Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: ianuarie 2017 (Page 1 of 14)

„Greșelile” Scripturii

Citind traducerile din Sfânta Scriptură ale Părintelui Dorin (aici și aici), observăm că există nenumărate greșeli gramaticale în Scriptură. Care au fost corectate tacit de traducătorii ei moderni. Astfel că în edițiile moderne ale Sfintei Scripturi, aceste erori nu mai sunt vizibile pentru cititori.

Scriptura, tradusă fără „fasonări”, așa cum o traduce Părintele Dorin, pare „brutală”, aspră, necioplită, cu multe dezacorduri, anacoluturi, fraze prolixe sau, dimpotrivă, cu enunțuri eliptice și de neînțeles, cu pleonasme, redundanțe și  exprimări ilogice/ fără sens.

O parte dintre ele pot fi ale copiștilor, dar majoritatea formulărilor care nouă ne par „incorecte” cred că sunt ale autorilor scripturali înșiși.

Dar oare Dumnezeu, care a vorbit prin Sfinții Profeți și prin Sfinții Evangheliști, care i-a învățat pe Sfinții Apostoli să vorbească în toate limbile pământului, nu putea să le dea și o retorică perfectă și un limbaj clar, lipsit de orice imperfecțiune logică și gramaticală?

Ba da, în mod evident!

Rostul lor, pentru care au fost lăsate de Dumnezeu așa, este să ne smerească mintea, să nu căutăm înțelepciunea în fraze ticluite și desăvârșit retorisite, ci numai în adevăr!

Mai demult am discutat tocmai această problemă, a textelor și a cărților goale de substanța înțelepciunii –  care vine din studiul mult și din experiența cu Dumnezeu și cu oamenii –, texte și cărți în care adevărata înțelepciune este substituită de un limbaj foarte pretențios, încărcat de neologisme și de formulări sofisticate.

Acestea sunt menite să impună pretinsa statură de „gânditor” a autorului. Când, în realitate, dedesubtul acestei erudiții lingvistice și retorice, găsim numai idei vechi sau banale, care n-ar merita cinstea colii de tipar.

Din păcate, la noi, în România, mulți tocmai pe acest procedeu s-au bazat și se bazează pentru a se impune în fața publicului. Pentru că nici publicul nu caută înțelepciune adevărată, muncă și gândire, originalitate în idei și autenticitate a vieții, ci spoială, conferințe dramatizate, minciună și superficialitate împachetate frumos.

Pentru că înțelepciunea gândirii îți dă înțelepciunea vieții/ a trăirii și te duce inevitabil la Dumnezeu, Înțelepciunea și Dătătorul înțelepciunii.

Iar Sfânta Scriptură vorbește parcă în răspăr cu toată această impostură pe care o vedem în societatea românească modernă și nu numai!

Pentru că ar trebui să avem înțelepciunea faptelor, a gândurilor curate, a ideilor multe și pline de măreție, a înțelegerilor abisale, pe care să o dăruim oamenilor!

Ar trebui să ne uităm la cantitatea de înțelepciune pe care ar trebui să o revărsăm din belșug peste oamenii care se prostesc din zi în zi tot mai mult, și în niciun caz la calitatea împachetării a câteva idei serbede, așa cum procedează unii și din păcate sunt crezuți de mulți drept „mari gânditori” din cauza promovării masive și eficace.

Din cauza faptului că astfel stau astăzi lucrurile, atât Părintele Dorin, cât și eu am încercat să ținem o cale de mijloc în scrierile și studiile noastre. Adică să scriem cât mai inteligibil pentru oameni, cât mai corect din punct de vedere al normelor generale, dar, în același timp, fără să căutăm să ieșim în evidență prin prețiozitate retorică sau lingvistică.

Pentru că am vrut să lăsăm să strălucească ideile, gândurile, înțelegerile, să se vadă munca din spate, și, în același timp, oamenii care citesc să înțeleagă perfect ceea ce am vrut să exprimăm.

Bineînțeles, am fost și „taxați” cu regularitate de căutătorii de erori, de pedanții care cred că deșteptăciunea stă în a nu face niciodată nicio greșeală. Dar care nu sunt în stare să ne arate în ce constă rodul gândirii lor zilnice.

…Dar oare Dumnezeu nu știa că „dă prost la imagine” să te așezi în rând cu agramații? Cu cei care n-au nicio școală?

Ba da! Dar tocmai de aceea L-au iubit nespus Sfinții care erau foarte învățați și toate mințile luminate ale lumii.

Ba da, știa! După cum a știu că „Își strică imaginea” și când a mâncat cu vameșii și cu păcătoșii.

Noi acuzăm cuvintele că sunt ciunte și oloage și nu ne vedem pe noi înșine, ciungii și ologii păcatului, vedem șchiopătarea lexicului sau a exprimării, dar nu ne vedem înțepenirea neputințelor și a patimilor noastre, vedem nearticularea subiectului cu predicatul, dar nu și înfumurarea care ne dezarticulează mintea din Adevăr!

Toată ziua Dumnezeu „Își strică imaginea” în lume, prin tot ceea ce face!

Dar aceasta este undița prin care îi prinde pe cei ai Lui, pe cei care văd dincolo de aparențe, pe cei care judecă și caută adevărul veșnic și nu fațada trecătoare, nu minciuna poleită!

Prin aceasta îi alungă pe toți cei care sunt în plus, care s-ar invita și s-ar propune imediat dacă toate ar fi clare și limpezi și logice și frumos sclipitoare! Pentru că ei nu se pun în rând cu cele înjositoare.

E „nebunia” lui Dumnezeu versus…parșivenia omenească…

Psalmul 78, cf. LXX

1. Psalmul lui Asaf. Dumnezeu[le], venit-au neamurile întru moștenirea Ta, spurcat-au templul cel sfânt al Tău, pus-au Ierusalimul întru colibă de pază [εἰς ὀπωροφυλάκιον].

2. Pus-au cadavrele [τὰ θνησιμαῖα] robilor Tăi mâncăruri păsărilor cerului, trupurile celor Cuvioși ai Tăi fiarelor pământului.

3. Vărsat-au sângele lor ca apa împrejurul Ierusalimului și nu era cel care să-i îngroape.

4. Făcutu-ne-am ocară vecinilor noștri, dispreț și batjocură celor dimprejurul nostru.

5. Până când, Doamne, Te vei urgisi [până] întru sfârșit [ἕως πότε Κύριε ὀργισθήσῃ εἰς τέλος] [și] vei aprinde ca focul râvna Ta [ἐκκαυθήσεται ὡς πῦρ ὁ ζῆλός Σου]?

6. Varsă urgia Ta peste neamurile care nu Te știu și peste împărățiile care numele Tău nu l-au chemat!

7. Că l-au mâncat pe Iacov și locul lui l-au pustiit.

8. Să nu-Ți aduci aminte de fărădelegile cele vechi ale noastre, [ci] îndată să ne apuce pe noi îndurările Tale, că am sărăcit foarte!

9. Ajută-ne nouă, Dumnezeu[le], Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău! Doamne, izbăvește-ne pe noi și ispășește păcatelor noastre [καὶ ἱλάσθητι ταῖς ἁμαρτίαις ἡμῶν] pentru numele Tău!

10. Ca nu cumva să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?”. Și să se știe în[tru] neamuri, înaintea ochilor noștri, răzbunarea sângelui robilor Tăi, care a fost vărsat!

11. Să intre înaintea Ta suspinul celor care au fost încătușați [εἰσελθάτω ἐνώπιόν Σου ὁ στεναγμὸς τῶν πεπεδημένων]! După măreția brațului Tău, păstrează pe fiii celor care au fost omorâți!

12. Răsplătește vecinilor noștri pe cele înșeptite întru sânul lor, ocara lor, [cu] care Te-au ocărât pe Tine, Doamne!

13. Iar noi, poporul Tău și oile pășunii Tale, ne vom mărturisi Ție întru veac [și] întru neam și [în] neam vom vesti lauda Ta.

Psalmul 77, cf. LXX

1. [Psalmul] înțelegerii lui Asaf. Luați aminte, poporul meu, [la] legea mea! Plecați urechea voastră întru cuvintele gurii mele!

2. Deschide-voi în parabole gura mea [ἀνοίξω ἐν παραβολαῖς τὸ στόμα μου], rosti-voi pe cele puse înainte dintru început [φθέγξομαι προβλήματα ἀπ᾽ ἀρχῆς].

3. Câte am auzit și le-am cunoscut pe ele și părinții noștri ni le-au vestit nouă,

4. nu s-au ascuns de la fiii lor întru neamul următor [οὐκ ἐκρύβη ἀπὸ τῶν τέκνων αὐτῶν εἰς γενεὰν ἑτέραν], [ci] vestind laudele Domnului și stăpânirile Lui [τὰς δυναστείας Αὐτοῦ] și minunile Lui, pe care [El le-]a făcut.

5. Și a ridicat mărturie în Iacov și lege a pus în Israil, câte a poruncit părinților noștri [ca] să le facă cunoscute pe ele fiilor lor.

6. Pentru ca să cunoască neamul următor, fiii care se vor naște și se vor ridica și le vor vesti pe ele fiilor lor.

7. Pentru ca să-și pună în Dumnezeu nădejdea lor și să nu uite lucrurile lui Dumnezeu și poruncile Lui le vor căuta.

8. Pentru ca să nu fie ca părinții lor, neam stricat și înrăit, care nu și-a îndreptat inima lui și nu și-a încredințat duhul lui împreună cu Dumnezeu [καὶ οὐκ ἐπιστώθη μετὰ τοῦ Θεοῦ τὸ πνεῦμα αὐτῆς].

9. Fiii lui Efrem, întinzând și trăgând [cu] arcurile, s-au întors în ziua războiului.

10. Nu au păzit făgăduința lui Dumnezeu și în legea Lui nu voiau a merge.

11. Și au uitat binefacerile Lui și minunile Lui, pe care le-a arătat lor

12. înaintea părinților lor, [pentru] care a făcut minuni în pământul Egiptosului, în câmpia Tanis [Τάνις][1].

13. Rupt-a marea și i-a trecut pe ei, a[u] stat apele ca burduful [ἀσκὸν].

14. Și i-a povățuit pe ei în nor ziua și toată noaptea în luminare de foc [ἐν φωτισμῷ πυρός].

15. Rupt-a stânca în pustie și i-a adăpat pe ei ca în abis mult [καὶ ἐπότισεν αὐτοὺς ὡς ἐν ἀβύσσῳ πολλῇ].

16. Și a scos apă din stâncă și a coborât ca râurile apelor.

17. Și încă au adăugat a păcătui Lui, au amărât pe Cel Preaînalt în [pământul] cel fără de apă [παρεπίκραναν τὸν Ὕψιστον ἐν ἀνύδρῳ].

18. Și L-au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor, [ca] să ceară mâncăruri sufletelor lor.

19. Și au clevetit lui Dumnezeu și au zis: „Nu va putea [oare] Dumnezeu să pregătească masă în pustie,

20. când a lovit stânca și au curs apele și izvoarele s-au revărsat? Nu poate și pâine să dea sau să pregătească masă poporului Său?”.

21. Pentru aceasta a auzit Domnul și a amânat și foc a aprins în Iacov și urgie s-a suit peste Israil.

22. Că n-au crezut în Dumnezeu și nici [nu] au nădăjduit în mântuirea Lui.

23. Și a poruncit norilor de deasupra și ușile cerului a deschis [θύρας οὐρανοῦ ἀνέῳξεν]

24. și a plouat lor manna [μαννα] să mănânce și pâinea cerului a dat-o lor [καὶ ἄρτον οὐρανοῦ ἔδωκεν αὐτοῖς].

25. Pâinea Îngerilor a mâncat omul [ἄρτον Ἀγγέλων ἔφαγεν ἄνθρωπος]. Mâncare le-a trimis lor întru săturare.

26. A îndepărtat vântul de la miazăzi din cer [ἀπῆρεν νότον ἐξ οὐρανοῦ] și a adus în stăpânirea Lui vântul de miazăzi-apus [καὶ ἐπήγαγεν ἐν τῇ δυναστείᾳ Αὐτοῦ λίβα]

27. și a plouat peste ei cărnuri ca praful și păsări zburătoare ca nisipul mărilor

28. și au căzut întru mijlocul taberei lor [și] în jurul corturilor lor.

29. Și au mâncat și s-au săturat foarte și pofta lor le-a adus-o lor [καὶ τὴν ἐπιθυμίαν αὐτῶν ἤνεγκεν αὐτοῖς][2],

30. [că] nu au fost lipsiți[3] de pofta lor. [Dar] încă mâncarea lor fiind în gura lor [ἔτι τῆς βρώσεως αὐτῶν οὔσης ἐν τῷ στόματι αὐτῶν]

31. și urgia lui Dumnezeu s-a suit peste ei [καὶ ὀργὴ τοῦ Θεοῦ ἀνέβη ἐπ᾽ αὐτοὺς] și a ucis în cei grași ai lor [καὶ ἀπέκτεινεν ἐν τοῖς πίοσιν αὐτῶν] și pe cei aleși ai lui Israil i-a împiedicat.

32. În [cu] toate acestea, încă au păcătuit și nu au crezut în minunile Lui

33. și s-au sfârșit în[tru] deșertăciune zilele lor și anii lor cu grabă.

34. Când îi omora pe ei, [atunci] Îl căutau pe El și se întorceau și se sculau dimineața devreme către Dumnezeu [καὶ ὤρθριζον πρὸς τὸν Θεὸν].

35. Și și-au adus aminte că Dumnezeu este ajutorul lor și Dumnezeu, Cel Preaînalt, este răscumpărătorul lor.

36. Dar L-au înșelat pe El în gura lor [καὶ ἠπάτησαν Αὐτὸν ἐν τῷ στόματι αὐτῶν] și [cu] limba lor au mințit Lui [καὶ τῇ γλώσσῃ αὐτῶν ἐψεύσαντο Αὐτῷ].

37. Și inima lor nu [era] dreaptă cu El și nici [nu] s-au încrezut în făgăduința Lui.

38. Dar El este milostiv și va ispăși păcatelor lor și nu va nimici cu totul. Și va înmulți să întoarcă mânia Lui și nu va aprinde toată urgia Lui.

39. Și Și-a adus aminte că trup sunt [καὶ ἐμνήσθη ὅτι σάρξ εἰσιν], duh mergând și neîntorcându-se [πνεῦμα πορευόμενον καὶ οὐκ ἐπιστρέφον].

40. De câte ori L-au amărât pe El în pustie? L-au urgisit pe El în pământul cel fără de apă [παρώργισαν Αὐτὸν ἐν γῇ ἀνύδρῳ].

41. Și s-au întors și L-au ispitit pe Dumnezeu și pe Cel Sfânt al lui Israil L-au întărâtat.

42. Nu și-au adus aminte de mâna Lui, de ziua [în] care i-a răscumpărat pe ei din mâna asuprind [ἐκ χειρὸς θλίβοντος][pe ei][4].

43. Că a pus în Egiptos semnele Lui și minunile Lui în câmpia Tanis

44. și a schimbat întru sânge râurile lor și apele de ploaie ale lor, pentru ca să nu bea.

45. Trimis-a întru ei muscă-câinească [κυνόμυιαν][5] și i-a mâncat pe ei, și broască și i-a nimicit cu totul pe ei.

46. Și a dat manei roșii [τῇ ἐρυσίβῃ] rodul lor și ostenelile lor lăcustei.

47. A ucis în grindină via lor și duzii lor în chiciură [καὶ τὰς συκαμίνους αὐτῶν ἐν τῇ πάχνῃ]

48. și a dat întru grindină dobitoacele lor și averea lor focului.

49. Trimis-a întru ei urgia mâniei Lui, mânie și urgie și necaz, trimitere prin îngerii cei răi [ἀποστολὴν δι᾽ ἀγγέλων πονηρῶν].

50. A făcut cale urgiei Lui [și] nu a cruțat de la moarte sufletele lor și dobitoacele lor întru moarte le-a închis [καὶ τὰ κτήνη αὐτῶν εἰς θάνατον συνέκλεισεν].

51. Și a lovit pe tot cel întâi-născut în Egiptos, pârga ostenelilor lor în corturile lui Ham.

52. Și a depărtat ca oile pe poporul Său și i-a dus pe ei ca o turmă în pustie

53. și i-a povățuit pe ei în nădejde și nu s-au înfricoșat și pe vrăjmașii lor i-a acoperit marea.

54. Și i-a dus pe ei întru muntele sfințeniei Lui, [în] muntele acesta pe care l-a dobândit dreapta Lui.

55. Și a izgonit din fața lor popoare și le-a dat moștenirea lor, în[tru] funie [le-a dat] moștenirea [ἐν σχοινίῳ κληροδοσίας], și [El] a sălășluit în corturile lor semințiile lui Israil.

56. Dar L-au ispitit și L-au amărât pe Dumnezeul Cel Preaînalt și mărturiile Lui nu le-au păzit.

57. Și s-au întors și au fost necredincioși ca și părinții lor și s-au schimbat întru arc strâmb [καὶ μετεστράφησαν εἰς τόξον στρεβλὸν].

58. Și L-au urgisit pe El[6] în dealurile lor și în cele cioplite ale lor au întărâtat râvna Lui [παρεζήλωσαν Αὐτόν].

59. Auzit-a Dumnezeu și l-a trecut cu vederea[7] și l-a disprețuit foarte pe Israil

60. și a lepădat cortul lui Silom [Σηλωμ], cortul Lui, [în] care a locuit în[tre] oameni [σκήνωμα Αὐτοῦ οὗ κατεσκήνωσεν ἐν ἀνθρώποις].

61. Și a dat întru robie tăria lor și frumusețea lor întru mâinile vrăjmașului.

62. Și a închis întru sabie pe poporul Său și moștenirea Lui a trecut-o cu vederea.

63. Pe tinerii lor i-a mâncat focul și fecioarele lor nu au fost jelite.

64. Preoții lor în sabie au căzut și văduvele lor nu vor fi plânse.

65. Și S-a ridicat Domnul ca cel care doarme [καὶ ἐξηγέρθη ὡς ὁ ὑπνῶν Κύριος], ca cel puternic [ὡς δυνατὸς], îmbătat de vin [κεκραιπαληκὼς ἐξ οἴνου]

66. și a lovit pe vrăjmașii Săi întru cele din spate [și] ocară veșnică le-a dat lor.

67. Și a lepădat cortul lui Iosif și seminția lui Efrem nu a ales-o,

68. ci a ales seminția lui Iudas, muntele Sionului, pe care l-a iubit

69. și a zidit ca a celor cu un singur corn sfințenia Lui, în pământ a întemeiat-o pe ea întru veac [ἐν τῇ γῇ ἐθεμελίωσεν αὐτὴν εἰς τὸν αἰῶνα].

70. Și l-a ales pe David, robul Său, și l-a luat pe el de la turmele oilor,

71. de după cele care fată l-a luat pe el, [pentru] a păstori pe Iacov, poporul Lui, și pe Israil, moștenirea Lui.

72. Și i-a păstorit pe ei în nerăutatea inimii lui și în înțelegerile mâinilor lui i-a povățuit pe ei.


[1] Am pus acum, în text, forma de N. pe care am transliterat-o. Însă în LXX avem: ἐν πεδίῳ Τάνεως. Numai că Τάνεως e forma de G sg. și pe ea a transliterat-o și Biblia de la 1688 și ed. BOR 1988. Tocmai de aceea am pus în text nominativul, pentru că pe el l-am transliterat.

[2] Le-a adus ceea ce ei și-au dorit. Le-a împlinit pofta lor.

[3] De Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a lipsit de pofta lor, ci le-a împlinit-o.

[4] Din mâna care îi asuprea pe ei.

[5] Din punct de vedere științific, ea se numește Stomoxys calcitrans, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Stable_fly și e cunoscută în mod popular ca musca de grajd, cf. http://destepti.ro/musca-de-grajd-stomoxys-calcitrans-din-familia-muscidae-inteapa-foarte-tare-animalele-domestice. Și arată astfel: http://2.bp.blogspot.com/_2osTUJ4MAlA/TO26RcjSIBI/AAAAAAAAAIw/-WA778mSMGI/s1600/Sc+Macho.jpg.

[6] L-au umplut de urgie.

[7] L-a desconsiderat.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [130]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a, a 123-a, a 124-a, a 125-a, a 126-a, a 127-a, a 128-a, a 129-a.

***

III. 6. 4.  Antim Ivireanul – isihast

După cum am văzut, Antim Ivireanul are trei predici cu tema Schimbarea la Faţă, o sărbătoare predilectă a isihaştilor. Dar nu numai simpla lor menţionare este un argument în favoarea concepţiilor isihaste ale lui Antim, ci vom parcurge aceste texte cu atenţie, împreună cu alte fragmente din Didahii, pentru a demonstra pertinenţa afirmaţiei din titlul acestui capitol.

Prima didahie la Schimbarea la Faţă începe, oarecum, ex abrupto, introducându-ne direct în miezul subiectului. Mântuitorul alege trei dintre Ucenicii Săi – care erau cei mai mari între Sf. Apostoli –, pentru a le descoperi dumnezeirea Sa, cu scopul de a le da curaj în vremea Răstignirii, ce avea să urmeze după puţin timp.

Pentru aceasta Hristos atâta S-au schimbat cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asemânarea aceasta a obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui [mai tare] decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada [1].

Antim ţine să menţioneze că lumina lui Hristos întrece cu mult, infinit de mult, tot ceea ce cunoaştem noi pe lumea aceasta, şi că această lumină dumnezeiască, ce i-a învăluit pe Sf. Apostoli pe Tabor, va iradia din trupurile tuturor Sfinţilor (la sfârşitul lumii), care sunt pe lângă Hristos ca nişte stele, carii iau lumina lor de la acest Soare al dreptăţii (…) şi de vor străluci Sfinţii ca soarele [[2]], cu cât mai vârtos va străluci Soarile acesta al dreptăţii [3].

Această învăţătură a luminii dumnezeieşti necreate, a harului necreat al lui Dumnezeu, nu există decât în Biserica Ortodoxă, Biserica Romano Catolică renunţând la ea, după schismă, şi teoretizând – prin Toma d’Aquino şi alţi teologi catolici – doctrina graţiei create. Nici confesiunile protestante sau neoprotestante nu cunosc această învăţătură.

Este bine cunoscută polemica acerbă din secolul XIV, între Sf. Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria, în această privinţă. Apărători ai acestei învăţături de credinţă au fost întotdeauna isihaştii, care au considerat că, prin rugăciunea neîncetată, unită cu împlinirea tuturor poruncilor lui Hristos, omul (care este creştin bine-credincios, desigur) poate ajunge, încă pe pământ fiind, la a se îmbrăca (fiinţial) în lumina lui Hristos, în harul dumnezeiesc, şi a privi, întru ea, tainele Împărăţiei Cerurilor.

Aceasta este credinţa intimă în Biserica Ortodoxă, propovăduită de toţi Sfinţii, din vechime sau mai aproape de noi – între care se remarcă, mai cu seamă, Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigorie Palama, ale căror învăţături, Antim le are, desigur, în vedere, chiar dacă nu îi citează –‚ prin care se susţine că numai  văzând şi trăind în harul Duhului Sfânt, în lumina dumnezeiască, creştinul se poate, cu adevărat, dezbrăca de patimi şi de păcate şi poate gusta, încă de aici, mântuirea şi fericirea vieţii veşnice.

Din faptul că propovăduieşte cu atâta căldură şi certitudine această realitate duhovnicească, am putea deduce că şi Antim este un trăitor în harul lui Dumnezeu şi un culegător al roadelor rugăciunii neîncetate (cunoscută şi sub numele de „rugăciunea minţii”, „rugăciunea inimii”, „rugăciunea lui Iisus”, „rugăciunea neptică sau trezvitoare”).

În Ţările Române, o revigorare puternică a isihasmului a avut loc în secolul XVIII, prin Sfântul Vasile de la Poiana Mărului şi Sfântul Paisie Velicikovski (la foarte scurt timp după moartea martirică a Sfântului Antim Ivireanul), dar el a existat totdeauna pe pământul românesc, dovadă fiind însuşi termenul vechi românizat de „sihastru” sau „sihăstrie”.

Antim învaţă că lumina dumnezeiască întrece în strălucire şi în frumuseţe întreg universul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumoseţia şi toată podoaba cea pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Hristos [4].

Iar în cea de-a treia cazanie adaugă el, că într-o clipă de ceas [Hristos] S-au arăta precum era, mai înainte de veci, împodobit cu toate frumuseţile ceriului, luminat cu toată lumina dumnezeirii [5], având, cei ce au văzut lumina Lui, a înţelege învăţături sufleteşti (adică duhovniceşti – n.n.) şi mântuitoare din această înfrumuseţare a Mântuitoriului [6].

Din aceste precizări ale autorului, putem deduce – împreună cu ascultătorii lui Antim – că extazul dumnezeiesc, vederea luminii divine (teoptia), nu este numai o simplă vedere, ci una însoţită de cunoaştere, de înţelegere adâncă, mai presus de minte şi de cuvânt.

Cine a primit marele har de la Dumnezeu, ca să privească pe acest înfrumuseţat Iisus [7], nu se umple numai de bucurie preste fire [8] şi de uimire, văzând luminata frumoseţe a Mântuitoriului [9], ci şi de cunoaştere a tainelor care nu pot fi spuse în cuvinte, şi care întrece toată înţelepciunea omenească, inteligenţa şi gândirea noastră discursivă.

Având în vedere explicaţiile precise şi detaliate ale lui Antim (deşi nu foarte numeroase), nu ne putem îndoi că a trăit experienţe duhovniceşti profunde, nu neapărat pentru că nu ar fi putut citi despre ele în cărţile aparţinând tradiţiei patristice – lucru ce i-ar fi fost, de altfel, foarte uşor – ci din cauza faptului că le tâlcuieşte şi le predică, cu foarte multă abnegaţie şi credinţă.

Antim ne explică şi un atribut al luminii dumnezeieşti  şi anume acela că, deşi era infinit mai puternică decât lumina soarelui material, lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicior nu-i smintiia [nu-i orbea, nu le afecta vederea], ci mai vârtos, cu o bucurie oarecare, dumnezeiască, îi veseliia [10], arătând, prin aceasta, lumina harului.

Căci, după cum spunea Sfântul Grigorie Palama, cei cărora le este dat să vadă lumina dumnezeiască, „primesc ochi duhovniceşti şi au mintea lui Hristos”[11], „prin ochii aceştia simţind unii frumuseţea Mirelui spiritual…”[12], iar „vederea lor n-a fost sensibilă sau mentală. Vezi deci, că aceia au primit drept minte, ochi şi urechi, pe Duhul cel necuprins, prin care văd aud şi înţeleg? Căci odată ce e oprită orice lucrare intelectuală, prin ce mai văd îngerii şi oamenii, deopotrivă cu îngerii, pe Dumnezeu, dacă nu prin puterea Duhului?

De aceea această vedere a lor nu e simţire, pentru că nu o primesc prin simţuri; nu e însă nici înţelegere, pentru că nu o află prin cugetări sau prin cunoştinţe ce se câştigă din ele, ci în vreme ce încetează orice lucrare mentală. Dar nu e nici imaginaţie, nici idee, nici părere, nici vreo concluzie prin silogisme, nici n-o câştigă mintea numai urcând, prin negarea tuturor (deci nici cunoaştere apofatică de tip intelectualist nu este – n.n.)”[13].

Dar această lumină arată şi felul în care se vor spiritualiza trupurile omeneşti – cele ale Sfinţilor – devenind transparente şi iradiind lumină, căci nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi şi a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia[14].

Acestea sunt învăţături foarte înalte, ale teologiei mistice, pe care le strecoară Antim în predica sa, învăţături pe care le-au precizat toţi marii Sfinţi Părinţi, dintre care îi amintim numai pe Sf. Dionisie Areopagitul, care spune că „în veacul viitor, apariţia luminoasă, văzută, a Domnului, ne va înconjura de strălucire ca pe învăţăcei la Schimbarea la Faţă”[15]; şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog: „Şi Sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Is. 14, 14).

De unde ştim aceasta? Ascultă pe Mântuitorul însuşi spunând acestea: « Atunci Drepţii vor străluci ca soarele » (Mt. 13, 14). Şi ce alt chip sau soare e acesta, dacă nu Cel de Care am vorbit, Cel singur numit de El însuşi Soarele dreptăţii (Mal. 3, 20), Care singur va răsări şi va străluci în Drepţi? (…)

Deci Sfinţii sunt asemenea lui Dumnezeu şi-L vor cunoaşte pe Dumnezeu.”[16] Iar despre lumina dumnezeiască, tot el spune, printre altele: „Astfel Sfinţii din veac, cei de odinioară şi cei de acum, privind duhovniceşte (…), sunt lumină din lumina Duhului[17]. (…) Iar când auzi de «lumina cunoştinţei», ca să te lămurim în toate, să nu presupui că e numai cunoştinţa celor spuse fără lumină.

Căci n-a grăit numai de istorisire sau de cuvântul cunoştinţei, ci de «lumina cunoştinţei» sau de «cunoştinţa luminii», adică de faptul că lumina aduce cunoştinţa în noi. Căci altfel nu poate cunoaşte cineva pe Dumnezeu, decât în vederea (contemplarea) luminii trimise de El. (…) Dumnezeu e lumină şi vederea Lui e ca o lumină. Deci din vederea luminii ne e dată prima cunoştinţă (prima certitudine, cu adevărat, însoţită de cunoaştere – n.n.) că există  Dumnezeu…”[18].


[1] Opere, p. 10.

[2] Cf. Mt. 13,43, după cum precizează însuşi Antim.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 150. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 10. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

[11] Cf. Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama (cu patru tratate traduse), ediţia a doua, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 187.

[12] Idem, p. 188. [13] Idem, p. 189.

[14] Opere, p. 11.

[15] Cf. Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. supra, p. 201.

[16] *** Filocalia, vol. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 168.

[17] Idem, p. 129. [18] Idem, p. 183-185.

Psalmul 73, cf. LXX

1. [Psalmul] înțelegerii lui Asaf. Pentru ce [ne-ai] lepădat, Dumnezeu[le, până] întru sfârșit [și] ai urgisit mânia Ta [ὠργίσθη ὁ θυμός Σου] peste oile pășunii Tale?

2. Adu-Ți aminte de adunarea Ta, pe care ai câștigat-o dintru început! Răscumpărat-ai toiagul moștenirii Tale, muntele Sion, acesta [în] care ai locuit în lui [τοῦτο ὃ κατεσκήνωσας ἐν αὐτῷ] [el].

3. Ridică mâinile Tale peste mândriile lor [până] întru sfârșit! [Pentru] câte a făcut rău vrăjmașul în cele sfinte ale Tale.

4. Și s-au lăudat cei care Te urăsc pe Tine în mijlocul praznicului Tău. Pus-au semnele lor semne și nu au știut [ἔθεντο τὰ σημεῖα αὐτῶν σημεῖα καὶ οὐκ ἔγνωσαν],

5. ca întru intrarea de deasupra [ὡς εἰς τὴν εἴσοδον ὑπεράνω],

6. ca în crângul de lemne [ὡς ἐν δρυμῷ ξύλων], [cu] topoarele au tăiat ușile lui împreună, [cu] secure și [cu] tăietor de piatră [λαξευτηρίῳ] l-au doborât pe el.

7. Au ars în foc locul cel sfânt al Tău. Întru pământ au spurcat locașul numelui Tău.

8. Rudeniile lor, împreună, au zis în inimile lor: „Veniți și să ardem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ!”.

9. Semnele noastre nu le-am văzut. Profet încă nu este și pe noi încă nu ne va cunoaște.

10. Până când, Dumnezeu[le], va ocărî vrăjmașul? Întărâtă cel potrivnic numele Tău [până] întru sfârșit.

11. Pentru ce Îți întorci mâna Ta și dreapta Ta din mijlocul sânului Tău [până] întru sfârșit?

12. Dar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a făcut mântuire în mijlocul pământului [πρὸ αἰῶνος εἰργάσατο σωτηρίαν ἐν μέσῳ τῆς γῆς].

13. Tu ai întărit în puterea Ta marea, Tu ai zdrobit capetele balaurilor în a apei [apă] [Σὺ συνέτριψας τὰς κεφαλὰς τῶν δρακόντων ἐπὶ τοῦ ὕδατος],

14. Tu ai zdrobit capetele balaurului, datu-l-ai pe el mâncare popoarelor etiopienilor.

15. Tu ai rupt izvoare și pâraie, Tu ai uscat râurile Itamului [Ηθαμ].

16. A Ta este ziua și a Ta este noaptea, Tu ai făcut lumina și soarele.

17. Tu ai făcut toate marginile pământului, vara și primăvara Tu le-ai zidit pe ele.

18. Adu-Ți aminte de aceasta: Vrăjmașul L-a ocărât pe Domnul și poporul cel nebun a întărâtat numele Tău!

19. Să nu dai fiarelor sufletul mărturisindu-se Ție, sufletele celor sărmani ai Tăi să nu le uiți [până] întru sfârșit.

20. Privește întru făgăduința Ta [ἐπίβλεψον εἰς τὴν διαθήκην Σου], că s-au umplut cei întunecați ai pământului de casele fărădelegilor [ὅτι ἐπληρώθησαν οἱ ἐσκοτισμένοι τῆς γῆς οἴκων ἀνομιῶν]!

21. Să nu se întoarcă smerit [și] rușinat! Cel sărac și sărmanul vor lăuda numele Tău.

22. Ridică-Te, Dumnezeu[le]! Judecă pedeapsa Ta! Adu-Ți aminte de ocările Tale [μνήσθητι τῶν ὀνειδισμῶν Σου], de cele de la cel nebun [τῶν ὑπὸ ἄφρονος], [de cele din] toată ziua [ὅλην τὴν ἡμέραν]!

23. Să nu uiți glasul rugătorilor Tăi. [Căci] mândria celor care Te urăsc pe Tine s-a urcat pururea către Tine.

Stau în spatele geamului

Ca să poți să scrii online trebuie să îți asumi ipostaza, ca, adesea, să joci în scene de nuditate în fața cititorilor tăi. Aidoma actorilor, care sunt nevoiți să joace îmbrăcați, chiar înfofoliți dacă e iarnă, și dezbrăcați, atunci când trăiesc în intimitatea casei lor.

Numai că eu nu trebuie să mă dezbrac de haine pentru ca să fiu văzut, ci eu trebuie să mă dezbrac de barierele lingvistice pentru a sta gol în adâncul sincerității mele. Căci oamenii vin și citesc cele mai sfinte și mai directe mărturisiri ale mele, adică maxima intrare la mine în suflet, cu acordul meu…iar eu sunt expus din toate părțile. Dar dacă nu mă dezbrac de toate hainele mele interioare pentru a ajunge la mine însumi, oamenii nu mă cred și nici nu mă acceptă.

Da, stau mereu în spatele geamului computerului dumneavoastră și dumneavoastră vă uitați la mine în suflet. Mă citiți, mă comentați, mă disprețuiți, mă iubiți, mă urmați, vă plictisesc, mă detestați pentru una sau alta…dar eu stau gol înaintea publicului. Și asta pentru ca și dumneavoastră, cei de acasă, să înțelegeți că sunteți în aceeași ipostază cu mine, când sunteți văzuți de alții.

Așa cum mă priviți pe mine de sus, de jos, de prin cuvinte…la fel vă privesc și alții pe dumneavoastră. Mă judecați și sunteți judecați. Mă iubiți și sunteți iubiți. Mă detestați…și sentimentele rămân la dumneavoastră. La mine ajung, din când în când, frânturi de gând și de inimă, prin subsolurile comentariilor, și ele nu sunt toată discuția cu mine. Căci în inima dumneavoastră spuneți mult mai multe despre mine…cum și alții spun despre dumneavoastră mult mai multe decât vă spun în față.

Eu îmi asum că sunt în spatele geamului în fiecare zi. Dumneavoastră vă asumați că sunteți de cealaltă parte a geamului?

Reîntoarcere la Nichita [68]

Sfânta Scriptură spune: „Înfricoșat [înfricoșător] lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10, 31, Biblia 1914). Iar poetul se roagă astfel pentru mila Sa:

Paharele nenorocite
care sunt trupurile noastre,
doamne, dă, doamne, dă,
să nu le spargi chiar tu în mâna ta,
să nu le spargi chiar tu.
Mai bine bea puținul nostru creier,
ciorba de înger fiartă rău;
mai bine bea poșirca inimii de sânge
cu multă Dunăre turnată-n ea.
Lasă-ne dacă poți să lași, –
O masă pe care morți să stăm,
Să vină cei care ne știu
Și să aducă lumânări de plâns.
O, fii îndurător și nu ne rupe
în sfântă mâna ta
puțina sticlă colorată prin care
părinții noștri mult privit-au.

(Puțină sticlă colorată)

E o rugăciune pentru ca Dumnezeu, Cel care a băut paharul durerilor noastre și amărăciunea păcatelor noastre, să bea și „puținul nostru creier” și „poșirca inimii” noastre. Adică să ne mai rabde încă și să nu ne rupă în mâinile Sale.

Oboseala existențială, pe care Nichita o resimte dureros, apare și în poemul Pe cel mai des:

Umbra ramurei cu frunze
clătinându-se-n bătaia vântului
nu mi-a izbit, doamne, trupul,
ci numai a frig a lăsat
pe vorba mea de dragoste.

Treci tu, cuvântule, dacă ai umbra
și lasă pata ta de neînțeles
pe sufletul meu de azi, de ieri, de alaltăieri;
pe cel mai des, pe cel mai foarte des.

Plâng oile de mult prea multă lână;
e sufocată clipa de mult timp.

Lasă tu A pe mine să rămână
intim, viul Olimp.

Fac schimb cu mine însumi, doamne, –
mă dau pentru o umbră, pentru o capră,
pentru o piatră.

„Umbra ramurei cu frunze” poate indica simbolul ramurei de măslin, despre care a scris odinioară: „Voi lua /…/ și chipul tău prelung, iubito,/ cu pletele sălbăticite printre cărți,/ și-un porumbel călător voi lua,/ să—mi aducă – ramură de măslin – / dunga de lumină a dimineții/ și să mi-o lovească, ușor, de tâmplă” (Pentru liniștea somnului, vol. Sensul iubirii).

Acum, însă, „umbra ramurei cu frunze /…/ nu mi-a izbit, doamne, trupul,/ ci numai a frig a lăsat/ pe vorba mea de dragoste”.

„Treci tu, cuvântule, dacă ai umbra” – umbra păcii și a binecuvântării – „și lasă pata de neînțeles/ pe sufletul meu”, se roagă poetul.

„Lasă tu A pe mine să rămână/ intim, viul Olimp”: lasă Tu, Doamne („A”) să rămână pe mine Omega („viul Olimp”). Lasă să-mi devină intim viul sfârșit.

Mă dau pe mine pentru mine („Fac schimb cu mine însumi, doamne”), ba chiar „mă dau pentru o umbră, pentru o capră,/ pentru o piatră”. Mă dau pentru ceva autentic. Redă-mi viul, redă-mi autenticitatea vieții!…

Sentimente strivitoare, care îl copleșesc, se revelează și în volumul Măreția frigului (romanul unui sentiment).

Ne anunță că are punctul de vedere al pietrei („punctul meu de vedere e punctul pietrei”) – vom discuta acest aspect puțin mai departe. Îngerul care vine la miezul nopții îl schimbă, dar el nu știe dacă, la rândul său, poate schimba calul care răspunde printr-un „i-ha” de neînțeles.

„Nu mi-e foame,/ nu mi-e sete. /…/ Nu sunt obosit, nu, nu sunt obosit și nici nu mi-e sete”, dar:

Merg ca și cum aș sta,
și deși sunt sătul de aer, respir.
Nu, nu uitați; nu mi-e foame și
nu mi-e sete,
după cum nu mai sunt tânăr,
dar nici bătrân nu sunt.

Boarea suavă a dimineții
o pot strânge de suava beregată
fără să fac vreun efort prea mare
și pot să dau și cu piciorul
în râul subțire și firav
și fără pești în el.
În râul cu nimic mai presus
decât o coadă de câine.

Dacă hotărăsc să fac ceva, fac.
Am cheltuit atâtea zile
încât o zi în plus risipă
nici măcar nu mă face mai sărac.

Nici dorința de a supraviețui
nu mă face să respir mai des.
Nici moartea nu mi se mai pare
atât de măreață.

Motivul esențial rămâne acela că lumea nu se lasă schimbată, transfigurată de cuvântul poetic:

E bun sistemul acesta planetar,
dar nu mai mult decât atât.
E luminos soarele acesta
luminos. Nu orbitor, nu orbitor.

Dacă n-ar mai răsări mâine dimineață
ar fi o mare pierdere.
Dar nu mai mult decât o mare pierdere.

Aș putea să biciuiesc lucrurile dar n-o fac.
Nu pentru că n-aș crede că lucrurile
n-ar simți durerea,
ci pentru că mi-aș uza inutil biciul.

/…/

Și n-am să înțeleg dacă eu sunt pentru el
ceea ce este îngerul pentru mine.
– Am venit să te schimb, calule.
– I-ha, i-ha, îmi răspunde calul.

Banalitatea lumii nu se lasă schimbată de poezie – repetitivitatea fenomenelor îl exaspera, odinioară, și pe Eminescu. Totodată, Nichita Stănescu se întâlnește aici, întrucâtva, și cu Bacovia, care nu credea în forța transfiguratoare a poeziei, care nu credea că lumea poate fi cosmetizată prin poezie[1].

Mult mai aproape de adevăr este însă mărturisirea din versurile care urmează, din care aflăm motivul fundamental al nefericirii sale, acela că poezia sa nu ajunge la oameni:

Nu scot limba la tine,
ca să nu crezi că vreau să te gust.
Îți vorbesc numai.
E un fel de a scoate limba pe jumătate.

Dacă mă înțelegi – bine
Azi cât timp mă înțelegi voi fi bucuros.
Chiar fericit.
Dar numai azi.

Dacă nu înțelegi nimic, voi fi trist
iar către sfârșitul serii, – melancolic.
Dar nu mai departe de această seară,
pentru că la miezul nopții
vine îngerul.

El îmi va spune:
– Am venit să te schimb!
– Schimbă-mă, am să-i spun.
Și el mă va schimba.

(Schimbarea la față)

Însă, dacă el se lasă schimbat de Înger, în schimb, oamenii nu se lasă schimbați de poezia lui. Decât, poate, pentru foarte puțină vreme.

Verbul său nu e transfigurator, nu e acel laser lingvistic pe care l-a visat dintotdeauna, care să despartă lumina de întuneric, binele de rău și să scoată apele gestante cu pești din lumină[2].

Și acest poem e tot o artă poetică. Și înțelegem din el că Nichita nu și-a pierdut încrederea în cuvânt și în poezia sa, după cum nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu și în Îngerul său păzitor și inspirator, dar e pe punctul de a-și pierde încrederea în oameni.

Are punctul de vedere al pietrei față de oameni, al Profetului care strigă în pustiu.

E o precizare în plus față de ceea ce spunea în poemul Testament[3], din vol. În dulcele stil clasic

De aici, probabil, vine și titlul: Măreția frigului. Măreția celui care rămâne nemuritor și rece.


[1] A se vedea comentariul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/14/completari-la-comentariul-poeziei-lui-bacovia/.

Dar și: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/george-bacovia/.

[2] A se vedea comentariile mele anterioare, mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/03/reintoarcere-la-nichita-3/; http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/27/reintoarcere-la-nichita-59/; http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/11/reintoarcere-la-nichita-64/.

[3] A se vedea ceea ce am spus mai devreme. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/25/reintoarcere-la-nichita-66/.

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén