Vedere în acțiune e o disertație poetică despre vederea lăuntrică, în stilul pur al Elegiilor, deși vederea se poate să se fi modificat întrucâtva de atunci încoace:

Am început să înțeleg câte ceva
din ceea ce știu:

În mine e un ochi
înlăuntrul meu.

Până nu-mi zdrențuiesc trupul
în planete,
el nu-mi va atrage viața
la sine.

Și chiar dacă mă spinteci,
el,
ochiul dinlăuntrul meu,
nu va curge-n afară.

Strig: Da!
El este vederea în acțiune.
Nu are trup decât de jur
împrejurul lui.
Acționează înlăuntru, mai ales
înlăuntrul său însuși.

Are caracter abstract, –
deși pot bea apă peste el,
apă cu pești
cu străfund de mare
cu țărm,
cu dealuri, cu munți
la marginea câmpiei,
cu nori plutind în aerul acela…

Strig: Da!
Ochiul acesta nu se elimină.
El este vederea
în acțiune.

Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede.

El e înlăuntrul meu,
și dureros și mișcător.

El e abstract, atât de abstract
încât
existența mea concretă
trece printr-un mare pericol.

El fără mine însă
nu există.

Eu fără el par a exista.
El e în mine.
Nu se vede.
E în acțiune.

Vederea lăuntrică a ochiului interior este cea care este tot timpul în acțiune. Cea care judecă lucrurile, care discerne, care le înțelege și le cunoaște.

Nu e nicio contradicție în ceea ce spune poetul: „Am început să înțeleg câte ceva/ din ceea ce știu”. Pentru că una e să știi, adică să percepi rațional, dar totuși superficial, și altceva e să înțelegi ceea ce știi deja.

Însă, a spune că „În mine e un ochi/ înlăuntrul meu” echivalează cu a recunoaște că este adevărat ceea ce spune Hristos în Evanghelii și ceea ce spun Sfinții Părinți, atunci când vorbesc despre ochiul sufletului, prin care noi percepem realitățile morale și duhovnicești.

„Până nu-mi zdrențuiesc trupul/ în planete,/ el nu-mi va atrage viața/ la sine”: faptul exprimat astfel poetic seamănă mult cu necesitatea descrisă de textele ascetice ortodoxe de a-ți mortifica trupul, pentru a atrage în sine viața duhovnicească, viața lui Dumnezeu.

Nichita spune că ochiul acesta este cu totul lăuntric și că el trăiește independent de lumea fizică.

Acest ochi este vederea sa lăuntrică și îl simte foarte concret, „și dureros și mișcător”, îl simte aievea, deși se poate spune că e „atât de abstract/ încât/ existența mea concretă/ trece printr-un mare pericol”.

E pururea în acțiune pentru că este spiritual și nu este condiționat de nevoi biologice. Ochiul duhului nostru e pururea treaz dacă ne străduim să fim cât mai mult oameni duhovnicești, iar nu telurici.

Cugetări filosofice ale poetului cuprinde și poemul Ridicare de cuvinte:

Astfel, ca pielea
de pe o oaie tunsă, se ridică ziua.

Greu este să jupuiești o piatră de sinele său.
Greu este să-l jupuiești pe grec de amintiri.

Dar de ce să vorbim noi, aceasta!
La urma urmelor
și lumina are piele,
și lumina poate fi jupuită…
Deci
și lumina este vinovată că este.

Vine aer curat
odată cu mileniul.
Noi suntem frumoși;
De ce n-am fi frumoși?

Ne mâncăm unii pe alții
numai din foame
din adorație
din structură
din amor.
N-are importanță.
Noi suntem ceea ce suntem,
adică frumoși.

Port în inima mea sângele
mereu nemișcat.
Port în ochiul meu lacrima
mereu sărată.

Port îngerul în mijlocul cerului.

„Astfel, ca pielea/ de pe o oaie tunsă, se ridică ziua”: o metaforă biblică, care conține, adică neașteptatul, elementul cu totul surprinzător al expresivității biblice. Pentru ca, de aici, poetul să treacă la motivul pentru care „lumina poate fi jupuită”, și anume pentru că „este vinovată că este”.

Cugetarea sa nu este ludică, nici fantezistă, ci pleacă de la primele versete din psalmul 103 (psalmul Vecerniei, psalmul „pentru facerea lumii”):

„Întru mărturisire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca [și] cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele (Ps. 103, 2-3, Biblia 1914).

„Tu Te învelești întru lumină ca într’un veșmânt, Tu desfășuri cerurile ca un cort” (Ps. 104, 2, Biblia 1939).

În vechime, avem următoarea traducere, în Psaltirea coresiană (1577): „În ispovedire și în mare frâmsețe învești-Te [Te îmbraci], înveștitu-Te-ai cu lumina ca în cămașe. Întinseși ceriul ca piialea” (Ps. 103, 2-3)[1].

La Sfântul Dosoftei: „În ispovedanie și-n mare cuviință Te-mbrăcaș[i] învăscându-Te în lumină, ca-ntr-un veșmânt, întindzând ceriul ca cortul” (Ps. 103, 2-3)[2].

Iar în forma poetizată a Sfântului Dosoftei: „Să Te-mbraci cu mărturie,/ Cu frâmsețe și tărie,/ Că Tu Te-nvești cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină./ Și Ț[i]-ai tins ceriul ca cortul”… (Ps. 103, 5-9)[3].

Astfel, în ciuda unor diferențe, se observă că traducerile, mai vechi sau mai noi, vorbesc despre îmbrăcarea lui Dumnezeu-Creatorul cu lumina creată de El, ca și cu o haină a mărturiei despre frumusețea, cuviința și puterea Lui, și despre întinderea [crearea] cerului ca un cort sau ca o piele, adică sub forma unui acoperământ, a unui sălaș de locuit.

De aici și-a luat zborul cugetarea nichitiană care s-a întrupat în metafore precum: „Astfel, ca pielea/ de pe o oaie tunsă, se ridică ziua” sau „Și lumina are piele,/ și lumina poate fi jupuită”.

În Psaltire, veșmântul de lumină (sau hlamida de lumină, cum zicea Eminescu în Memento mori) și cerul de piele reprezintă o mărturie a măreției Celui care le-a creat pe ele. Dacă aceste creații (lumina și cerul) sunt frumoase și impunătoare în ochii omenești, cu atât mai mult este Cel nevăzut și veșnic – „invizibilul soare”, cum spune Nichita în poemul omonim.

Dacă oamenii de vază/ puternicii acestei lumi se îmbracă în haine scumpe, din stofe alese și bine lucrate și pentru aceasta sunt admirați și lăudați de semenii lor, care pe Dumnezeu nu-L văd, de obicei, iată că, de fapt, Ziditorul lumii stă pururea în fața ochilor lor, prin hainele pe care le îmbracă, lumina și cerul care mărturisesc despre frumusețea și puterea Lui. Acesta ar fi înțelesul mai clar al  versetelor biblice.

Nichita a extrapolat acest înțeles. Problema poemului său este cea a vinovăției: „Noi suntem frumoși;/ De ce n-am fi frumoși?// Ne mâncăm unii pe alții/ numai din foame/ din adorație/ din structură/ din amor./ N-are importanță./ Noi suntem ceea ce suntem,/ adică frumoși”, conchide ironic poetul.

Lumina, dacă poate fi îmbrăcată și dezbrăcată, dacă poate fi jupuită „ca pielea/ de pe o oaie tunsă”, atunci „și lumina este vinovată că este”. Pentru că și lumina este materială și ea se supune, de asemenea, condiției generale a universului, care este o lume căzută, de când omul a părăsit Paradisul.

Dar putem înțelege metafora nichitiană și ca sugestie a jertfei: și lumina zilei, cea care se ridică precum pielea de pe o oaie tunsă, poate fi un simbol al jertfei pentru vinovăția omului. Iar, în LXX, verbul grecesc care indică îmbrăcarea/ învelirea lui Dumnezeu în lumină are sensul inițial de a dezbrăca/ a atârna[4].

Nu știu însă dacă poetul a putut avea acces la textul Septuagintei și, prin acesta, la semnificații mai profunde sau dacă metaforele sale poetice sunt numai rodul intuițiilor și al cugetărilor sale.

Cert e că, drept semn al căinței, „Port în inima mea sângele/ mereu nemișcat./ Port în ochiul meu lacrima/ mereu sărată”.

Dar și: „Port îngerul în mijlocul cerului”. Care poate însemna: port îngerul poeziei ca martor al frumuseții umane, atâta câtă este, în mijlocul cerului sau sub cerul întins de Dumnezeu ca un cort/ ca o piele.


[1] Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976.

[2] Cf. Dosoftei, Psaltirea de-nțăles, op. cit.

[3] Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, op. cit.

[4] A se vedea comentariul pe care l-am făcut în cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, op. cit., p. 170-172, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Did you like this? Share it: