara învierii universale, în locul iernii. Marea zbuciumată şi iarna geroasă, pământul îngheţat şi „valea plângerii” sunt lacrimile firii aflate în exil. Exodul acesta din veşnicie, pentru a suporta contorizarea vremii, a timpului volant, are ca trăsătură de frumuseţe dorul după reînveşnicire.

Calitatea poetică a creaţiei nu este o viziune exterioară a autorului, suprapusă sau impusă prin vigoarea artistică şi plastică a acestuia, ci ea rezidă din natura ei înseşi, din inocenţa ei genetică, din puritatea care o caracterizează, pentru că astfel a fost creată de Cel care este Începătorul a toată fecioria şi curăţia. Feeria naturii este un reflex estetic al frumuseţii ei interioare eterne.

Credem însă că orice poet, atunci când redescoperă frumuseţea lumii, prin sensibilitatea inimii sale, ne face să ne apropiem de gustul unui univers abia creat, fie ascultând gânguritul de izvoare [2], fie auzind cum iarba creşte [3] fie privind luna /…/ preschimbată în fecioară (Scrisoarea III) sau lumina fecioară a lunii, stăpân-a mării (Scrisoarea I), sau bucurându-ne de raza destupată a soarelui ce se revarsă în cupa întinsă a naturii spre îmbătare cu viaţă. Secretul vieţii şi al învierii este să vezi mereu prospeţimea creaţiei, să simţi totdeauna că miroase-a rai ulciorul ne-nceput [4] şi să percepi cum clipa-i pătrunsă de eternitate / Fiece floare – rai cuvântător [5].

Esenţa poeziei rezidă tocmai din faptul că te face să fii mereu contemporan cu începuturile, că declanşează în suflet un incendiu care arde acele aspecte negative şi perimate ale sufletului sau ale vieţii, contemplând o creaţie veşnic nouă, întrezărind nesfârşitele valenţe de frumuseţe cu care Dumnezeu a înzestrat-o şi însuşi faptul că ea este creată la infinit de către Lumina necreată.

„Precum Zorba Grecul (N. Kazantzakis), care «vede în fiecare zi lucrurile pentru prima oară », sufletul se întreabă şi «le vede pe toate ca pe nişte necesităţi imediate». «Fără încetare se miră şi se întreabă. Totul îi pare miraculos, şi în fiecare dimineaţă, când deschide ochii şi vede pomii, marea, pietrele, o pasăre, rămâne cu gura căscată. Ce e minunea aceasta? strigă el. Ce sunt toate aceste taine care poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?» Şi aceste întrebări nu sunt decât începutul căutării, reprezentând deschiderea noastră pentru a vedea lucrurile în prospeţimea lor iniţială, cu dorinţa de a trăi noutatea învierii lor. Ne minunăm de frumuseţea lor, dar le dorim şi mai frumoase”[6], în veşnicie.

Acelaşi adevăr îl exprimă şi Nichita Stănescu, în poemul Cântec (din volumul O viziune a sentimentelor), în care prospeţimea creaţiei are drept corespondenţă, la nivel uman, prospeţimea cunoaşterii, inocenţa gnoseologică adamică pe care trebuie să o aibă omul:

E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi,
când lumile-ţi încep la căpătâi,
şi-ţi bat în văz şi în auz, anume,
şi mâna-ntinsă simte o dimensiune,
şi fiece mirare e un nume.

Antim este cu atât mai mult cuprins de dorul frumuseţii paradisiace, cu cât vederea ei este însuşi ţelul predicii lui; încât, din lacrima senină a cerului său necuprins în rotocolime, picură lumina frumuseţii veşnice prin ochiul unui soare văzut, poartă de foc pe catapeteasma prin care pătrundem cu gândul în Împărăţia al cărei simbol este înstelatul eter. În opera lui oratorică ne întâlnim, în lungile poeme în proză, cu „prospeţimea feciorelnică a fiecărui cuvânt”[7].

Aceasta pentru că Antim vede în stelele cu tâmple de argint şi în luna cea sfielnică şi feciorelnică, ingenuitatea creaţiei, la fel şi în soarele care e o lumină copleşitoare ce stinge orice altă lumină şi care protejează pământul cu duioasă afecţiune maternă. Toate lucrurile universului sunt văzute în logositatea lor primordială şi toate sunt o dezvoltare cosmică din sămânţa luminii iniţiale, prin cuvântul cel virginal şi creator al Cuvântului ce urma să restaureze lumea născându-Se din Fecioară.

Putem spune despre Antim, parafrazând, că a zburat ca un gând purtat de dor, contemplativ, către originile creaţiei, unde vedea, ca-n ziua cea dentâi, / cum izvorau lumine.

Privind raţiunile cosmice şi contemplându-le ca pe temelii ale fiinţării tuturor lucrurilor, autorul nostru ajunge să întrevadă în cele ce subzistă până astăzi, razele luminii incipiente, pâlpâiri de frumuseţe ale creaţiei dintâi, trăind dorul restaurării ei desăvârşite.

El nu vede lumina orginară printr-o călătorie în timp, ci o vede pe ea străbătând evii şi strălucind până astăzi şi până la sfârşitul lumii, ţâşnind ca o taină ce mărturiseşte despre crearea lumii ca lumină şi frumuseţe, spre slavă şi desăvârşire.

Această clarviziune asupra universului, îl face să intuiască şi prospeţimea cuvântului pătruns de adierile mistice ale frumuseţii, deoarece lumea nu este decât o întrupare a cuvântului Cuvântului, Cela ce numai cu porunca au făcut toate cele văzute şi cele nevăzute [8] şi Cel Carele iaste începutul şi sfârşitul tuturor [9].

Antim are capacitatea de a vedea acel sâmbure de lumină primordial strălucind în toate şi infuzând frumuseţe şi taină în orice lucru. În opera lui, contemplarea raţiunilor originare ale lumii se sublimează în cuvânt, în cuvântul ca fotografie a luminii insesizabile din fapte, din tot ce alcătuieşte universul.

Pentru el, cuvântul este icoană a frumuseţii, iluminare a tăcerii. El nu este descriptiv, ci poetic, în sensul în care nu descrie frumuseţea ca pe un peisaj sau ca pe o realitate strictă, ci frumuseţea se descoperă, cu revărsări harice, în cuvinte care îşi forţează limitele materialităţii şi ale banalităţii, pentru a deveni un orizont al răsăritului luminii inefabile. Cuvântul antimian ascunde în sine pictura eternităţii ca glas al frumuseţii, acel glas de lumină [10] revelator al vieţii veşnice.

Căutând originalitatea cuvântului ne întâlnim cu originaritatea creaţiei, cu originile creaţiei. Cuvântul împrumută strălucirea creaţiei, iar creaţia are caracterul logosic al cuvântului care i-a dat naştere. La Antim putem vedea cum cuvintele au o strălucire a puterii lor creatoare originare, au tăria primordialităţii, a cuvântului virgin născând o lume încă negustată; privind adâncul metaforelor sale, putem intui că, peste apele germinând ale operei lui, Se poartă Duhul dătător de viaţă. Omniprezentă este, în Didahii, nostalgia unei lumi necorupte de păcat şi de moarte – aşa cum a existat in principio şi cum va fi şi în eshaton –, nostalgia Raiului, pe care îl vede imprimat, în parte, în universul sensibil, dar şi în om.

Din metaforele lui Antim se deduc calităţi intrinseci ale creaţiei, poetizarea lui are în vedere caracteristici care sunt aşezate în firea lucrurilor şi proprietăţi cosmice ce privesc raţiunile adânci ale existenţei lumii. Poezia sa este de fapt una gnoseologică, urmărind să releve sensul întru cunoaştere al universului. Prin contemplare adâncă, frumuseţea conduce la cunoaştere, la înţelepciune, iar oratorul nostru îşi impregnează cuvintele de conotaţii ce trebuie chibzuite îndelung.

Întrupând el însuşi această viziune asupra lumii şi acest adevăr în cuvintele sale, Antim este, de aceea, şi mult mai greu de descifrat, acolo unde, Varlaam sau Coresi, de exemplu, sunt mai expliciţi (nu mai puţin profunzi, dar cu siguranţă mai expliciţi), în timp ce – sunt convinsă – la  Antim ne scapă destule idei şi înţelesuri, deoarece ele sunt încifrate în text. El a cunoscut tainele vieţii cercetându-le pretutindeni în lume sau în Scripturi şi apoi le-a încriptat la loc, în poezia limbii sale.

Poezia este o cheie în hermeneutica textului antimian: ea parcurge drumul înţelegerii alături de ascultător (sau cititor), până acolo unde doreşte acela să meargă. Ea descuie şi încuie. Oricine poate vedea această poezie, acest lirism care este evident. Dar cine doreşte să privească, mai în adânc, semnificaţiile sale, va descoperi o poezie şi mai  subtilă. Poezia lui este şi sens, şi sentiment adânc. Cu cât se adânceşte sensul, cu atât se adânceşte şi sentimentul, şi cu cât se adânceşte sentimentul, cu atât se adânceşte sensul.

Este la fel ca şi în cazul în care cineva priveşte lumea şi o vede frumoasă. Dar dacă o priveşte mai atent, frumuseţea ei va deveni din ce în ce mai uluitoare. Dacă îi înţelege sensul, va deveni de-a dreptul miraculoasă pentru el. Pe drumul îndumnezeirii, poezia este o însoţitoare pentru om – şi numesc prin poezie frumuseţea pe care Dumnezeu a pus-o în toată făptura –, ea ne atrage şi ne deschide calea; cu cât înţelegem sensuri mai adânci, cu atât izbucneşte o şi mai mare frumuseţe şi poezie a fiinţei, a tot ce există.

Dar înaintăm numai atât cât vrem, pentru că, dacă ne oprim admirativ la un punct anume, ea devine cheie care încuie uşile raţiunii şi ale simţirii noastre. Dacă facem din frumuseţe sau din poezie un idol‚ atunci ne zidim căile de acces către adevărata Frumuseţe, către infinita cunoaştere şi contemplare a lui Dumnezeu şi în Dumnezeu.

Nu este un lucru de mirare că Antim, ca ierarh al Bisericii, subordonează frumuseţea cosmică frumuseţii lui Dumnezeu. Dar dacă ne gândim că toţi artiştii lumii acesteia şi toţi îndrăgostiţii au supraevaluat frumuseţea persoanelor iubite, în raport cu cea a universului întreg, cu atât mai mult pe un teolog care contemplă, din făpturi, pe Creatorul lumii, îl vom îndreptăţi să vorbească entuziast, îndrăgostit fiind de Cel ce este Iubirea, a Căruia aşteptare cu drag şi cu dorire mă îndeamnă să zic acest cuvânt: „Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii Tale”, că toţi câţ era din Duh, cu duhul cunoştea câtă milă era să verse pre buzele Aceluia [11].

Poezia şi arta sunt o capcană a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Ca unul care a înţeles mrejele ei, Antim ni le întinde nouă, pentru ca, în mod conştient, să ne lăsăm şi noi prinşi în ele. Căci pentru om nu iaste nici undiţă, nici vreun feliu de mreajă, ca învăţătura cea împletită cu cuvinte cu carele să vânează şi să uneşte cu Dumnezeu şi să fericeşte cu Dânsul, în veci! [12]. Antim Ivireanul ar fi putut şi el să exclame: Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit (Ps. 44, 2).


[1] Cf. Doina Curticăpeanu, „Fortuna labilis” din învăţăturile lui Neagoe Basarab, în vol. ***Neagoe Basarab (1512-1521). La 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, Ed. Minerva, 1972, p. 390.

[2] Lucian Blaga, Strigăt în pustie, din volumul Paşii profetului.

[3] După cum ne sfătuia Eminescu în poemul În zădar în colbul şcolii…

[4] Ioan Alexandru, Imnele iubirii (antologie), Ed. Ioana, 1995, p. 21.

[5] Idem, p. 25.

[6] Vasile Dunca, Nebunie şi cuminţenie, Ed. Agnos, Sibiu, 2004, p. 42. [7] Idem, p. 161.

[8] Opere, p. 31. [9] Idem, p. 52. [10] Idem, p. 85. [11] Idem, p.112. [12] Idem, p.97.

Did you like this? Share it: