Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a.

***

Frumuseţea lumii, revelată în cuvinte, transpusă în logos creator, ne apropie de esenţa şi de adevărul lucrurilor. La vechii greci, la Platon şi Socrate – de a cărui înţelepciune aminteşte şi Antim, la un moment dat – era valabilă credinţa că, „dacă în afară de Frumosul în sine există şi altceva frumos, singura cauză pentru care acel lucru e frumos este participarea lui la frumosul în sine; (…) nimic altceva nu conferă acelui lucru frumuseţe decât prezenţa în el a Frumosului în sine, sau comuniunea cu el, sau indiferent ce altă formă de relaţie cu el…”[1].

În creştinism, „Frumosul în sine” este o persoană, „Cel care Însuşi este începătorul frumuseţii” (Înţel. 13, 3), sau mai bine zis, o Treime de persoane, iar accederea la Frumos se face numai prin participarea la viaţa dumnezeiască, prin comuniunea cu Dumnezeu şi experimentarea, prin har, a infinitului şi a eternităţii vieţii şi a existenţei divine.

Omul poate să participe la Frumos pentru că însuşi este lumină şi în el se cristalizează (devine clară şi cu adevărat frumoasă) toată lumina creaţiei:

„Dumnezeu este Lumină şi lumea este mai înainte de toate creată ca o lumină. Cerul, pământul, marea, stelele, plantele, animalele şi în fine, omul, sunt în lăuntrul luminii. Ei sunt creaţi în lumină. Lumea este ţesută ca un veşmânt luminos pentru om. Toate «zilele» creaţiei îl înconjoară pe Adam ca tot atâtea frumuseţi. Ultimul născut al creaţiei, Adam este viitorul lumii. Lumea va fi ceea ce va naşte omul. Astfel omul este cu adevărat chipul lui Dumnezeu. (…)

Primul Adam, Adamul «qadmon» (în ebraică – n.n.), omul anterior, era un corp de lumină ce recapitula cele şase «zile» ale creaţiei şi care trebuia să aducă Creatorului răspunsul liber al iubirii, lăsându-se aspirat de lumina necreată a lui Dumnezeu, într-o mişcare de ascensiune începând chiar din ziua a şaptea. Omul trebuia să nască cea de-a opta zi: transfigurarea zilei dintâi”[2].

Conform primei alcătuiri a omului, este normal ca, în viziunea lui Antim, cel mai înalt ideal estetic uman să fie cel al restaurării şi al îndumnezeirii sale, prin care fiinţa umană se împodobeşte şi se înfrumuseţează îmbrăcându-se înapoi în har, după vocaţia care i s-a dăruit fiind creat ca lumină, chiar dacă învelită în trup.

Chipul acestei îndumnezeiri l-a arătat însuşi Dumnezeu făcut om, pe Tabor, când a lăsat să strălucească dumnezeirea Sa prin trup şi S-a arătat împodobit cu toate frumuseţile ceriului, luminat cu toată lumina dumnezeirii. Razele ce eşiia din dumnezeiasca Lui faţă biruia strălucirile soarelui şi albiciunea hainelor Lui întrecea strălucirile luminii [3].

Această estetică propusă de Antim, în virtutea unei tradiţii foarte vechi însă, este specifică numai autorilor religioşi, pentru care idealul perfecţiunii umane este  Acest înfrumuseţat Iisus [4].

Iar scriitorul ierarh, insistând, vorbeşte cu mare entuziasm despre mărirea aceştii înfricoşate înfrumuseţări [5], şi taina aceasta a dumnezeeştii înfrumuseţări [6], despre dumnezeiasca şi înfricoşata înfrumuseţare [7], despre Fiul lui Dumnezeu, Carele să înfrumuseţa [8], cât şi despre învăţăturile înfrumuseţatului Hristos, Fiiului Său [9] [al Tatălui], Care, fiind Dumnezeu, după vremi să înfrumuşăţează [10], aducându-i şi pe oameni la a (re)cunoaşte şi ei vremea înfrumuseţării [11], adică a înnoirii şi a îmbrăcării omului cu însăşi lumina lui Dumnezeu.

Greşind şi păcătuind, omul nu se poate îmbrăca în frumuseţe şi în lumină decât printr-un efort de îndumnezeire, deoarece, „pentru a te apropia de cele înalt-nevăzute (…) trebuie să-ţi schimbi viaţa, să devii instrumentul propriei tale transfigurări”[12], după cum recunoaște și Pleșu, parafrazând gândirea teologică ortodoxă tradițională.

Singurul mod de estetizare, de cosmetizare (în sens etimologic)/ de înfrumuseţare al omului este să devină dumnezeu după har, că aşa ne porunceşte Hristos: „Faceţi-vă sfinţi, că Eu Sfânt sunt” [13].

Iar Dumnezeu îi va îmbrăca pe Sfinţi în frumuseţea şi lumina Sa: care lumină va străluci şi în trupurile Sfinţilor Lui [14]. Cunoscând acestea, Eminescu descria în începutul poemului Memento mori, un peisaj paradisiac în care Sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină. Pentru că şi Dumnezeul lor, după cum preciza tot Eminescu în acelaşi poem, este Împăratul în hlamidă de lumină, parafrazând Ps. 103, 2, unde se vorbeşte despre „Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”.

Ca să vadă frumuseţea, omul trebuie să fie el însuşi frumos, şi ca să vadă lumina, trebuie să iradieze însuşi lumină; izvorul luminii fiind unul singur: Creatorul ei. Dostoievski făcea observaţia că „în starea cea mai desăvârşită a fiinţei se află frumosul personalizat într-un Sfânt, care devine centrul ipostaziat al naturii, în calitate de microcosm sau microteos. Natura aşteaptă suspinând ca frumosul ei să fie mântuit de omul devenit Sfânt. Cu atât mai mult, se cuvine omului să aştepte acest frumos, fără de care nu ai nimic de făcut pe acest pământ. Un asemenea Frumos Îl introduce pe Dumnezeu în suflet ca pe un rug aprins. Pe întinsul sufletului pregătit să-L primească, Dumnezeu Îşi sloboade rădăcinile”[15].

În spiritualitatea ortodoxă, proprie lui Antim, omul are cea mai mare putere creatoare: el are, împreună cu Dumnezeu, puterea de a se crea pe sine şi ambianţa vieţii sale veşnice, de a crea însuşi chipul său, aşa cum va arăta el în veşnicie, prin atitudinea şi faptele sale din lumea aceasta.

El are în mâna sa stiloul, pensula, dalta sau orice altă unealtă mai mult sau mai puţin metaforic înţeleasă, prin care acţionează asupra sufletului şi a trupului său însuşi, care sunt materia artei sale, mult mai preţioasă decât piatra sau pânza sau hârtia şi prin care îşi poate arăta măiestria artistică, modelându-se pe sine într-o operă care este cu adevărat pentru veşnicie, ca icoană, ca scriptură, ca templu, ca biserică a lui Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, pentru că, indiferent dacă este un artist mare sau nu, i se dă voie sau chiar i se cere să lucreze şi la modelarea altora şi alţii, mai mari sau mai mici meşteri, pot lucra la modelarea sa.

Aceasta este arta duhovnicească a asemănării cu Dumnezeu, despre care Sfinţii Părinţi spun mereu că este „arta artelor” şi „ştiinţa ştiinţelor”. În această cheie duhovnicească trebuie privită şi opera lui Antim Ivireanul.

Cineva spunea că arta modernă este o etapă normală a artei, în evoluţia spiritului uman, care caută simbolurile şi inefabilul, printr-o încercare de a ajunge la semnificaţii spirituale ale frumosului; pentru că spiritul uman cunoaşte evoluţie, în sensul desăvârşirii sale, printr-o tot mai mare transfigurare. În acest sens, arta religioasă este din totdeauna simbolică şi mistică.

Cuvântul lui Antim, cuvântul care predică, urmează cuvântului evanghelic, iar Dascălul şi Împăratul acesta ceresc, toată lucrarea Evangheliei au numit-o a fi Împărăţiia ceriurilor, adecă cele ce sunt scrise în Sfânta Evanghelie sunt cereşti şi dumnezeeşti, că ne îndreptează pre noi pre calea cea dreaptă ce merge la Împărăţiia ceriului şi cu Duh ceresc ne întăreşte, învăţându-ne să petrecem viaţa cerească, pentru ca să câştigăm şi lăcaşurile ei şi să ne facem desăvârşit, dumnezeeşti şi cereşti. Şi de vreme, dară, ce iaste aşa, cu cuviinţă au numit Domnul Hristos Evanghelia Sa cu numele Împărăţiei ceriului[16].

Dar Împărăţia cerului este lumină şi dacă ar fi să adoptăm o altă formulare, am spune mai direct: „cuvântul lui Hristos e Lumină dumnezeiască necreată. El se adresează nu raţiunii discursive superficiale, ci inimii adânci a omului, şi cel care îi deschide inima până în adâncul ei ultim pentru a primi cu vrednicie această Lumină dumnezeiască, pentru a se uni cu ea, acela se face asemenea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Hristos, înfăptuit în viaţă, face din om un dumnezeu”[17]. Logosul divin este Lumină, iar logosul uman inspirat este şi el lumină din Lumină.

Nu numai lumea este lumină, ci şi cuvântul este lumină: cuvântul care ilustrează lumea-lumină este şi el tot lumină. De acest cuvânt se foloseşte Antim, de cuvântul care are prospeţimea luminii primordiale şi care este încărcat de logositate, de forţă creatoare. Prin cuvinte, Antim transmite, în mod inefabil, lumina cunoştinţii [18] de Dumnezeu, prin care luminează ochii sufletelor cei întunecaţ [19], pentru a-şi pregăti credincioşii ca să primească şi mai mult: în viaţa cea viitoare să ne învredniceşti mărirei şi luminii slavei dumnezeirii Tale[20].

Spiritul omenesc este purtător de lumină, este asemenea unei fântâni foarte adânci, în stare să oglindească scânteierea stelelor chiar şi pe timpul zilei. Şi chiar dacă omul nu este conştient în mod real de existenţa acestor lumini în interiorul său, el le simte totuşi, le presimte şi aşteaptă revelarea lor: În bolta înstelată-mi scald privirea – / şi ştiu că şi eu port / în suflet stele multe, multe (…) / Aştept să îmi apună ziua [acestei vieţi] / şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, / mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea, / să mi se-ntunece tot cerul / şi să răsară-n mine stelele, / stelele mele, / pe care încă niciodată / nu le-am văzut [21].

Antim este îndreptăţit, cu atât mai mult, să vadă această lumină interioară, acest fond spiritual de lumină al icoanei care este omul, şi să pretindă descoperirea de sine a fiecăruia dintre noi. El şi-a săpat, poetic, ţelul său în piatră, reprezentându-l alegoric printr-un melc ce tinde către o stea.

„După unele interpretări, melcii şi scoicile simbolizau mormintele din care, la Judecata de Apoi, trebuiau să iasă cei îngropaţi într-însele. După altele, melcul mai închipuie pe călugărul care trebuie să stea de veghe la intrarea în biserica unei mănăstiri. Steaua era simbolul fericirii de care cei Drepţi se vor bucura în lumea viitoare”[22]. Cu alte cuvinte, ieşind din cochilia lumii acesteia, omului i se pretinde să devină o stea.

Limba română a lui Antim este atât de adâncă şi de poetică, pentru că el a imprimat cuvintelor sale o realitate existenţială şi spirituală unică, a pictat în cuvinte tablouri inefabile, vorbind din bogăţia experienţială a vieţii sale, a interiorităţii sale. Şi aici este un acord minunat între inefabilul vieţii spirituale şi cuvântul inefabil: cele două se potrivesc, în ce priveşte imperceptibilul vieţii, lumina spirituală care se vede numai cu „ochiul inimii”.

Chiar dacă sensul alegoriilor şi al metaforelor antimiene este decriptabil în mod teologic şi chiar dacă am putea întâlni imagini cât de cât asemănătoare în Sfânta Scriptură sau la Sfinţii Părinţi, expresia în care a îmbrăcat Antim predica sa este cu totul originală şi personală, este unică.

Ea denotă o viziune originală şi o sensibilitate aparte, precum şi o capacitate contemplatoare şi interpretativă care îl face să aibă amprenta unicităţii, în contextul istoriei predicii în limba română (mai ales în ceea ce priveşte începuturile) şi al literaturii vechi.

Este cert faptul că „Antim Ivireanul a avut un geniu pe care l-ar fi putut altfel impune, dacă s-ar fi manifestat într-o literatură definitiv aşezată. În situaţia dată, nu a avut de ales: şi-a asumat poziţia modestă şi tragică a unui Atlas. Pe umării săi, ca şi ai celorlalţi – atât de puţini! – avea să se clădească literatura română”[23].


[1] Platon, Opere IV, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 115

[2] Jacques Touraille, art. cit., p. 7.

[3] Opere, p. 150.

[4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 151. [9] Idem, n. 1, p. 155. [10] Idem, p. 107. [11] Idem, p. 152.

[12] Andrei Pleşu, Despre îngeri, op. cit., p. 179.

[13]Opere, p. 53. [14] Idem, p. 10.

[15] Cf. Arhim. Paulin Lecca, op. cit., p. 16-17.

[16] Opere, p. 184.

[17] Arhim. Sofronie, Viaţa…, op. cit., p. 200.

[18] Opere, p. 83. [19] Ibidem. [20] Ibidem.

[21] Lucian Blaga, Mi-aştept amurgul, din volumul Poemele luminii. Putem înţelege aceste versuri ca o aşteptare a morţii ca moment revelator al adevărului, prin care faţa acestei lumi să dispară, iar în locul ei să se descopere adevărata fiinţă a omului, dincolo de perdeaua morţii şi de noaptea întunecată a necunoştinţei.

[22] Prof. Victor Brătulescu, Antim Ivireanul ctitor de lăcaşuri sfinte, art. cit., p. 821.

[23] Mihai Rădulescu, op. cit., p. 40-41.

Did you like this? Share it: