Spuneam, mai devreme, că „eminesciană este credința că ea, femeia ideală, trebuie să existe”[1] și că poetul se autodefinea undeva ca un romantic întârziat. În poemul Din această carcasă, își face chiar un portret medieval-romantic:

Din această carcasă de cal îmbătrânit
înainte de vreme,
un suflet de licorn amețit
își scoate-o potcoavă-n poene.

El încă visează îngenuncheat
ca-ntr-o tapițerie medievală
o domnișoară cu chipul brodat
în pală beteală…

El încă mai tremură, când răsare
luna pe lume virgină, –
lung, străveziu și-n alergare
pe zăpada regină…

Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav…
și-aceste fâșii risipite de ceață,
ale carcasei sunt, de cal mult bolnav
în care aiurează de-o viață.

Dar tot „eminesciană” e și constatarea că ea nu are să (mai) vină și că el va rămâne rece:

N-ai să vii și n-ai să morți
N-ai să șapte între sorți
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnișoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost și astru
și incest ai fost, prea cast.

Uite-așa rămânem orbi
surzi și ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poți să sorbi
„S” e rece azi din sunt.

(N-ai să vii)

Sau, cum zice în alt poem: „Nu pune mâna pe mine /…/ căci n-ai să înțelegi nimic/ stimată doamnă-domnișoară/ din frig” (Cântec).

Și totuși Nichita are credința geniilor, anume: „cu tine în mine rămân înghețat”:

Se dizolvă în mine încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.

Mă vor bea cândva, zeii
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.

Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat /…/

(Sete)

De altfel, poetul credea că semnul geniilor „este conștiința lor morală” (Antimetafizica, p. 137).

În toate aceste versuri, însă, e viața lui, drama lui, zbuciumul lui. Mai degrabă cred că motivul pentru care el recurge la sonorități eminesciene e pentru a sugera caracterul universal al dramei, în ceea ce geniile au ca universal.

„Numărătoarea începe cu doi./ Unul nu este numărabil. /…/ Numărătoarea începe cu doi./ Unul nu este și nici nu există” (Numărătoarea), spune Nichita. De aceea, „nuntă fără de miri/ îmi este fiecare os” (Dinți). Eșecul în căsnicie l-a trăit foarte dureros:

Lepădare de copii sunt cuvintele
de aer aripile.

De dulcele miros al mirilor,
de mărturie patrafirelor.

Smulgere de limbă este
prea frumoasa mea poveste.

(Lepădare de copii)

Dezamăgirile împrumută un ton eminescian sau clasic, pentru a îmbrăca mizeria suferinței într-o hlamidă sublimă:

Curvă, rămâi, o, rămâi,
o, rămâi, rămâi, cu mine.
Eu sunt bărbatul tău dintâi
din desime.

(Mă las locuit)

*

Din ce în ce te stingi, te ștergi
de peste sternul meu, făptură,
dâră lucindă și, de melci,
tandră arsură. /…/

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaer.

(Estompare)

*

…peana
aripei care lung, trece
peste biserică, Ana.

Se surpă turla, zidul se crapă de ziuă,
tu unde ești nezidito?

(Legendă)

*

Ci vino când nu merge nimeni,
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

(Cântec)

Într-unul dintre poemele acestui volum, el scrie: „Căci trebuie să dăm și mărturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere târzie/ ținând alături morți și vii” (Testament).

Însă „dulce scriere târzie”, ca și titlul volumului, În dulcele stil clasic, nu indică intenția de a crea pastișe. Avem aici o autodefinire a operei cuprinzând aceeași perspectivă pe care am întâlnit-o și în volumul anterior.

Poetul declară: „nu știu cine trăiește –/ cuvântul poate, poate trupul./ Zăpada albă Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…”. Nu știu cine trăiește mai mult în mine sau în noi: sufletul, zăpada sufletului, sau animalitatea dorințelor trupești, care calcă peste zăpadă…

Comuniunea între cei vii și cei morți reapare și în poemul Tot universul nostru era albastru și gol: „Noi ne țineam unii de alții/ Viii și morții”. Asemenea spusese și în Un pământ numit România: „suntem de față eu și tu/ și tu și tu,/ viii și morții laolaltă”[2].

Nichita are (și a avut întotdeauna) un puternic sentiment al înlănțuirii între creaturile umane: „Noi stăteam ca niște cuvinte/ alcătuind unii lângă alții/ un înțeles de frază/ o vorbire întrupată/ a unei mari ființe” (Invizibilul soare).

Umanitatea întreagă îi apare ca o mare ființă, ale cărei cuvinte sunt oamenii. Pentru că oamenii înșiși sunt cuvinte-ntrupate, care spun cuvinte și acestea se pot aprinde „cu flacără înceată și înaltă”, atunci când „începe să răsară/ marele/ invizibilul soare”.

Nichita, cel atât de iubitor de prietenie și de comuniune, suferă enorm pentru dragostea neîmplinită și pentru că „vechii prieteni nu mai sunt” (Obediență). De aceea, apar în acest volum și două rugăciuni, una mai puțin evidentă și alta scurtă, dar care se cheamă chiar Rugare:

Deși miros ca și cum aș fi iubit,
deși îmi bat în timpane prietenii imaginari,
deși viața mi s-a dus dracului,
deși locuiesc pe suprafața unui ou,
deși fără tine nu mai pot trăi defel,
deși cad cum cade lumina,
deși sunt apt de tine,
de ea…
Fâlf, pasărea zboară
deși, fâlf, pasărea zboară…
Rugați-vă de mine să răsar,
fâlf, rugați-vă de iarbă să fie verde.
Fâlf, fâlf,
ce aer, Doamne!…

(Pasărea verișoara)

*

Dă-mi, Doamne, victorie,
ajută-mă să-mi înving dușmanii,
pielea de pe mine, marginea,
orele, anii.

(Rugare)

„Rugați-vă de mine să răsar” înseamnă rugați-vă pentru mine ca să înviez, pentru că verbul a răsări are aici sensul pe care îl avea în poezia lui Eminescu, acela de a se înălța sau a învia[3]. Pentru că, așa după cum va spune mai târziu, poetul nu trebuie să se descurajeze.

Iar el, „așa cum țăranul se urcă cu tălpile/ pe oalele arse/ ca să le dovedească/ rezistente și de încredere/ bune, la vânzare, –/ îmi culc inima peste cuvinte/ ca să le vădesc de nerupt/ și zic:/ încurajez femeia să nască,/ iarba o încurajez să fie verde,/ încurajez soarele să răsară!” (Cântec de încurajare).

Un poem, intitulat Cel mai bătrân, e o replică ironică la teoria evoluționismului, „la putere” în comunism, dar ar putea fi azi citit și ca o replică ironică ce se poate da postmodernismului:

Noi am fost primii, oamenii aceștia din prezent.
Noi suntem cei mai vechi,
noi suntem primii, oamenii aceștia din prezent
și singurateci.

Peștii și păsările, iarba, arborii
au decăzut din noi, din noi
și umbra care-o lasă arborii
când sunt.

Noi suntem cei mai vechi,
iar tot ce este
e-o decădere din vechimea celor vechi,
e un semnal.

Noi am îmbogățit vederea și auzul,
mirosul, pipăitul
și gustul, ah, dar mai ales auzul
acestei decăderi.

Pentru că, spre deosebire de postmoderniștii zilelor noastre, Nichita Stănescu nu avea deloc impresia că istoria începe cu el sau cu generația sa și niciunul dintre moderniștii postbelici nu a avut această impresie.

Dimpotrivă, Nichita are sentimentul eminescian (se poate spune), că trăiește o epocă a decăderii și a epigonismului:

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinți…
Ei au mâncat pâine,
părinților noștri le-au fost părinți.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit și s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume și ce anume?
Suntem, dar ne este urât.

(Din nou, noi)

*

Numai o idee rece
se cuprinde de cârcei,
numai șapte, opt și zece
n-are urmă-n ochii mei.

E privirea dinlăuntru
gălbinoasă ca și untul
și grețoasă cum e zborul
care l-ar zbura dihorul

și-mpuțită de mirosuri
coronată de miresme
de reci oase și de osuri
alergate mult în glezne.

Noi nu suntem. Ce arvună
și ce stare mult prea bună
de a fi soi de mâncare
la un bot căscat, de zare.

Vine împăratul însă
și lasă mâncarea plânsă.

(Feluri)

Ar fi trebuit să fim „arvună”, „mâncare” pentru „zare”, pentru cer. Dar „împăratul”, Hristos Dumnezeu, când „vine”, nu găsește în noi mâncarea pe care o caută, „și lasă mâncarea plânsă”.

Doar o parte din poemele acestui volum sunt scrise în dulcele stil clasic – lucru lesne observabil, de altfel. Restul sunt în cunoscutul stil nichitian. Iar folosirea așa-zisului stil clasic, după cum am mai spus, nu reprezintă deloc o premieră care să ne îndreptățească să stabilim un hotar stilistic la acest volum.


[1] A se vedea și: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/17/reintoarcere-la-nichita-61/.

[2] A se vedea ce am spus mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/30/reintoarcere-la-nichita-60/.

[3] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 442-443, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Did you like this? Share it: