Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [111]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a.
***
III. 6. 1. 9. „Ospăţul vorbelor”: literatura ca paradis.
Am vrea acum să urmărim puţin şi să înţelegem telosul lui Antim Ivireanul, idealul său în predică, aşa cum reiese din înseşi didahiile sale. Vom vedea finalitatea demersului său, pe care o ţinteşte neîncetat şi o exprimă cu fervoare. Să ne oprim însă, spre a oferi claritate spuselor noastre, asupra unor fragmente decisive pentru o receptare corectă a conştiinţei sale scriitoriceşti.
Iată cum sună o parte din exordiul uneia dintre cele mai frumoase predici antimiene – a doua predică la Naşterea Domnului –, fragment ce ni se pare că ar putea constitui un minunat motto al întregii sale opere:
Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie, pentru care lucru cerem putere de la Hristos, Carele înţelepţeşte pre cei neînvăţaţi, ca să ne lumineze mintea şi să ne dea ajutor ca să putem îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufleteşte [1].
Mai întâi de toate, să observăm că predica înseamnă „cuvântul cel de bună vestire”, adică actualizare şi interpretare a Evangheliei, descoperire în faţa auditoriului a sensurilor adânci care se ascund în cuvintele sale. Identificarea omiliei cu un „ospăţ sufletesc” şi o „masă desfătată” nu este, desigur, proprie lui Antim, ci este un leit-motiv care străbate întreaga istorie a omiliei bizantine, fiind cât se poate de iubit în perimetrul ortodox.
Asemănarea aceasta dintre cuvântul catehetic-omiletic şi ospăţ derivă din Noul Testament, ilustrând modalitatea prin care Cuvântul lui Dumnezeu a oferit cuvintele Sale (Evanghelia) ca hrană spirituală pentru oameni.
Comparaţia „preaînţeleptelor capete” cu un pahar în care se „drege”, adică se potriveşte la gust, se îndulceşte „cuvântul cel de mare bucurie”, este cu atât mai surprinzătoare, cu cât este foarte îndrăzneaţă, deoarece conduce cu gândul la a asocia raţionalitatea şi afectivitatea, întrucât mintea este cea care primeşte – îndulcit – cuvântul bucuriei. Mintea primeşte cuvântul însoţit de bucurie, căci logosul este purtător şi aducător de fericire.
Paharul raţionalităţii umane este destinat să primească un alt fel de „băutură veselitoare”, iar mintea acceptă cuvântul numai însoţit de bucurie, deoarece fără bucurie, ar fi un cuvânt nedres, neîndulcit, fără gust pentru rafinamentul spiritual cu care este înzestrat sufletul omenesc. Bucuria minţii este cuvântul, este logosul contemplativ. „Păharul preaînţeleptelor capete” are nevoie de potrivire a cuvintelor, de cuvântul bucuriei dres cu mirodeniile şi miresmele înţelepciunii şi ale artei oratorice.
Mintea este un astfel de „păhar” primitor de vinul veseliei, care e „cuvântul cel de mare bucurie”. Antim face, printr-o singură metaforă, elogiul înţelepciunii, care aduce cu sine adevărata beatitudine, acea trezvie plină de beţia iubirii, singura care nu întunecă mintea, ci o luminează cu lumina cuvântului. Prin minte, predicatorul isihast coboară în inima ascultătorilor şi în „auzurile” cele mai duhovniceşti şi mai adânci ale fiinţei lor.
Organul de simţ al auzului solicitat de Antim nu este cel obişnuit, ci unul aparte, un organ receptor al credinţei: pentru aceasta dară, vă pohtesc ca să vă deşchideţi urechile inimilor voastre şi să ascultaţi cuvintele ce voiu să grăesc, pentru ca să vă folosiţi voi cu ascultarea şi eu cu zisele. Că zice Pavel Apostolul: „Fericiţi cei ce grăesc în urechile celor ce ascultă”[2] sau după cum zice Hristos: „Fericiţ cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre dânsul.”[3].
Şi dacă mintea devine pocal al înţelepciunii mustind de bucuria înţelegerii adevărului şi a lumii, atunci Antim are dreptate să caute „a îndulci cu ospăţul vorbelor inimile şi auzurile celor ce vor ospăta sufleteşte”.
Dar „păharul preaînţeleptelor capete” poate fi înţeles şi altfel, şi anume în acel mod în care mintea este văzută ca potir al tainelor dumnezeieşti, întrucât creştinii au „moştenirea cea veşnică a minţii transfigurate întru Hristos”[4]. Atunci când sunt primite, cuvintele sunt transfiguratoare ale minţii şi ale fiinţei, dar fără a accepta „cuvântul cel de mare bucurie” ca factor transformator în mod ontologic, „mintea noastră va deveni «aurul sterp ce nu poate face potir pentru cina Mielului» (V. Voiculescu)”[5].
Sensul minţii este acela de a deveni „păhar”, potir pentru vinul înţelepciunii, cel ce aduce „lumina minţii”, deoarece trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului (…), pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat…[6].
Însă cuvintele nu sunt numai vin, ci şi pâinea sufletului. Antim se revendică din tradiţia apostolică a Bisericii, interpretând predica într-un sens liturgic, ca gest sacramental al împărţirii către mulţime a pâinilor învăţăturii, după asemănarea celor înmulţite de Hristos: măcar că vorba mea nu iaste vrednică niciodată ca să îndulcească cu vreun mijloc auzirile ascultătorilor, iar încăş Domnul Hristos, carele au săturat cu 5 pâini 5000 de suflete şi au îndreptat sărăciia şi neputinţa ucenicilor Lui cu bogăţia darului Său, Acelaşi şi înaintea dragostei voastre, prin mijlocul vorbelor mele cele neritoricite vă întinde masă duhovnicească [7].
Pentru Antim, cuvintele sunt „pâine” şi „vin” spiritualizate, un alt fel de „Euharistie” prin care Dumnezeu este primit în adâncul sufletului şi operează El însuşi „schimbarea la faţă” a fiinţei, cu acceptul şi conlucrarea celor care întind „foişorul” inimii pentru acest „ospăţ”. Predicatorul este însă numai un transmiţător al cuvântului şi al voinţei divine, el vorbeşte lăsându-se purtat de adierile inspiraţiei.
Prin cuvântul său diafan se primeşte însă Cuvântul – Cel ce spune despre Sine, la Ioan (…) la al 6-la cap: „Eu sunt pâinea cea vie, carea s-a pogorât din ceriu”[8] –‚ în mod inefabil, prin „pâinea” şi „vinul” cuvântului înmulţit de dragostea pentru mulţimea ascultătorilor credincioşi.
Sufletul are nevoie de nutriment spiritual la fel de mult cum are nevoie trupul de hrană şi chiar având prioritate înaintea trupului, iar materia acestei mese, a acestui ospăţ, este cuvântul, că precum nu poate trăi trupul omului făr’ de hrană simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care iaste cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos la Evanghelie: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul carele iaste din gura lui Dumnezeu”[9].
În discursul antimian, cuvântul este Logofor şi Pnevmatofor, este purtător al Cuvântului şi al Duhului, în mod tainic şi inefabil. Discursul oratoric este tocmai acest rezultat al unui dar divin de a înmulţi cuvintele, pentru a da naştere unei omilii. Fără această calitate de a se înmulţi întru Cuvânt, cuvântul oratoric e gol, are rezonanţe false.
Menirea cuvântului este aceea de a fi transportator al harului transfigurator, vehicul al energiei harice. După cum pentru Nichita Stănescu, cuvântul poetic era destinat să fie vehicul al sentimentelor şi transportator al fiinţei, până la a fi o transfuzie de sine în altul, pentru Antim cuvântul este purtător al harului şi al luminii dumnezeieşti, prin care Hristos Cuvântul este infuzat, în mod spiritual, în fiinţa celui ce crede în cuvintele auzite.
Cu modestie însă, autorul se declară nevrednic pentru a fi transmiţătorul unui astfel de logos. El îşi impută norul neştiinţii [10], nevredniciia [11], gângăvia limbii [12], neputinţa şi neştiinţa învăţăturilor mele [13], sărăciia bunătăţilor şi slăbiciunea învăţăturii [14], izvorul meu cu o picătură de apă [15], întunecarea ce are mintea mea, de mulţimea păcatelor [16], fiind foarte sărac de fapte bune şi slab de învăţătură [17], etc., punând pe seama harului întreaga înţelepciune a predicilor sale, considerând că după putinţă vom zice celea ce ne va lumina, prin rugăciunile ei, Lumina cea adevărată, Hristos [18]. Antim se consideră pe el însuşi – nu numai cuvântul său – a fi un vehicul inadecvat pentru preţiozitatea nemăsurabilă a încărcăturii, pentru aurul luminii divine ascuns în logos.
[1] Opere, p. 194.
Asemenea era şi citirea Divanului lui Dimitrie Cantemir, care „devenea un ospăţ, un festin, un banchet, cum zice un motiv faimos întâlnit la antici (Platon, Xenophon, Metodius din Olimp) şi la moderni (Dante cu Il convivio ori Marsilio Ficino)”, cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. III, p. 515.
Dar şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu scriau în prefaţa Mărgăritarelor Sfântului Ioan Gură de Aur, omilii traduse de ei, următoarele:
„Iată, cititoare de bine voitoriu, că-ţi întinzu masă. Însă nu masă trupească, gătire persiană (cum s-ar zice), adecăte cu mirodenii şi alte amestecături ca acelea, care numei ceriului gurii dau pre scurt gust şi plăcere, şi iarăşi după aceia flămânzeşti, însetoşezi şi de mai multe ori peste saţiu mâncând şi bând bolnăveşti şi moarte în cea de apoi [viaţă] îţi primeşti. Ci masă, zicu, duhovnicească, de adevărată dulceaţă şi de toată bunătăţile plină şi bogată şi cu tot felul de roadă, în folosul sufletului împodobită şi gătită. Den carea hrănindu-să, cu cât mai mult ia, atâta mai mare pofta îţi dă şi-l însănătoşează şi-l îmbărbătează”, cf. Idem, p. 515.
[2] Opere, p. 98. [3] Idem., p. 50.
[4] Vasile Dunca, op. cit., p. 118. [5] Ibidem.
[6] Opere, p. 83. [7] Idem, p. 16. [8] Idem, p. 181. [9] Idem, p. 72. [10] Idem, p. 16. [11] Idem, p. 29. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 34. [14] Idem, p. 41. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 129. [17] Idem, p. 83. [18] Idem, p. 129.