Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a.

***

Cuvintele pe care Antim le oferă ca să vă ospătez sufleteşte [1] sunt nu numai o masă îmbelşugată, dar şi culese dintr-o grădină a Raiului:

Vedem în Sfânta Scriptură, la 2 capete ale Facerii, cum că Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce, că în ce zi va mânca, cu moarte va muri. Tâlcul acestor cuvinte este mare şi adânc. (…) Cuvintele acelia ce zic „Din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânci”, socotesc că nu voi greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce [2].

Cuvintele sunt deci fructe ale Raiului şi un Paradis al înţelegerii oferit ca nutriment duhovnicesc pentru credincioşi, în interpretarea profundă a lui Antim.[3] Ele sunt lumină din Lumină, fructe din grădina Raiului scripturistic, logos din Logos, hrană spirituală înmulţindu-se prin minune şi euharistie a înţelegerii, împărtăşire raţională de Dumnezeu, cunoaştere care facilitează întoarcerea în Paradisul pierdut, în Raiul vederii lui Dumnezeu ca Slavă şi Lumină, cu ochiul curat al minţii şi al spiritului.

Pentru Antim, există numai literatura ca Paradis[4], ca grădină a desfătării plină de revelaţii, Eden al cunoaşterii infinite. Din aceste cuvinte, „tot creştinul cu dulceaţă să mănânce”, zice el, din acest Paradis al cuvintelor şi al raţiunilor înalte.

Spuneam, mai devreme, că prin minte, predicatorul ajunge la inimă, pentru că aceasta din urmă este o carte – adevărata carte, pe care o vizează cărţile scrise şi tipărite – în care se imprimă cunoştinţa de Dumnezeu, împreună cu iubirea Lui.

Cuvintele celui ce predică adevărul nu sunt un fond sonor azvârlit la întâmplare în eter, un fel de verba volant, fără importanţă, ci o scriere spirituală care se întipăreşte în cartea inimii de către Dumnezeu, Căruia mă şi rog să tipărească şi să pecetluiască în inimile voastre acestia câte v-am vorbit, ca să nu le uitaţ, ci, după putinţă de-a pururea să le faceţ…[5].

Această literatură paradisiacă este destinată să facă din cartea inimii un rai atotcuprinzător, în care să locuiască însuşi Cuvântul prin întipărire de Sine.

După cum lumea, cosmosul întreg, este o imagine a Raiului, la fel şi universul cărţii trebuie să fie o închipuire a Paradisului şi a frumuseţii universale, un chip al Logosului întrupat în logosul cosmic (în lume) şi în logosul scripturistic (în cuvânt), mai înainte de a Se întrupa deplin ca om.

Cartea este rodul unui logos creator care face să crească „pomii cunoştinţei”, din care culeg cei doritori de înţelepciune şi se fac pe ei înşişi ca nişte pomi încărcaţi de roade şi înrădăcinaţi în „pământul dragostei” (căci pământul credinţii iaste dragostea [6]).

Simţului aperceptiv îi urmează cel duhovnicesc, căci auzind cuvântul purtător de logos sacru, omul trebuie să devină copac purtător de roadă în grădina cunoştinţei paradisiace: apoi trebuie să faceţi roadă sufletească din cele de veţ auzi, pentru ca să nu vă fie ascultarea şi osteneala în deşărt, că arătându-vă ca pomii cei fără de roadă şi ca viţele cele sterpe, ce folos veţi avea de ascultarea voastră şi de osteneala ce aş făcut? [7].

Omul se hrăneşte „nu numai cu pâine”, ci şi în mod spiritual, prin „cuvântul carele iaste din gura lui Dumnezeu”. Însă ambele modalităţi de nutrire ale sale derivă din Logosul întrupat şi rodind în logosul cosmic (sensibil) şi în cel spiritual (scripturistic).

Dar întreaga umanitate se revendică direct din Logosul care este Pomul Vieţii[8], Hristos, centrul Raiului şi al universului, printr-o filiaţie sau „rodoslovie” care, în viziunea lui Antim, după cum am avut prilejul să vedem în Chipurile Vechiului şi Noului Testament, înfăţişează „Adamul total” (omenirea) având ca finalitate proniatoare pe aceea de a deveni o grădină a Paradisului, încărcată de fructele prea dulci ale revelaţiilor şi ale infinitei cunoaşteri şi înţelepciuni.

Acesta este şi sensul acelei compoziţii „ce brodează complicat în jurul vechii teme «Arborele lui Iesei»”[9], acela de a ilustra, prin „unica reprezentată în literatura noastră, din câte ştiu, a seriei «ikon» sau «imago»”[10], „altoirea” umanităţii în Cel ce este Pomul Vieţii.

Omenirea s-a strămutat afară din Rai prin primul Adam, din cauza lemnului a pricepe binele şi răul [11], când Protopărinţii au vrut să „rodească” înţelegeri mai presus de puterea lor spirituală, mai înainte de vreme, dar precum pentru omul, adecă pentru Adam, am eşit din Raiu şi pentru Omul iar, adecă pentru Hristos, am întrat în Raiu [12], înapoi, căci Acesta din urmă este noul Adam, Carele nu iaste lăcuitoriu, ci Domn şi Stăpân Raiului, pre Carele frumoseţia pomului celui oprit nu-L va înşăla [13].

Scrierile sfinte, între care se numără şi predica,  reprezintă, drept aceea, un vestibul pentru Eden, un rai al cuvintelor, prin care firea umană are din nou acces la Paradisul pierdut – dar nu pe cale pur intelectuală, mentală, ci printr-un efort spiritual care are ca rezultat metanoia, schimbarea minţii, până la a deveni acel „păhar” primitor de „euharistie” prin cuvânt – şi devine în ea însăşi paradisiacă şi grădină spirituală.

Antim atribuie cuvântului multe sensuri. Aşa cum ne-am obişnuit deja la el, sensurile figurate sunt ramificaţii ale unui arbore semantic a cărui rădăcină nu poate fi înţeleasă fără vizionarea explicită a întregului, fără etalarea, în toată splendoarea sa, a acestei grădini a desfătării gnoseologice.

De aceea, vom vorbi acum despre o altă alegorie încărcată de reverberaţii şi de sensuri mistice, care este cea a cuvântului ca undiţă ce pescuieşte oamenii din marea înviforată a păcatelor şi a lumii corupte:

Fieştecare vânătoriu îş găteşte sculele şi ciniile meşterşugului său, adecă cel ce prinde păsări zburătoare face laţuri, clucse şi mreji; iar cel ce vânează hiară sălbatece îşi face puşcă, cursă de hier, gropi şi altele ca acestia. Aşijderea şi păscariul îş face undiţe, cârlige, plasă, sac şi câte îl învaţă meşterşugul său, ca să dobândească şi să câştige ceia ce pohteşte; iar cel ce va vrea să vâneze oameni, cu ce socotiţi că ar putea să-i vâneze? (Că oamenii încă să vânează şi să prind ca şi peştii, după cum zice Hristos la Sfânta Evanghelie, la al 4 cap al lui Mathei: „Veniţi după Mine şi vă voiu face pre voi păscari de oameni”).

Nu socotesc cu alt nimic ca să-i poată vâna, fără numai cu învăţătura şi cu cuvântul. Căci pentru om nu iaste nici undiţă, nici vreun feliu de mreajă, ca învăţătura cea împletită de cuvinte cu carele să vânează şi să uneşte cu Dumnezeu şi să fericeşte cu Dânsul, în veci! Această mreajă a învăţăturii, puindu-să din dreapta şi din stânga, iaste foarte de folos şi pentru ceste de acum şi pentru cele ce vor să fie.

Această undiţă a cuvintelor şi cu mărturiile Duhului Sfânt prind pre om dintru adâncul păcatelor, ca pre peştele dintru adâncul apei şi-l scoate la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Deci pentru aceasta, blagosloviţilor creştini, câţi v-aţi adunat astăzi la această cuvioasă şi sufletească adunare, am datorie, ca un păscar sufletesc ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic, să întinz mreaja învăţăturii şi să puiu undiţa cuvântului înaintea dragostei voastre şi ajutorind iubitoriul de oameni, Dumnezeu, am nădejde bună şi făr’ de îndoială, cum că voiu scoate dintru adâncul turburăciunii păcatului mult vânat, căci cunosc voinţa inimii voastră cea bună şi dragostea ce aveţi spre ascultarea celor de folos, cu care vânat voiu putea face masă cinstită şi desfătată lui Dumnezeu[14].

Nu ştim dacă mai există în literatura română un text atât de ilustrativ şi atât de plin de patos, care să afirme sensul soteriologic al cuvântului, evidenţiind rolul său capital în elevarea firii umane, în emergenţa sa către suprafaţă, acolo unde se poate respira aerul libertăţii şi al veşniciei. Fiinţa umană, ca fiinţă raţională, se prinde numai în „undiţa cuvântului”, însoţită însă de „mărturiile Duhului Sfânt” în inima omului, atât a celui ce predică, cât şi a celui ce ascultă, pentru că omul este un logos pnevmatizat, chip al Cuvântului, dar şi al Duhului.

„Mreaja învăţăturii”, care se pune „din dreapta şi din stânga”, semnifică cele două mari orientări ale omiliei şi anume, orientarea de-a „dreapta”, care este panegiricul, predica înţeleasă ca laudă, ca încurajare a firii umane în ascensiunea sa către cer[15], şi ce de-a „stânga”, care este predica înţeleasă ca element coercitiv, constrângător, prin forţa sa moralizatoare. Faptul că ea „iaste foarte de folos şi pentru ceste de acum şi pentru cele ce vor să fie”, poate fi înţeles ca un sens ce priveşte atât întreg parcursul acestei vieţi, cât şi rolul său în perspectiva eternităţii.

Antim are conştiinţa clară că este „păscar sufletesc”, „păscar de oameni”, pe care trebuie să-i vâneze „cu învăţătura şi cu cuvântul”. Minunată metaforă alegorică a ales înaltul ierarh când a vorbit despre „mreaja învăţăturii”, „cea împletită de cuvinte”, prin care omul se pescuieşte „dintru adâncul păcatelor” şi „dintru adâncul turburăciunii”!

Predicatorul este cel care pescuieşte în marea vieţii şi în vâltoarea lumii, urmând îndemnului Învăţătorului său divin (de la Care a deprins acest „meşterşug” de a chema oamenii la mântuire): Încetaţi de a vă trudi deasupra mării cei neînsufleţite. Mutaţi pentru dragostea Mea meşterşugul cel pescăresc pre pământ. Acolo pre dânsul trimiteţ şi vă întindeţ mrejile. Vânaţi pentru Mine vânatul credinţii [16].

Dacă mai înainte am văzut ipostaza cuvântului de a fi „masă duhovnicească” şi „ospăţ” pentru credincioşi, acum ni se revelează o altă dimensiune a sa, aceea a omiliei care nu este decât un pregătitor al cinei veşnice, un instrument de „vânătoare” sau o multitudine de instrumente „împletite” din cuvinte şi astfel concertate încât rezultatul să fie o „masă cinstită şi desfătată” alcătuită din oameni aduşi la „lumina cunoştinţei de Dumnezeu”.

Cuvântul are deci, marele rol de a fi şi „masă”, dar şi instrument de „vânătoare”, „mreajă” şi capcană pentru cei ce trebuie „prinşi” ca să guste şi să înţeleagă această masă şi să devină ei înşişi „ospăţ” al Creatorului lor ce se bucură de ei până la a-i împărtăşi de viaţa Sa nemuritoare.

Cuvântul e masă întinsă celor care sunt adevărata masă, celor care trebuie să devină inteligibili pentru lumina dumnezeiască, lepădându-şi materialitatea grosieră a păcatelor, ca să se arate plini de savoare sfântă pentru Dumnezeu.

De această dată nu cuvintele constituie nutriment duhovnicesc pentru ascultători, ci înşişi credincioşii sunt masă spirituală pentru Dumnezeu, deoarece mântuirea oamenilor este cea de carele El mult înseta [17]. Hrana lui Dumnezeu este însăşi salvarea umanităţii, izbăvirea ei de influenţa şi de urmările virusului răutăţii, motiv pentru care, pentru pohta cea nespusă, bunătatea cea negrăită, mila cea bogată şi dragostea cea desăvârşită a iubitoriului de oameni Dumnezeu, [iată] cu câtă sete au priimit (nu pentru Sine, ci pentru noi, viermii cei lepădaţ) atâtea ostenele, durori, patime şi moarte [18].

Vedem însă că nu numai oamenii sunt „ospăţ” pentru Dumnezeu, ci şi – mai ales – Dumnezeu este pentru oameni. Căci precum pentru dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu ce are cătră neamul omenesc, pentru fierbinţeala dragostei aceştiia[19], mântuirea oamenilor este „foamea” şi „setea” Lui, la fel şi pentru oameni singura hrană adevărată este Dumnezeu, iar cei păcătoşi şi iubitori de cele lumeşti… nu să vor învrednici să mănânce din cina aceia, adecă nu vor vedea faţa lui Dumnezeu [20].

Despre faptul că „cina aceia” din veşnicie este vederea lui Dumnezeu, vorbeşte din nou învederat Antim, când afirmă că Iisus Mântuitoriu neamului omenesc [21] are multe numiri [22], dintre care a opta să chiamă cină [23].

„Masa” cuvintelor, „ospăţul vorbelor” este deci numai un intermediar, un preambul pentru masa cea adevărată, cina cea din veşnicie, unde hrana spirituală cea mai desăvârşită va fi împărtăşirea directă de vederea lui Dumnezeu, unde prezenţa şi vederea Sa neîntreruptă înseamnă cină şi masă, în mod pur spiritual. Predicile oferă oamenilor numai o pregustare a lui Dumnezeu în cuvinte, iar pentru Dumnezeu, ele au rolul de a pregăti sosirea invitaţilor (umanitatea întreagă) la Cină, că aşa zice Luca în 14 capete: „Un om oarecare făcu cină şi chiemă pre mulţi…”[24].


[1] Idem, p. 34. [2] Idem, p. 34-35.

[3] Sfântul Irineu de Lugdunum (sec. II) spunea ceva asemănător: „Trebuie să ne adăpostim în Biserică, să ne lăsăm formaţi la sânul ei şi să ne hrănim din Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost plantată ca un Paradis în această lume”, cf. P. S. Irineu Bistriţeanul, Sfântul Irineu de Lyon – polemist şi teolog, Ed. Cartimpex, Cluj, 1998, p. 69.

Iar despre Biserica ce este o grădină a Raiului vorbeşte atât Sfântul Irineu, spunând că „Oamenii care au progresat în credinţă şi au primit Duhul lui Dumnezeu sunt spirituali, ca plantaţi în Paradis” (cf. Adversus haereses, V, 10, I, apud  Jean Daniélou, op. cit., p. 31), cât şi Hipolit din Roma – „Biserica, grădina spirituală a lui Dumnezeu, sădită asupra lui Cristos, ca la Răsărit, unde se văd tot felul de pomi, neamul patriarhilor şi al profeţilor, corul Apostolilor, şirul Fecioarelor, ordinul [ceata] episcopilor, preoţilor şi leviţilor” (cf. Ibidem).

Sau Sfântul Efrem Sirul: „Dumnezeu a sădit o grădină frumoasă. El şi-a construit Biserica Sa pură. În mijlocul Bisericii El a sădit Cuvântul. Societatea Sfinţilor este asemănătoare Paradisului”, cf. Hymn. Parad. [Imnele Paradisului], VI, 7-9, apud Idem, p. 32.

[4] Despre faptul că universul cărţilor trebuie să fie un paradis spiritual şi să nu conţină  ceva care nu reflectă „lumina cea adevărată”, dă mărturie el însuşi, în Învăţături pentru aşezământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor, în care, la capitolul consacrat tipografiei, hotărăşte să nu îndrăznească tipăgraful să tipărească vreo carte împotriva Besericii şi a legii noastre măcar de i-ar da pe coală câte 100 de galbeni de aur. Iar de va călca porunca să fie al anathemii. În viziunea lui, lucrul cărţilor este pentru folosul ţărîi şi pentru ajutoriul casei, cf. Opere, p. 335-336.

[5] Idem, p. 29. [6] Idem, p. 53. [7] Idem, p. 98.

[8] Cf. Pilde 3,18: „Pom al vieţii este ea [Înţelepciunea-Hristos]”.

[9] Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. I, p. 432. [10] Ibidem.

[11] Opere, p. 34. [12] Idem, p. 99. [13] Idem, p. 195. [14] Idem, p. 97-98.

[15] Άνθρωπος înseamnă: cel care se mişcă în sus.

[16] Opere, p. 5. [17] Idem, p. 14. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 9. [20] Idem, p. 128. [21] Idem, p. 127. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 128. [24] Ibidem.

Did you like this? Share it: